ce sunt orașele pentru oameni?

Zilele acestea mi-a căzut în mână cu totul întâmplător, o carte care mi-a schimbat radical percepția asupra orașelor. A oricărui oraș, a oricărei localități nu numai a Bucureștiului, orașul emblemă a țării și cu totul întâmplător, orașul în care m-am născut.
Am afirmat adeseori că îmi iubesc orașul cu toate neajunsurile sale, căci poartă urma pașilor mei de copil fără probleme, de adolescentă îndrăgostită și mai apoi, urma pașilor copiilor mei. Amintiri fără grai, doar străzi, case, arome de tei înfloriți sau zumzetul mulțimilor.
Vine totuși un timp în care începi să-ți dorești altceva, când simți că dincolo de zidurile cunoscute, există o altă lume. Cu reguli noi, cu posibilități noi, o lume diferită în care tu, omul, ești cel care contează.
Ani de zile am asistat pasiv, la dezvoltarea orașului fără prea mari bătăi de cap căci, lăsam celor pe care-i consideram responsabili, obligația de a-l schimba. Au apărut cartiere noi, străzi noi, s-au modificat traseele vechilor străzi care defineau și delimitau orașul, au dispărut piețe și scuaruri publice, au răsărit peste tot restricții de circulație pentru pietoni sau mașini, s-au impus sensuri unice de circulație și s-au amenajat noi grădini. Privit în ansamblu orașul meu și asemeni lui, toate orașele și-au schimbat aspectul și implicit, funcționalitatea. Dacă este mai bine pentru locuitorii săi rămâne însă de văzut căci, ceea ce era funcționabil acum 40 de ani, astăzi este depășit. A crescut numărul de mașini din oraș, a crescut numărul de locuitori și desigur, numărul de imobile a cunoscut o creștere explozivă. A ținut pasul cu aceste schimbări, planul general de urbanism? A găsit soluții corecte și acceptabile pentru locuitorii săi? Este orașul nostru, al oricăruia dintre voi, un oraș pentru oameni? V-ați întrebat vreodată ce-i lipsește orașului în care trăiți, cartierului, ca să fie cu adevărat un oraș sau un cartier, dedicat oamenilor?
Fără să fiu un profesionist în domeniul arhitecturii, citind cartea ”Cum se studiază viața urbană” de Jan Gehl și Brigitte Svarre, am înțeles totuși că dacă tot mi se cere uneori părerea asupra unor direcții de dezvoltare a orașului prin consultarea publică asupra unor proiecte, ar fi bine să știu cum vreau să fie viața în orașul în care trăiesc și pentru asta, trebuie să fiu informată. Fiecare dintre noi, vede zi de zi ce anume ar trebui schimbat, care sunt măsurile luate ce nu au adus nimic bun în viața noastră a cetățenilor sau dimpotriva care au fost lucrurile bune realizate și care ar trebui continuate.
Toți vrem să locuim în orașe frumoase, curate în care să avem o viață sănătoasă, sigură unde să nu trăim sub asaltul mașinilor care par să acapareze fiecare loc rămas liber pe trotuare, lângă gardurile caselor, sub balcoanele blocurilor, sau pe spațiile verzi amenajate. Cu toții am vrea să trăim într-un oraș care să ne permită să ne bucurăm de viață, să ne dea posibilitatea să ne întâlni unii cu alții și să ne petrecem timpul liber într-un mod plăcut. Un oraș dezvoltat de oameni pentru oameni, cu spații publice în care oamenii să aibă o viață publică activă, reală.
