Poveste din țara moților – 2. Drumul spre casă

Orașul Câmpeni, capitala Țării Moților, este o așezare atestată documentar încă din anul 1584 sau 1587-1589 după alte surse istorice. Încă din anul 1618, Câmpeniul s-a aflat mereu în centrul mișcărilor țărănești, ce au pus pe jar curtea apuseană de la Viena. Totul a culminat cu revolta condusă de Horea, Cloșca și Crișan, ce au făcut cunoscute curții de la Viena, nemulțumirile tăranilor din ”domeniul montan” așa cum era cunoscut după 1649 Câmpeniul cu satele Bistra, Albac și Vidra, plătind cu viața într-unul dintre cele mai crude moduri, cunoscute în istorie: trasul pe roată. Mai târziu, Avram Iancu, Crăișorul Munților, se va alătura luptei revoluționarilor pașoptiși, aflânduse mereu în fruntea locuitorilor din Câmpeni revoltați de obligațiile tot mai apăsătoare impuse de curtea imperială.
Câmpeniul, așa cum l-am cunoscut eu, era un oraș liniștit, cu oameni ce-și duceau viața respectând obiceiurile locului și sărbătorile din bătrâni. Biserica era locul în care se întâlneau cu toții duminica și la sărbători, bătrâni, tineri, copii și unde preotul făcea toate anunțurile ce ținea de comunitate
Ajunse în oraș, am luat vitejește la picior cărarea ce ducea spre casă căci, după cum îmi spune prietena mea, nu va fi nici prea greu, nici plictisitor. Nici nu vă închipuiți ce dreptate avea! La început urcușul a fost relativ ușor, apoi deși așa cum îmi spusese nu-mi luasem un bagaj voluminos, am început să resimt oboseala și disperată o întreb unde-i casa? Calmă, îmi arată vârful uni deal și-mi spune că o voi vedea dacă privesc cu atenție spre cei doi pomi înalți. Mă uit, parcă văd ceva – cred că mai mult doream să văd – și consimt să o luăm din nou la picior. Și urcăm și dintr-o dată, casa dispare cu pomi cu tot și iar încep să mă vait. Tocmai pășim pe sub ceea ce pare să fie o instalație de telescaun și prietena mea fericită îmi spune povestea instalației, acum înțepenită. Ascult cuminte și tot ce-mi doresc este să pornească și să mă ducă și pe mine fix până în pragul casei sale. Dar stâlpii rămân liniștiții ca și până atunci, iar eu cu bagajul în spate pășesc tot mai obosită la drum.
După un timp, disperată caut din priviri o casă, un bordei, orice care să-mi arate că există foc și mâncare și constat că, precum mirajul din deșert, tot așa și casa mult dorită a fugit peste încă un deal de parcă nu ar vrea să mă primească! Patru ore am urcat până să ajungem în pragul casei, desigur aceasta a fost performanța mea personală de care aveau să râdă toți cei care ne așteptau, întrebându-se dacă nu ar fi fost mai bine să trimită pe cineva cu un măgar să mă adune de pe drum.
Dar, plină de răbdare, tot drumul, prietena mea mi-a ”povestit” orașul ce cu fiecare pas se făcea tot mai mic la picioarele noastre, arătându-mi pe rând fabrica de mobilă, liceul, Primăria, biserica. Dar nimic nu se va compara cu priveliștea ce se va deschide de sus, de lângă casă. Noaptea luminile ce se aprindeau pe drumul ce șerpuia printre așezări, ferestrele luminate ale caselor risipite pe coasta muntelui, erau un adevărat basm. În aerul înghețat al nopții totul apărea atât de clar încât părea că poți întinde mână să atingi stelele!
Tot greul drumului l-am uitat când am pășit în casă unde ne așteptau părinții și cinci perechi de ochi curioși și amuzați de ”domnuța” sosită de la București ce-și cucerise cu greu dreptul la odihnă.

