Poveste de iarnă

”Istoria este cea mai frumoasă poveste” spune atât de frumos și convingător profesorul Cioroianu în emisiunea sa. Și cum iarna are cele mai frumoase povești, atentă la tot și la toate cum spunea poetul, nu puteam lăsa să treacă luna decembrie fără a mai consemna una în cartea de aur a istoriei.
Credeam că le-am auzit pe toate. Fanfaronade, amenințări și false amabilități, strecurate printre dinții încleștați în beregata oponenților prinși cu umerii la ulucă. Românie, mare trebuie să-ți fie răbdarea ca să poți înțelege tot ce ți se întâmplă! Că nu avem toate informațiile la nivelul nostru de cetățeni modești, știu. Că nu toți cei care clamează că tot ce fac este în interesul țării și deci al meu, umil cetățean, sunt onești, știu cu siguranță cum știu și faptul că mai devreme sau mai târziu, apele se aleg. Dar timpul trece și duce cu el puțin câte puțin din entuziasmul multora.
Dar nu! La conferința de presă susținută de alianța majoritară cu prilejul anunțării desemnării Primului-Ministru, am auzit ceva ce a reușit să-mi pună la grea încercare înțelegerea: „doar eu știu tot programul de guvernare al partidului din scoarță în scoarță.” Mă rog, am reprodus mai mult sau mai puțin, textual. Am fost atât de surprinsă de ce aud, încât pentru o clipă am crezut că am schimbat canalul și afirmația aparține altcuiva.
Nu, priveam în continuare conferința de presă și cel ce spune acest lucru era dl. Dragnea. Deci doar dumnealui știe programul de guvernare al partidului din scoarță în scoarță? Nimeni, nimeni altcineva? Mai spunea ceva despre faptul că ar mai fi trei-patru membrii de partid care au lucrat la program alături de el, dar niciunul nu știe tot. Mai ceva ca în structurarea informațiilor din serviciile speciale. Fiecare știe câte ceva și doar șeful suprem cunoaște totul. Cel puțin așa se prezintă treburile prin filmele de aventuri. Mă îngrozesc! Măcar domnul viitor Prim-Ministru să-l fi știut! Dacă pățește ceva dl. Dragnea, se îmbolnăvește, Doamne ferește, cine le va sufla miniștrilor ce au de făcut? Cum adică, nici măcar membrii cu ștate vechi ai partidului, nu știu tot-tot-tot? Păi cum Doamne iartă-mă, au susținut în campanie programul partidului dacă nu-l cunoșteau din ”scoarță în scoarță”? Cum poți să vorbești convingător despre un lucru dacă nu îți este clar, dacă nu te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare frază? Asta înseamnă cunoaștere și înțelegere la nivelul fiecărui individ, abia apoi poți lumina și convinge pe alții. Cel puțin așa cred eu. Rectific, așa credeam, acum am ceva îndoieli și ceva mai multe temeri.
Eu nu am avut curaj niciodată să fac ceva dacă nu știam buchea cărții. Citeam și pe față și pe dungă până înțelegeam fie că pot duce la bun sfârșit treaba, fie că nu este de mine. Dar să fac ceva ce-mi spune altul fie el și șeful meu, pe principiul știe el de ce îmi cere să fac acel lucru, niciodată!
Deci, partidul ieșit câștigător în alegeri are desemnat viitorul Prim-Ministru. Acesta a solicitat sprijinul partidului și a fost asigurat că-l va avea. Domnul Tăriceanu ne-a explicat cu condescență și răbdare cum este cu respectarea obligațiilor ce decurg din statutul demnitarului numit în funcție și cu relația Parlament – Guvern – Partid. Nu că era foarte necesar căci nu eram chiar neștiutoare, dar este bine de fixat cunoștințele. Măcar acum voi știi la ce să fiu atentă. Că guvernul va fi politic e clar cum și mai clare îmi sunt acum versurile învățate la școală: ”partidul e-n toate/ e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare.” Partidele vin și trec, noi rămânem să le scriem istoria. A lor și a noastră. De râs, rămâne de văzut cine și cum va râde.
Voi citi din nou programul de guvernare la punct și virgulă, (așa cum preciza domnul Dragnea că va fi respectat) îl voi pune pe peretele sufrageriei ca să nu uit să-l urmăresc și voi bifa fiecare punct realizat sau ratat. Măcar astfel voi avea lecțiile făcute pentru alegerile viitoare. Niciodată nu este prea târziu să înveți. Și voi mai face ceva: voi urmări fiecare ministru să văd cât și cum a înțeles ce are de făcut. De, programul este ambițios, structurat riguros și sper ca printre activitățile curente ce trebuie să le desfășoare fiecare dintre ei pentru a-l pune în practică, să aibă timp să-l învețe înainte de terminarea mandatului. Tot-tot- tot sau mai bine zis, din scoarță-n scoarță.