Nu sunt arhitect deci desigur nu pot argumenta profesionist care ar fi soluțiile pentru a reconstrui orașul secular astfel încât să devină cu adevărat locuibil, dându-se o mai mare atenție spațiului public și implicit, tuturor activităților umane ce se desfășoară între clădiri, esențiale desfășurării normale a vieții. Un oraș construit în jurul unui nucleu istoric se dezvoltă treptat în etape succesive potrivit normelor stabilite în fiecare perioadă și reprezintă în prezent, o provocare pentru orice administrație care trebuie să adapteze timpurilor moștenirea arhitecturală și structura stradală. Este evident însă faptul că orașele se adaptează greu schimbărilor apărute în viața socială a oamenilor, creșterii alarmante a mașinilor pe o rețea stradală subdimensionată și neadaptată noilor cerințe, a migrării oamenilor spre periferia orașelor unde au apărut noi cartiere fără o gândire unitară în ceea ce privește dotarea acestora cu spații publice în care să se dezvolte cu adevărat viața publică și mai ales, neconectate la celelalte zone construite. Distanțele mari față de centrul orașului, față de parcuri sau școală și de ce nu, față de spațiile dedicate activităților culturale au crescut nepermis de mult, astfel încât, oamenii se deplasează exclusiv cu mașina, petrecând adesea ore pe drum în detrimentul altor activități. Mersul pe jos atât de necesar păstrării stării de sănătate a oamenilor este imposibil, parte din cauza drumurilor proaste, neasfaltate, multe cu caracter particular adesea fiind închise cu bariere, a existenței câinilor vagabonzi agresivi, parte din cauza distanțelor ce depășesc 1 km și deci greu de făcut de copii, femei cu cărucioare de copii, bătrâni sau de cei care se întorc de la cumpărături cu greutăți în mână.
Tot mai mult se pune problema adaptării orașelor la numărul crescut de mașini, a modificării trotuarelor a spațiilor dintre clădiri pentru a se construi mai multe locuri de parcare cât mai aproape de reședință. Greu de realizat fără a se aduce atingere calității vieții publice, definită ca un complex format din toate acele activități pe care le desfășurăm între clădiri în drumul nostru spre și de la școală, serviciu, piață, când ne oprim să schimbăm o vorbă cu cineva cunoscut sau ne așezăm pe o bancă să citim un ziar așteptând autobuzul. Tot ceea ce se întâmplă afară în spațiul public, pe stradă, în scuaruri, în piațete. În ultimul timp, acesta s-a tot redus și oamenii își croiesc tot mai greu drum spre casă, rămân tot mai puțin în spațiul public, socializând tot mai rar în afara zonei lor de confort.
Dacă până acum consideram că sunt instituții, departamente care au atribuțiuni în a urmări aceste modificări în structura orașelor și a găsi cele mai bune soluții pentru dezvoltarea lor, astăzi consider că este necesar ca toți locuitorii unei așezări să se implice în dezvoltarea acesteia, astfel încât în timp, acestea să rămână cu adevărat funcționale, dedicate oamenilor. Este orașul nostru, al fiecăruia dintre noi, și trebuie să ne implicăm.
M-am hotărât să străbat orașul în căutarea orașului locuibil, a spațiului public în care viața publică există cu adevărat și unde oamenii își doresc să locuiască, datorită calității vieții.
Credeți că orașul în care locuiți este un oraș locuibil? Cum v-ar plăcea să arate orașul vostru? Ce credeți că ar trebui schimbat? Întrebări care trebuie să ne preocupe pe toți căci orașele trebuie să rămână atractive pentru oameni, să nu fie în continuare împărțite în zone rezidențiale, de agrement sau comerciale, cu străzi nefuncționale cu bariere și garduri de cetate.