3. Rânduiala cea de toate zilele

Poveste din țara moților – 1. Chemarea munților

1. Chemarea munților

A fost odată, ca niciodată o familie cu patru fete. La vremea de atunci nu era ceva neobișnuit să întâlnești familii cu patru-cinci, poate chiar șase-șapte copii, la oraș. Nici la București. Au mers toate patru la aceeași școală de cartier, cu profesori care ieșeau la pensie din același centru de învățământ și care rând pe rând, le-au avut eleve. Mai cu laude, mai cu reproșuri că vezi, mai tot timpul comparate între ele, surorile erau parcă tot timpul într-o întrecere, terminară școala generală și plecară la liceu. Trei dintre ele, tot la același liceu. Și acolo tot așa: sora ta….Veți crede poate că acest lucru le-a fost potrivnic? Da de unde! Să vrei și nu puteai trece neobservată, că de pe unde trecuse sora mai mare, pârtie făcuse!
Dar cum nimeni nu a contestat faptul că fiecare dintre ele era unică, fiecare și-a urmat propriul drum. Dacă ne-a deranjat vreodată că eram patru copii la părinți? Vă spun clar, nu! Spuneam tuturor că suntem patru copii, fără nicio rușine, fără nicio reținere.
La facultate însă, lucrurile s-au prezentat altfel. Tineri din toată țara, mai săraci, mai cu stare, mai reținuți sau mai dezinhibați, obligați să-și petreacă patru ani din viață împreună, ofereau un spectacol interesant celui dornic de studiu. Ce te faci însă că trebuia să legi cunoștințe, cum să-ți alegi prietenii? Ce criterii să-ți fixezi? Să fie din oraș cu tine? Din același județ? De aceeași vârstă? Greu tare! Luni de zile în care saluți, mai schimbi câte o vorbă, mai împrumuți un caiet și cam atât. Stai în pauză și privești în jurul tău, analizezi atitudini, vorbe care-ți trec pe la urechi și începi să sapi după informații despre unul sau altul. Așa trece primul semestru și începi să ai simpatii. Legi prietenii fragile și hotărăști să te ferești de cei câțiva care-ți par că fac notă discordantă cu întregul. Nu sunt nici șchiopi, nici surzi, nici mai urâți, nici din cale-afară de frumoși, sunt doar altfel decât tine.
Atunci, eu care niciodată nu am fost complexată de a avea încă trei surori, am legat o frumoasă prietenie cu o colegă din Câmpeni. Nu foarte vorbăreață, iute la mânie și care ”vedea” o matematică de mă lăsa mută de admirație! Lua parțialele din scris și ieșea zâmbitoare de parcă nu scrisese timp de două ore demonstrații de câte cinci pagini, la care eu leșinam întrebându-mă ce era între ”fie dat…” și ”ceea ce era de demonstrat”!
Despre ea aflasem că erau tot patru frați. Așa spusese. Crescuse acolo, în inima Apusenilor, în orașul Câmpeni despre care vorbeau documente încă de la 1584. O moață mândră tare și cu mintea deschisă. În timp am invitat-o la mine acasă unde, între cele patru fete care eram, se integra perfect și căpăta un chef de vorbă, mamă-mamă! Cu timpul a început să ne povestească despre locul din care venea și oamenii între care crescuse. O lume total diferită de a mea căci, între caldarâmul orașului și viața trăită în munții Apuseni, era cum aveam să descopăr în cele două vacanțe petrecute alături de familia sa, un drum de la Pământ la Lună. Un drum pe care aveam să pășesc fără să am măcar habar de ceea ce aveam să descopăr. A fost poate prima experiență trăită de mine, care mă va face să înțeleg că lumea satului despre care citisem mai ales în cărțile de literatură nu era ficțiune, era o realitate pe care nimic nu o schimbase, nici măcar mărețele transformări revoluționare ale anilor de după război. Cea de-a doua experiență ce m-a făcut să recitesc Ion și Răscoala de Rebreanu, a fost aplicarea legii fondului funciar. O lecție despre cum este să trăiești o viață doar cu gândul că într-o zi, îți vei lua pământul înapoi. Da, au existat oameni care au trăit, au îmbătrânit și parcă au refuzat să moară, așteptând clipa când pământul le va fi înapoiat. Erau bătrâni, nu mai aveau puterea de a-l munci dar erau din nou în rândul lumii. Aveau pământ! Dar despre asta vorbim altădată.