AUSCHWITZ Partea II-a

”Tăcerea plutește amar, peste tot,
Nu-i drum de-nceput, sub pașii mei grei,
Nu văd, nu aud, să visez nu mai pot…”
Călin Maria – Flori de tei

Pentru cei care străbateți pentru prima oară Polonia asemeni nouă, trebuie să știți că veți fi plăcut surpriși să constatați că drumurile sunt bune, localitățile întâlnite sunt foarte frumoase, cu gospodării având peluze superbe și mai ales, veți descoperi o țară în care arborii de tuia, în toate varietățile, decorează curțile, sensurile giratorii, străzile și tot ce se poate. Nicăieri în lume nu am văzut ca în Polonia, atâția arbori de tuia, îngrijiți cu atâta pricepere.
Pentru a fi cât mai aproape de complexul muzeal Auschwitz situat în apropierea orașului Oświęcim, am hotărât să ne cazăm în localitatea Bierun situată la cca.12 km. Imediat după ce ne-am cazat, am plecat să descoperim obiectivul călătoriei noastre într-o incursiune de documentare privind programul de vizitare și condițiile în care se face accesul în complexul muzeal.
Trebuie să știți că, vizitarea complexului muzeal poate să vă ia 3-4 ore sau două zile. Depinde de fiecare și de dorința fiecăruia de cunoaștere. Complexul muzeal are trei locații: Auschwitz I, Auschwitz II – Birkernau și rampa de cale ferată unde, din mai 1942 și pînă în luna mai 1944 erau oprite trenurile cu deportații din toată Europa, inclusiv din România, situată al 3 km de Auschwitz I.
Dacă mergeți cu autoturismul propriu, trebuie să știți că este amenajată o mare parcare, în apropiere de Auschwitz II-Birkernau, plata fiind de 6 zloți/zi.
Vizitarea complexului muzeal se poate face în mod individual, intrarea fiind liberă sau cu ghid însoțitor, plătindu-se 40 de zloți/persoană. Între orele 10-15, se face însă cu ghid. Este bine să se apeleze la această ultimă variantă, complexul fiind foarte mare și cantitatea de informații uriașă. Fiecare primește căști și ascultă explicațiile ghidului în timp ce face turul complexului. Desigur nu în limba română.
Trebuie să știți că nu se permite accesul în muzeu cu bagaje voluminoase, făcându-se și un control asemănător cu cel de la aeroport. Poșetele, inclusiv ruscacurile prea mari, trebuind să fie lăsate într-un oficiu alăturat special amenajat. Totul este foarte bine organizat, dacă plouă și nu aveți umbrele sau pelerine de ploaie, se pot cumpăra de acolo. Astfel încât nu este nevoie să vă întrerupeți vizita. La Auschwitz I sunt deasemeni, parcări amenajate astfel încât, nu este niciun incovenient pentru cei care vin cu mașina proprie. După terminarea vizitei lagărului Auschiwtz I, deplasarea la Auschwitz II Bikernau, se poate face cu autobuzul muzeului, gratuit.
La chioșcuri veți găsi publicații despre lagăr, din păcate în limba română fiind disponibil doar un ”informator” la prețul de 5 zloți, cuprinzând principalele informații despre istoria lagărului.
Trebuie să să țină cont la vizitarea complexului muzeal de caracterul solemn, al acestui loc, astfel încât ținuta să fie decentă și comportamentul adecvat. Este unul dintre cele mai vechi complexe muzeale, fiind amenajat încă din anii 1947, imediat după eliberare, în barăcile fostului lagăr Auschwitz I.