 

Memoria străzii

Străzi și oameni. Locuri și întâmplări. Un uriaș furnicar uman niciodată adormit, niciodată tăcut. Acesta este orașul. Zi de zi, an după an, fiecare dintre noi scriem istoria orașelor noastre, cu pași din ce în ce mai grăbiți. Aproape alergând. Cu privirea în pământ, cu căștile pe urechi, striviți de curgerea timpului, din ce în ce mai mici printre blocurile de beton din ce în ce mai înalte. Încet, încet, perspectiva se îngustează, orizontul dispare și totul devine amintire.
V-ați gândit vreodată cât timp petreceți pe stradă? Câți ani vă ia să străbateți drumul dintre casă și serviciu? Sau câți ani v-ați petrecut așteptând autobuzul? Strada, e locul unde mereu se întâmplă ceva, trebuie doar să-i dai atenție și vei descoperi lucruri interesante.
De câțiva ani, în drumul meu spre serviciu se înalță un zid. O pânză imensă, peste care din când în când, trecea doar penelul ploii. Ce risipă!
De câteva zile, drumul meu spre serviciu a devenit un inedit atelier în care, urmăresc fascinată cum prinde viață o idee. Și cum nu știu care este gândul celor ce pictează, m-am gândit la un joc. Urmăresc fiecare detaliu nou din compoziție și privind apoi ansamblul încerc să-i dau un nume care să-l definească. La sfârșit voi vedea cât de aproape am fost de ideea celor ce pictează.
Astăzi m-am gândit să-i spun Memoria străzii.