Acolo, în inima Apusenilor, erau zone în care cooperativizarea nu se făcuse. Pământul aparținea încă celor ce îl munceau și nu era deloc ușor. Fiecare din gospodăriile risipite pe câte o coastă de munte își producea singură cele necesare traiului. Creșteau animale, semănau, mergeau la coasă, fete și băieți roboteau pe lângă casă, fiecare având rostul său la treburile zilnice, mergeau la școală, la muncă și astfel viața curgea înainte. Și totuși comunitatea era unită, trăia o viață în care fiecare familie era parte a unui întreg. Dacă era greu? Era greu tare! Dar să o iau cu începutul.
Primul drum la Câmpeni l-am făcut în 1981 sau 1982, când prietena mea m-a invitat să-mi petrec vacanța de iarnă la părinții săi. Am sărit în sus de fericire căci nu fusesem niciodată în acele locuri și cum eram un călător prin țara mea de mică, știam că va fi o excursie memorabilă deși nicio clipă nu am anticipat tot ceea ce voi descoperi. Cum știam că voi merge de Crăciun într-o familie cu încă trei copii am întrebat ce daruri ar fi potrivit să duc. Pe drum însă, când ne apropiam de Câmpeni, prietena mea a început să se agite și să-mi spună că înainte să ajungem, trebuie să-mi mărturisească ceva. Am început să pun întrebări, nedumerită de starea ei de agitație. Poate nu le-a spus părinților că vin cu ea? Ba da! Poate nu mi-a spus că este de fapt căsătorită? Nici vorbă de așa ceva! Poate are un copil despre care nu a spus nimănui și acum voi afla adevărul? Nici despre așa ceva nu era vorba. Atunci ce este? Răspunsul ei m-a descumpănit: nu suntem patru copii cum am spus, ci zece! A mărturisit că la început, i-a fost rușine să spună tuturor la facultate că sunt zece copii la părinți ca să nu o ironizeze cineva dar, după ce mi-a cunoscut familia și a văzut că ce înseamnă pentru noi o familie numeroasă, nu a știut cum să-și îndrepte greșeala și astfel, invitându-mă la ea acasă aveam să o înțeleg. Am rămas așa de surprinsă încât am întrebat în gura mare în autobuzul cu care mergeam de la Alba-Iulia la Câmpeni ”câți?”, de s-au uitat toți la noi. Ea, cu fața ascunsă în palme răspundea cu glas pierit: ”zece”! Doamne, mă gândeam: nu am cadouri pentru toți, ce mă fac? Câte întrebări îmi veneau în minte: câți voi întâlni acasă, ce vârste au, ce sunt fete sau băieți? Ea, abia prididea cu răspunsurile, noroc că aveam ceva drum de făcut și timp de povestit!
Nici nu bănuiam însă că nu avea să fie cea din urmă surpriză și că tot ceea ce voi trăi în acele zile la Câmpeni va fi ca o poartă deschisă către alte locuri și alte timpuri, ca o viață trăită într-un univers paralel cu cel în care trăisem eu până atunci. Din păcate, nu am putut niciodată să le spun părinților săi ce a însemnat pentru mine timpul petrecut în familia lor și să le mulțumesc, căci până astăzi nu m-am reîntors în Câmpeni. Dacă regret ceva din tot sufletul, este că nu am avut un aparat de fotografiat la mine, să pot imortaliza acele locuri așa cum le-am găsit eu în acei ani și pe acei oameni, așa cum i-am cunoscut și toate întâmplările trăite despre care astăzi, pot doar să povestesc. Despre o lume în altă lume, așa cum am descoperit-o eu, cea crescută pe caldarâmul orașului.
Dar să o luăm cu începutul când, ajunsă la Câmpeni, am pornit spre casa unde eram așteptate. Ehe, se spune că primul pas este mai greu, apoi restul se aștern ușor, unul după altul și tot așa. Asta în alte povești căci, în povestea mea aveam să fac patru ore pe un drum pe care, cei de-ai casei făceau la dus un cam sfert de oră și l-a întors trei sferturi de oră. Adică, la coborât și la urcat căci, de fapt, când spui: sunt din Câmpeni, trebuie să mai precizezi și de unde, căci multe din case sunt risipite sus pe munte de unde ți se așterne la picioare, vatra orașului. Eu pot spune că am cucerit de-a dreptul orașul de pe munte, căci până sus unde era casa, drumul a fost o adevărată poveste spusă pas cu pas, de prietena mea.

2. Drumul spre casă

De ce încondeiem ouă?

Povestea ouălelor încondeiate este fascinantă! Deși suntem mândri de obiceiul poporului nostru de a încondeia ouă trebuie să știm că nu suntem unici în lume. Prezent atât în Europa cât și în Orient, acest obicei acompaniază sărbătoarea nașterii Domnului la noi la creștini dar și renașterea naturii în pragul primăverii, precum în Iran. ”Cel care mă așteaptă” de Parinoush Saniee, este o carte despre destinul femeii într-o societate aflată sub semnul intoleranței politice și religioase.  Totuși, dincolo de povestea lui Masumeh, cartea mi-a relevat frumoasa sărbătoare a primăverii Noruz, când iranienii, ca și la noi de altfel, cumpără haine noi copiilor, primenesc casa și coloreză ouă. Câte lucruri ne leagă de cei din lumea largă și câte rămân neștiute! Ne credem diferiți și totuși, suntem atât de asemănători !

Cu ani în urmă, copil fiind, alături de mama mea am învățat să vopsesc ouă de Paști. Simplu, colorându-le cu vopsea Gallus. Apoi, am început să le decorez cu frunze și flori, dând astfel o nouă dimensiune evenimentului dar, mult mai interesant a fost momentul când am descoperit ouălele încondeiate sau împistrite. Dantele colorate care îți furau privirea și sufletul. Ani de zile am visat să pot ajunge într-o zi să realizez asemenea dantelării colorate pe firavele ouă. Am citit, am privit desenele și am încercat singură. Abia în 2012 a putut încondeia primele ouă prin tehnica acoperiri în straturi succesive de ceară. Erau departe de perfecțiune dar, eram atât de mândră de ele!

Când am aflat de atelierul de încondeiat ouă ținut de Paic Sebastian la  Muzeul Țăranului Român, la care în sfârșit programul îmi permitea de particip, nu am ezitat de loc să mă înscriu!  Aveam să aflu de la un specialist, secretele acestui meșteșug și astfel, să-l duc mai departe – după priceperea mea, depășită cu mult, de entuaziasm – spre neuitare. Ceea ce m-a bucurat a fost însă numărul mare de participante, de toate vârstele care ca și mine, aveau această pasiune și alături de care, orele au trecut parcă în zbor.

Alături de explicațiile despre tehnica propriu-zisă de încondeiere, etape de lucru și materiale, neprețuie sunt informațiile despre apartenența pe zone geografice a diferitelor modele și semnificația lor.  După acest atelier, recunosc că am început să privesc altfel multitudinea de ouă încondeiate ce ne atrag privirile prin târguri.

Ouă încondeiate, ouă muncite, ouă necăjite. Nu sunt simplu de realizat și rostul lor primordial a fost acela de a sta pe masa Paște, pentru bucuria familiei. Nu pentru expoziții. Anul acesta am încondeiat ouă pentru a fi ciocnite în familie și apoi a fi mâncate. Efemeritatea frumosului ascunde adesea multă multă muncă și chiar dacă ai o mică strângere de inimă când le vezi coaja sfărâmată, rămâne totuși fericirea dăruirii din tot sufletul, a bucuriei ce te-a călăuzit în realizarea lor.

 

Punct și de la capăt

Uneori, trăim poezia fără să știm.
Ne înconjoară de când ne naștem.
Cu fiecare răsuflare, vers după vers
ne poartă tot mai departe, printre cuvinte.
Uneori, lăsăm poezia să treacă pe lângă noi.
Fiecare adiere de vânt duce cu ea gânduri și amintiri,
și sunete tot mai stridente acoperă șoaptele nopții.
Uneori, rămânem singuri și atunci, speriați,
rătăcind printre tăceri, căutând poezia,
alergăm în cercuri concentrice,
din ce în ce mai strânse,
din ce în ce mai iute,
până când
lumea noastră,
devine un punct.

Am ceva de făcut

Ai ceva de făcut?
Poate gânduri de pus în cuvânt,
Poate vise de prins în amurg,
Poate lacrimi de șters cu-n surâs,
Poate toate-s prea mult
Pentru azi și atunci,
Poate bine-i să-i dai
Inimii timp și să stai,
Liniștit să asculți,
Cum respiri.
E prea mult?

Ce aveam de făcut,
am uitat.
Am uitat să respir,
Am uitat să visez,
Am uitat să mai cred,
Am uitat să trăiesc.
Ce mai am de făcut,
chiar nu știu.
Să aștept?
Să mă rog?
Să încerc să-nțeleg?
La ce bun, nu prea știu,
Dar, adun orice zi
Ca și cum,
voi putea, când destule vor fi,
să le dau și la schimb,
să primesc înapoi,
ce-am pierdut.

inspirată de psi, mă gândesc că poate, mai am ceva de făcut.