Schimbarea la față

Din când în când simțim nevoia să schimbăm ceva în viața noastră. Serviciul, locuința, prietenii, orașul și chiar țara. Veți spune desigur că schimbările pot fi mult mai multe dar cum nu mi-am propus să fac o listă foarte exactă, voi lasă în seama fiecăruia dintre voi să vă treceți în revistă propriile dorințe de schimbare. Eu aș vrea să schimb orașul. Mi-ar plăcea să fie mai curat, mai ordonat, cu fațade îngrijite și grădini frumoase care să nu se mai ascundă după garduri de cetate. Și ar mai fi de spus câte ceva și despre spațiile verzi de lângă blocuri. Ici-colo, sunt zone din oraș în care privind spațiile vezi, îți vine să crezi că te afli în altă țară dar, în cele mai multe cazuri, spațiile verzi ascunse în spatele unor garduri, sub încurcătura de crengi a pomilor crescuți ca în pădurile virgine, nu sunt decât pârloage pământii, fără fir de iarbă. Nicio bancă pe care să te așezi la umbră, niciun loc în care s-ar putea juca un copil. Cine vrea plimbare în aer liber să treacă pe trotuar, printre mașinile parcate sau să o ia la picior spre cel mai apropiat parc. Spațiul verde de lângă bloc este prizonier. Nu se predă și nu se lasă cucerit! Cui folosește? Mie, nu! Vouă? Știe cineva de ce este orașul plin de garduri?
Dar să lăsăm spațiul verde și să trecem la pomi. Cei mai mulți sunt cel puțin de o vârstă cu mine. Adică destul de …maturi. Unii se țin bine.. de alți pomi, de fațadele blocurilor și de firele ce împânzesc orașul. Cum au fost lăsați să crească fără să-și dea nimeni cu părerea, că de specialiști om fi avut noi la Spații verzi dar, cum tot ce am știut să facem zeci de ani, a fost să decretăm că sunt prea mulți, cu prea mulți bani plătiți de la buget, s-au dus care încotro, dar vezi, pomii, bine înrădăcinați, au rămas. Și au crescut haotic și rămuroși și unii găunoși și când ne este lumea mai dragă, mor. Se usucă și cad. Cad peste mașini, peste case și peste oameni. Și atunci ne apucă un zor de nu știm pe cine să scoatem vinovat de moartea subită a codrilor din mijlocul orașului. Vă invit să priviți cu ochi critici pomii din acest oraș. Orice om gospodar care are pomi în curte, face sistematic lucrări de întreținere: aranjează coroana, îndepărtează crengile uscate, stropește pomii contra dăunătorilor și când consideră necesar, dacă dau semne de boală sau se observă că se usucă, îi taie înainte să-i doboare furtuna și plantează alții în locul lor.
La noi însă, tot ce s-a putut face a fost să-i numere, să-i declare de neatins și din când în când, să-i scurteze de coroane precum odată, Ștefan cel Mare scurta de cap solii turci când îi cereau să plătească bir Înaltei Porți. Treci pe bulevard și privind bieții pomi ciuntiți ți se face frică. Zău așa, nu visează urât ”frizerii” de la Spații verzi? Pomii din grădina lor tot așa i-or toaleta? Atunci de ce îi sluțesc pe cei din oraș? În ciuntesc, îi schilodesc! Ar trebui reclamați pentru rele tratamente aplicate pomilor! Dacă s-ar fi ocupat cu adevărat de acești pomi nu ar fi atâția arbori strâmbi, cu coroanele vraiște, cu crengi uscate ce cad la fiecare ploaie și rămân atârnate, prinse de firele ce împânzesc orașul sau, precum în poeziile lui Eminescu, bat în geamurile caselor călăuzind vara omizile și păianjenii dornici de un adăpost răcoros.
Luați la pas străzile iubitului nostru oraș și veți observa că pomii pe marginile străzilor sunt în marea lor majoritate un pericol pentru oameni. Prea masivi, prea deși uneori, neîngrijiți, cu ramuri groase crescute orizontal peste toată lățimea trotuarului și peste carosabil, cu lăstari în jurul trunchiului crescuți în voie ocupând trotuarul, numai benefici nu sunt pentru locuitorii orașului.
Aspectul îngrijit al orașului este dat de amănunte ce par fără legătură unul cu altul dar, alăturându-le dai alt chip unei așezări. Străzi asfaltate (nu pline de gropi), mărginite de spații verzi îngrijite (nu pârloage pline de ciulini) și cu pomi cărora li se dă atenție de la sădire până la sfârșit (nu lăsați să se transforme în arbori seculari de zici că pe fiecare stradă este o rezervație naturală), proprietăți ai căror proprietari nu-și lasă gardurile să cadă și nici nu ridică ziduri de cetate (ceva prevederi prin certificatul de urbanism ce ar trebui respectate), coșuri de gunoi care sunt golite sistematic, înseamnă o administrație responsabilă. Și o comunitate ce înțelege că trebuie să participe la administrarea orașului respectând ceea ce se face.
Cred că fiecare dintre noi are ocazia străbătând orașul spre serviciu, spre casă, la diverse treburi să observe diferențele enorme uneori, dintre cartierele Bucureștiului. De la aspectul străzilor, amenajările locurilor de parcare, a parcurilor, a locurilor de joacă pentru copii dintre blocuri sau a spațiilor special amenajate pentru animale. Nu pot să nu mă întreb cum reușesc unii primari de sector să rezolve din problemele urbei lor și alții, ani la rândul, unul după altul, nu reușesc nici măcar să pietruiască toate străzile din sector!
Ori fi găsit ei răspunsuri și nu vor să le împărtășească și celorlați primari? Eu propun să se revină la rotația cadrelor sau măcar să fie organizat un schimb de experiență că poate așa reușim să construim un oraș și nu enclave disfuncționale. Șase primari a șase orășele dau zilnic bătălie după bătălie cu sistemul, părând că nu vor în veci să recunoască că sunt doar părți dintr-un singur organism, fiecare depinzând de celălalt, fiecare fiind dator să țină cont de realizările și nerealizările celorlalți, niciunul dintre cei șase neputând să considere că sectorul pe care îl conduce, este autonom. Și toți șase trebuind să dea socoteală celui de-al șaptelea. Mare balamuc!
P.S. Recentele incidente din oraș petrecute în urma unei singure zi cu vânt puternic arată cât de multe sunt problemele generate de proasta abordare a problemei spațiilor verzi și implicit a îngrijirii pomilor. Una este să lași codrul în pace și alta este să ai grijă zi de zi de siguranța oamenilor din oraș. Vorba aceea: când vreau să mă plimb pe sub poala pădurii mă duc la munte, dar în oraș nu mai vreau să-mi fie teamă la orice ploaie, orice pală de vânt, că-mi pică în cap o creangă în timp ce aștept autobuzul sau merg spre casă.

Din seria: Reporter de cartier

Haideţi sã parcãm! Se ia o maşinã, se dã spatele şi dacã ne stã în cale un lampadar, este numai vina lui. Cine l-a pus sã-l şi sprijine.

100_3168

În goanã

În goanã trecem printre stele
 Lumini arzând în infinit
 În goanã alunecãm prin inimi
 Tot încercând sã ne gãsim.
 

100_2898

Imagine

Lumini şi umbre

100_2950

Imagine

Teatrul de varã din Parcul Bazilescu

teatrul de vara din parcul BazilescuParcul Bazilescu situat în cartierul Bucureştii-Noi, din sectorul 1, reprezintã unul din cele mai vechi parcuri din Bucureşti. Parte a moşiei Mãicãneşti-Grefoaicele deţinutã de prof. Nicolae Basilescu, parcul a fost amenjat în jurul anului 1898. Parcul aşa cum este în prezent a fost amenajat în anii ’50, în cuprinsul sãu fiind amplasate Teatrul de varã inaugurat cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului si Studentilor din anul 1953 şi o filialã a Bibliotecii “Dimitrie Bolintineanu”, fiind cunoscut ca Parcul Nicolae Bãlcescu.
Parcul BazilescuAm revãzut de curând parcul şi trebuie sã recunosc cã m-a surprins plãcut strãdania autoritãţilor, astfel încât deşi iarnã, aleile m-au întâmpinat curate şi urmând traseul şerpuit al şotronului desenat pe asfalt, am gãsit locurile de joacã frumos amenajate ce îşi primeau micuţii oaspeţi. Bãnci, mese de ping-pong, terenuri de sport, ronduri de flori, coşuri de gunoi, toate frumoase, dar teatrul de varã parcã este rupt dintr-un film de groazã.
Teatrul de varaPuternic degradat, cu tencuiala cãzutã, cu tavanele bolţilor din care se pot desprinde în orice moment bucãţi, aşa cum te avertizeazã panoul amplasat în apropierea edificiului, cu amfitetrul nãpãdit de buruieni, înconjurat de gardul ce pune oprelişte oricãrei încercãri de apropiere şi pãzit de câţiva câini pripãşiţi dar conştiincioşi la datorie, frumosul edificiu din copilãria mea, pãrea mai degrabã un templu al nepãsãrii din jungla post-decembristã.
 teatrul de vara din parcul BazilescuL-am privit cu tristeţe şi dându-i ocol am lãsat amintirile sã-mi invãdeze gândurile şi am încercat sã mi-l reamintesc aşa cum arãta în anii opilãriei mele. teatreul de vara din parcul BazilescuEste greu sã înţeleg de ce aratã astfel acest edificiu deşi este unic în aceastã parte a oraşului şi ar fi putut gãzdui în toţi aceşti ani spectacole sau serbãrile şcolare ale elevilor, aşa cum a fãcut-o în anii de dinainte de 1989. Parcul este frumos, dar cum toate aleile duc spre Teatrul de varã sau mai bine zis cãtre ceea ce a mai rãmas din frumosul edificiu, cred cã ar fi momentul sã i se redea acestuia funcţionalitatea şi totodatã sã se întregeascã astfel frumuseţea parcului, ciuntitã de imaginea dezolantã a teatrului de varã.
 

                                                                                                                                      

Oraşul curcubeu

Cartierul Tudor Vladimirescu

Cartierul Tudor Vladimirescu

Nu, nu este vorba despre vreun oraş misterios ascuns în jungla îndepãrtatã sau prin cine ştie ce colţ de lume. Oraşul – curcubeu care m-a fãcut sã scriu aceste rânduri nu este altul decât multiubitul meu Bucureşti şi care de ceva timp îşi reface faţadele atinse de trecerea anilor. Pânã aici nimic special deja suntem obişnuiţi cu schelele înãlţate la tot pasul dar, trebuie sã recunosc cã încã nu m-am lãmurit asupra unui aspect: deşi refacerea lor nu a fost dictatã întotdeauna de mult mediatizata operaţiune de izolare termicã a faţadelor, existând situaţii în care a fost doar o operaţiune impusã de starea avansatã de degradare, totuşi rezultatul final uneori este departe de ceea ce am putea numi o acţiune reuşitã de restaurare a aspectului iniţial al imobilului. Nu o fi fost prea grozav aspectul iniţial al multor blocuri construite cu mulţi ani în urmã, dar nici ceea ce se poate vedea pe unele strãzi din oraş nu-ţi dã altã posibilitate decât sã te întrebi dacã nu cumva era mai bine fãrã noile “retuşuri”. Vorba aceea, nu toate operaţiile estetice au un rezultat fericit: depinde de “materialul clientului” dar şi de specialist. Iar eu mã tot întreb: cine sã fie “specialistul” care avizeazã toate aceste schimbãri de “look citadin” astfel încât, bãtrânul oraş, pare cã trece prin toate chinurile creaţiei Pãlãrierului nebun? Cine dã undã verde tuturor acestor alegeri care mai de care mai fanteziste, o fi cineva care pune cap la cap toate aceste propuneri de refaceri de faţade, astfel încât mãcar o stradã, de la un capãt la altul, sã semene a ceva?