A venit toamna

A venit toamna. Culori și forme ne atrag la tot pasul și totuși, peste tot în jurul nostru privirea ni se lovește de garduri de cetate. Desigur, case frumoase, peluze impecabile. Primăvara, vara, toamna, iarna trec și nimic nu pare să se schimbe. Oamenii s-au învățat să-și ascundă singurătatea după garduri. De ce? Mă întreb cum ar mai stat la gard de vorbă Ion și cu Floarea dacă ar fi avut asemenea garduri? Că de sărit pârleazul poate doar cu prăjina dacă s-ar fi antrenat toată vara! Mereu m-am întrebat oare de ce nu învățăm nimic din trecerea noastră prin viață, prin lume? De ce, după douăzecișicinci de ani de libertate de umblat prin lumea largă, nu luam cu noi acasă și câteva din acele lucruri, obiceiuri care par să facă viața mai frumoasă într-o comunitate? Visăm la o țară ca afară, dar, aici nu facem nimic din ceea ce pare că ne încântă atât de mult la alții și pentru care nu trebuie să așteptăm nimic de la nimeni. Nu trebuie să mutăm munții din loc, doar să dăm cu mătura prin fața casei, să plantăm un pom în locul celui ce s-a uscat fără să ne gândim că nu este curtea casei ci pe trotuarul public. Umbra este fără domenialitate, răcorește pe toată lumea fără părtinire. Cum rămâne cu vorba despre rostul de a ridica o casă, a da viață unui copi și a sădi un pom?
Fiecare drum pe care l-am făcut prin alte țări a însemnat o lecție de viață. Oameni, locuri noi, obiceiuri noi, moduri noi de a te raporta la comunitatea din care faci parte și față de care ai și obligații, pe care asumându-le, susții dezvoltarea acesteia.
În Elveția am admirat grădinile pline de flori, cu garduri verzi nu mai înalte de 70-80 de cm, cu peluze împecabile. În Franța, într-un mic orășel, fiecare grădină era o poveste. Am mers din gard în gard, neputând să mă hotărăsc care grădină este mai frumoasă. Toate la vedere, nu împrejmuite cu ziduri de închisoare. Frumoase erau casele, grădinile dar strada era câștigătorul cel mare căci îți era drag să mergi de la un capăt la altul.
În Polonia, am fost uimită de cum sunt aranjate peluzele caselor și cât de frumos își împrejmuiesc casele cu pomi de tuia. În jurul casei sădesc întîi arborii de tuia, apoi fac gardul. Dacă între case este o parcelă liberă, este fie cultivată, fie are iarba tunsă îngrijit. Nu sunt lăsate pârlogă, cu ciulinii cât casa.
Trecând prin Austria nu cred că există cineva care să nu fi remarcat cu câtă grijă își înfrumusețează casele și grădinile fiecare om. Nu cred că îi obligă cineva. Toamna pe peluzele caselor prind viață adevărate povești cu paiațe și dovleci decorativi. Și intersecțiile din localități sunt amplasate decorațiuni pline de fantezie. Veți spune poate că altele sunt prioritățile lor și alte ale noastre. Oare? Cred doar că acolo se face mai mult cu gândul la nevoile oamenilor din comunitate. Dar comunitatea pare să aibă un alt înțeles la ei. Oamenii chiar formează comunități pentru ale căror interese, luptă. Luptă cu autoritățile, cu noii veniți dorind să păstreze ceea ce ei consideră a fi bun pentru comunitatea lor. La noi disoluția continuă a relațiilor umane din interiorul comunităților face ca astăzi, peste tot să se ridice nu garduri, cu scopul de a delimita proprietățile ci, ziduri de cetate, peste care nu poți sări și nici arunca punți de legătură. Oamenii nu se mai văd, vorbesc la interfon. Ochii care nu se văd nu numai că se uită, dar nu au cum să se cunoască vreodată sau să se înțeleagă.
A mai venit o toamnă. Am aranjat grădina și sper ca bucuria mea să fie împărtășită de cei care trec pe lângă ea. Știu, strada mea este încă un drum de pământ de care mă îngrijesc de ani de zile pe banii mei să nu ajungă numai șleauri. Pentru autorități părem a fi cetățeni de rang inferior, nedemni să mergem măcar pe un drum de piatră. Atât am cerut, măcar o dată pe an să se pună piatră sau să se profileze cu un utilaj, dacă tot se cară în continuu, pământ cu mașini de 40 de tone de oriunde se construiește prin preajmă. Desigur sunt și străzi asfaltate, dar nu se cuvine să fie deterioarate cu transportul greu. Pe acolo vor fi trăind cetățeni de rang superior, ce nu pot fi nici prăfuiți și nici deranjați de zgomot. Dar nu disper, continui să tund iarba de la poartă, să întrețin șanțul necesar scurgerii apelor cu care ne bucură ploile, să ud florile și din când în când să astup gropile apărute în „carosabilul” pământos. De, fac și eu ce pot. Eu și vecina mea. Mică comunitate nu? Și întâmpin toamna cu un zâmbet.

Tăceri

Am deschis stăvilarul vorbelor nespuse
și al gândurilor nerostite
și am privit cum dispar în vâltoare.
Am lăsat tăcerea să curgă.

Am scuturat năvoadele speranței
de toate visele neîmplinite.
Cu aripi frînte, prea grele să zboare,
s-au înecat rând pe rând, în tăcere.

Am privit cum unul câte unul,
cuvinte și vise dispăreau încet,
strivite de buzele tale.
Am lăsat tăcerea să plângă.

Am ridicat fruntea și cu ochii la stele
am căutat răspuns întrebărilor tale.
Apoi, cu ele agățate de umeri,
am plecat lăsând în urmă tăcere.

Poarta

 

Părăsită, poarta plânge.
Lacrimi grele se preling
printre șipcile bătrâne,
și săpându-și drum în carnea
cuielor ce-abia o țin
în țâțâni azi ruginite,
lasă vântului drum liber
să cutreiere grădina.
Poate, agățat de ramuri
Vântu-și șuieră povestea
Florilor ce parfumară
Nopți de patimă nebună.
Poate, soarele-ncălzește
O șopârlă rătăcită
Pe poteca ce odată
Se oprea lângă fântână.
Poate stele îmbracă
bolta ce de sus veghează,
argintând cu praf de Lună
unda lacului, secată.
Poate parcul în tăcere
speră să-ți audă pașii.
Poate ploaia să mai știe
șoaptele de altădată.
Iar eu stau pierdut și cuget
dacă toate sunt aivea,
dacă liniștea din juru-mi
leac îmi este sau durere,
dacă timpul ce pierdut-am
alergând după himere,
scris pe frunte-mi va rămâne
sau în suflet se va strânge?
Poarta singură se vaită,
Când stârnit adie vântul,
Cere parcă îndurare,
timpului ce n-o ascultă,
cere mâinii s-o mângâie
pipăindu-i lemnul moale,
dar, prin cariile albe,
ochiuri de dantelă ruptă,
doar paiangu-și țese-n grabă
giulgiul visurilor mute.

Jocul Babelor

Jocul Babelor

Iarna albă s-a ascuns
într-un ghiocel iernatic
și-a ieșit să râdă acum
de cei care-au alungat-o!

Fulguie ușor pe stradă,
pe copacii-nmuguriți
și pudrează cu zăpadă
obrăjorii înfloriți.

Pe la geamuri stau grămadă
chipuri pline de mirare,
întrebându-se de-i iarnă
Sau greșită-i Primavara?

S-așteptau să înflorească
pomii, dar nu flori de gheață,
se gândeau să-și scoată haina
și să râdă iar în Soare.

Dar acum, privind zăpada
calcule fac iar degrabă,
vor uita de marea-albastră
și la munte-or să pornescă!

Totuși este Primăvară,
crede-mă, chiar dacă ninge
când va trece și de babe
ea va fi, ca mai-nainte!

De la psi cuvânt….În

Postarea de astãzi este inspiratã de psi, de versurile sale ce mi-au plãcut atât de mult încât am simţit nevoia sã mã caut dincolo de cuvinte.

În viaţa mea
În gândul meu
În zâmbetul meu
În inima mea
Am adunat universul.
Când gândul meu,
Când zâmbetul meu,
Când viaţa mea
Vor sfârsi,
Voi risipi universul
Şi mã voi naşte din nou.

Previous Older Entries