Recunosc cã unele cvartale de locuinţe nou refãcute îmi plac datoritã alegerilor fãcute privind culorile sau a unitãţii aplicãrii acestor lucrãri, astfel încât rezultatul final deşi departe de aspectul iniţial, nu este totuşi menit sã-mi trezeascã sentimente de revoltã sau sã mã şocheze, vizual vorbind. Cine strãbate Calea Griviţei de la Gara de Nord pânã la Piaţa Mureş, se va bucura de aspectul vesel şi luminos al faţadelor reabilitate, care reuşesc sã se constituie într-o imagine cât de cât unitarã, fãrã sã supere privitorul şi care rãmâne preferata mea.

Totuşi rãmâne întrebarea: nimeni dintre cei care chiar ar trebui sã-şi dea cu pãrerea şi ar avea şi compeneţa sã aprecieze ceea ce ar trebui respectat astfel încât oraşul sã nu devinã celebru ca fiind “oraşul-curcubeu”, nu trãieşte în acest oraş? Sau nu locuieşte prin vreun bloc proaspãt “vãpsit”? Toţi sunt mulţumiţi de rezultate sau locuiesc în alt oraş şi astfel nu trebuie sã treacã zilnic pe lângã operele de artã citadinã? Cei care coboarã pe bd. Banu Manta vor fi întâmpinaţi de toate culorile curcubeului: blocuri mov, roz, vernil sau bej, toate stând umãr la umãr fãrã supãrare sau rivalitãţi. Nu spun cã ar trebui sã fie totul tern, dar parcã nici aşa o “diversitate în unitate” nu prea mã face fericitã!

Îmi aduc aminte de comentariile multora, de altfel foarte pertinente, fãcute cu ani în urmã când blocurile din Calea Rahovei au cãpãtat faţade noi care mai de care mai colorate. Dar cât de mult sau schimbat lucrurile de atunci? Atunci vorbeam de Calea Rahovei dar astãzi putem sã vorbim de blocuri din toate cartierele! Dacã este sã fiu dreaptã trebuie sã spun cã parte din blocurile reabilitate de pe Calea Rahovei au cãpãtat astazi faţade noi în culori discrete care mi-au fãcut plãcere sã le privesc. Deci se poate!

Şi pentru cã am fãcut un tur prin oraş, am sã vã las sã admiraţi câteva din “culorile” oraşului surpinse de mine, lãsând loc viitoarelor instantanee de prin cartierele în care încã nu am ajuns. Poate aveţi şi voi ceva de spus? Ceva imagini inedite?

DSC07053 DSC07051

 

Un tramvai numit dorinţã

Tramvai Thomson-HoustonNu, nu este vorba de celebra piesă scrisă de Tennessee Williams ci de dorinţa oamenilor de a scurta distanţe şi de modesta mea pasiune pentru tramvaiele pe care le-am întâlnit prin peregrinãrile mele prin ţarã sau prin strãinãtãţurile prin care am ajuns. Atât câte au fost cãci, deşi tramvaiele mi-au atras atenţia de mai mulţi ani prin diversitatea modelelor, recunosc cã m-am hotãrât relativ recent sã le urmãresc “traseele” urbane pe unde mã poartã paşii.

Mai vechi sau mai noi, de import sau autohtone, tramvaiele au reprezentat mereu parte din viaţa oraşului. Cu cai, electrice, cu platforme descoperite sau modernele creaţii ale zilelor noastre, tramvaiele odatã ce au pornit la drum nu s-au mai oprit pânã astãzi. Şi nu sunt puţini anii dacã ne gândim cã primele tramvaie cu cai au apãrut pe strãzile Bucureştilor cam pe la 1870 iar cele electrice cam pe la 1894. De atunci, mereu modernizate, ele au cucerit tot mai mult strãzile oraşului, astãzi lungimea liniilor de tramvai atingând aproape 143 km.

Probabil cã interesul meu pentru tramvaie a început în anii în care, locuiam în cartierul Pajura, cartier ce nu avea altã legãturã cu “oraşul” decât tramvaiul care circula pe bd. Bucureştii-Noi. Astfel, pentru ani buni, dacã doreai sã ajungi în oricare parte a Bucureştiului, erai obligat sã iei tramvaiul: 30 de bani biletul la clasa I şi 25 de bani biletul al clasa a II-a. DSC02630Urcai frumos în tramvai pe la uşa din spate, dãdeai banii taxatoarei care-ţi întindea biletul. Coborârea era pe uşa din faţã ca sã nu împiedici accesul celor ce urcau şi trebuiau sã plãtescã.

DSC02636Poate cã modele de atunci nu ar câştiga astãzi vreun premiu de eleganţã, erau zgomotoase, cu scaune de lemn şi neîncãlzite iarna, dar circulau şi şi-au fãcut datoria fie varã, fie iarnã. DSC02626Drumul meu la bunici însemna în primul rând sã merg singurã cu tramvaiul sau cel mult cu sora mea mai mare, vã daţi seama ce rãsfãţ: mergeam pe jos pânã la tramvai, apoi luam tramvaiul 4 staţii şi iar pe jos pânã la bunici şi apoi din nou spre casã. Fiecare nou model care apãrea pe strãzile oraşului era un un prilej de bucurie ce  musai trebuia sãrbãtorit cu o plimbare. Au apãrut modele ceheşti, mai mici, mai mobile şi care aveau câte 2 posturi de conducere, modele articulate, executate în ţarã dar şi cele care au fost aduse din Germania la mâna a doua şi care au circulat în Bucureşti pentru o scurtã perioadã de timp, dupã revoluţie.

DSC02644

Astãzi tramvaiele care strãbat oraşul sunt departe de suratele lor care la sfârşitul secoului XIX fãceau deliciul bucureştenilor, DSC02631cel mai nou model fiind prezentat la inaugurarea Pasajului Basarab, alãturi de bunicul sãu modelul Thomson-Houston 1927, realizat de Atelierele Centrale ale Societãţii Comunale a Tramvaielor Bucureşti şi restaurat de R.A.T.B.

DSC02640

Cred cã era firesc sã nu ratez aceastã ocazie şi iatã-mã pentru câtevã clipe dând semnal de plecare garniturii sau aşteptând sã dau bilete cãlãtorilor.

Şi cum in drumurile mele prin ţarã şi prin lume am întâlnit adeseori cu liniile de tramvai, am încercat sã surprind farmecul oraselor şi al tramvaielor lor, cãci nu am gãsit douã oraşe în care sã circule acelaşi model de tramvai fie el mai vechi sau mai modern .

Între noi bucureştenii

M-am întrebat adeseori dacã a fi bucureştean ar trebui considerat un noroc sau o neşansã? De ce îmi pun aceastã întrebare? Ca un bucureştean get-beget cum se spune, adicã adevãratã, nãscutã şi crescutã pe caldarâmul acestui oraş, îmi iubesc oraşul aşa cum este şi, deşi au fost momente viaţã în care aş fi putut sã mã stabilesc în alt oraş, viaţa a hotãrât altfel: sã mã întorc acolo unde orice piatrã parcã îmi vorbeşte, orice parc are de spus o poveste în care am şi eu rolul meu. Şi astfel oriunde m-au dus sau mã vor duce drumurile vieţii, mã voi întoarce mereu aici: în Bucureşti. Într-un Bucureşti despre care, prea mulţi spun cã este aglomerat, murdar, plin de câini, de oameni grãbiţi şi nepoliticoşi şi lista ar putea continua. Prea mulţi dintre cei care se numãrã astãzi printre “bucureşteni”, deşi niciodatã nu vor dori sã se identifice cu acest oraş ei fiind doar în cãutarea şansei de a se realiza în viaţã, când au posibilitatea sã–şi spunã pãrerile despre traiul în Bucureşti, aleg sã se plângã de tot ce au gãsit aici şi sã deplângã felul în care oraşul i-a schimbat: au devenit nepoliticoşi, nu-şi ajutã vecinii, neatenţi cu cei din jurul lor, adicã într-un cuvânt, par sã lase la marginea oraşului toate acele trãsãturi de caracter, de educaţie de care sunt atât de mândrii în locurile lor de baştinã dar, de care se pot lipsi atât de uşor odatã sosiţi în Bucureşti.
M-am aflat de curând într-o adunare în care, o tânãrã sositã spre afirmare în Capitalã s-a plâns de faptul cã a fost surprinsã sã constate cã, aflatã pentru câteva zile în oraşul natal, a vãzut cum vecinul deszãpezea câteva locuri de parcare, nu unul singur. Întrebându-l de ce face acest lucru, acesta i-a rãspuns cã îi face plãcere sã-şi ajute vecinii, rãspuns care pe ea a pus-o pe gânduri, cãci, dupã spusele ei la Bucureşti acest lucru este de neimaginat. Opinia sa a fost susţinutã imediat si de alte persoane care mai de care având de spus ceva despre civilizaţia bucureştenilor. Recunosc cã m-am simţit ofensatã si poate nu am fost foarte delicatã dar, i-am rugat pe bucureştenii prezenţi sã ridice mâna şi, din cele 10-11 persoane prezente, am constat cã nu eram decât 4 bucureşteni, restul ar trebui sã spun erau venetici, sau în trecere, pentru cât timp nu ştiu, dar momentan erau aici şi emiteau pãreri cu voce tare. Pãreri proaste despre noi cei care, am fost, suntem şi vrem sã rãmânem aici. Nu afirm cã toate sunt minunate la Bucureşti doar pentru cã este Capitala, dar nici nu pot sã vin într-un oraş (ştiind foarte bine ce voi gãsi şi mai ales ştiind cã eu am nevoie de el) şi, odatã ajuns aici, sã nu fac alceva decât sã-mi deplând soarta crudã care mã obligã sã suport Bucureştiul şi pe ai sãi bucureşteni.
Aş vrea sã vorbim puţin despre bucureşteni, care par sã fie dupã recensãmânt cam 1678000 de locuitori. Asta în condiţiile în care sunt judeţe, nu oraşe, care au o populaţie de 400.000-700.000 de locuitori. Ce vã spune asta? Vã spun eu: şansele ca sã întâlneşti în drumul prin Bucureşti, un bucureşten adevãrat, nãscut şi crescut aici, nu sosit cu treburi sau cu dorinţa de afirmare, în trecere sau la plimbare, este destul de micã. Înainte de a fi ofensat de atitudinea celui de lângã tine, întreabã-te dacã este bucureştean sau este la fel de “în trecere” ca şi tine. Iar dacã eşti mai bine crescut şi ştii sã te porţi frumos la tine în oraşul de baştinã, odatã sosit la Bucureşti continuã sã te porţi la fel, nimeni nu te obligã sã devi nesimţit. Respectã oraşul care te-a primit şi oamenii care trãiesc în el. Iubeste-l şi dacã poţi sã-l faci mai frumos şi mai primitor, nu te opri, noi bucureştenii vom aprecia. Altfel spus, ca musafir vei fi primit cu drag, dar trebuie sã respecţi casa în care intri, nu sã dai cu pietre în cei care ţi-au deschis uşa. Dacã alegi sã rãmâi, cu atât mai mult.
Ştiu cã viaţã în orice alt oraş decât Capitala este mult mai liniştitã, are alt timp parcã şi oamenii par a fi mai calmi. Nu înseamnã cã sunt mai buni sau mai educaţi, dar cu singuranţã sunt mai puţini şi se izbesc mai greu unii de alţii în drumurile lor zilnice. Iar acest lucru cu siguranţã are partea sa bunã. Dar eu iubesc oamenii, îmi place sã-i întâlnesc, sã le vorbesc, sã le aflu poveştile de viaţã, de aceea am ales sã vorbesc despre drumurile mele prin ţarã, dar asta nu înseamnã cã îmi dispreţuiesc oraşul meu şi aş vrea ca şi cei aflaţi în trecere, pentru un timp mai lung sau mai scurt, sã-l respecte si sã-l iubeascã.
Aşadar, dragi bucureşteni, haideţi sã ne unim şi sã facem o schimbare în ceea ce priveşte modul în care suntem priviţi: noi suntem aici, am fost şi vom rãmâne aici, nu plecãm nicãieri şi cei ce doresc sã ni se alãture, ar fi bine sã încerce sã ne descopere printre cei 1678000 de locuitori ai Bucureştiului.
P.S. Desigur critica poate fi constructivã atunci când are acest scop, dar când reprezintã doar dorinţa de a scoate în evidenţã pãcatele, atunci ea devine doar un mod de aţi manifesta dispreţul faţã de un lucru a cãruia valoare o negi.

Previous Older Entries