După cum am spus lagărul de concentrare cuprindea trei amplasamente: lagărul de concentrare pentru prizonieri Auschwitz I, lagărul de exterminare în masă Auschwitz II-Birkernau aflat la 3 km de Oświęcim și lagărul de muncă Auschwitz III – Monowitz, aflat la 6 km de Oświęcim, în apropierea fabricii construită de concernul IG Farbenindustrie. Astăzi, acesta numai există.
La început deținuții erau aduși în vagoane închise, pe o calea ferată ce se oprea în apropiere de fostele cazărmi de lângă Auschwitz I. Ulterior, calea ferată a fost prelungită până la Auschwitz II-Birkernau unde medicii naziști făceau selecția, trimițând direct la camerele de gazare pe cei considerați nefolositori scopurilor lor.
Lagărul se întinde pe aproape 200 de hectare, înconjurat de 13 km de gard de sîrmă prin care treceau 6000v, de 3600 de posturi de pază de beton și de numeroase gherete de pază, din lemn. Astăzi se pot vedea cca.150 de structuri: barăci din lemn, ruinele crematoriilor, blocuri din cărămidă, clădiri administrative, șanțuri, calea ferată, rampa, stația de epurare, drumuri și aproape 20 ha de pădure istorică. Mare parte din acestea au fost restaurate, fiind distruse de către naziști în ianuarie 1945, încercând în retragere, să șteargă urmele atrocităților săvârșite.
După eliberare, un grup de foști deținuți polonezi au decis că trebuie să facă cunoscute întregii lumi ororile din fostul lagăr și pentru acest lucru era necesar să se recupereze documentele și să se împiedice distrugerea clădirilor. Prima expoziție a fost deschisă la 14 iunie 1947. La 2 iulie 1947, Parlamentul polonez a emis Actul de conservare pentru toate timpurile al site-ului fostului lagăr de concentrare, denumit Muzeul de Stat Oświęcim-Brzezinca. În anul 1999, denumirea s-a schimbat în Muzeul de Stat Auschwitz-Birkernau din Oświęcim. Astăzi, complexul muzeal Auschwitz-Bikernau, este înscris în Patrimoniul UNESCO.
Voi încerca în următoarele postări să concentrez volumul mare de informații strânse, să vă împărtășesc ce am simțit străbătând aceste locuri, în care fiecare pas făcut, părea să calce pe o rană rămasă nevindecată.
O tăcere ireală m-a însoțit oriunde am pășit pe teritoriul fostului lagăr. Niciun muzeu vizitat de mine vreodată, nu a impus o asemenea tăcere. O tăcere pornită din inima fiecărui vizitator, copleșit de prezența încă atât de vie, a durerii îndurate de milioanele de deportați.

100_9187

Imaginile vorbesc de la sine.

AUSCHWITZ Partea I-a

”Tăcerea plutește amar, peste tot,
Nu-i drum de-nceput, sub pașii mei grei,
Nu văd, nu aud, să visez nu mai pot…”
Călin Maria – Flori de tei

Călătoria spre fostul lagăr de concentrare Auschwitz, este de fapt o întoarcere în timp. Un timp în care somnul rațiunii năștea moștri. Monștri care în numele mai binelui pentru ei și ai celor din jurul lor, în numele credinței ”adevărate”, în numele ideologiei polititce clădită pe cercetări ”științifice” stabilea supremația unei rase, a unei credințe.
Aș vrea să pot spune că acel timp a trecut. Că oamenii au înțeles lecția suferinței, că vor să nu mai fie posibil niciodată să se întâmple astfel de lucruri, dar realitatea acestor zile, a tuturor zilelor care s-au scurs de la ultima conflagrație mondială, pline de înfruntări armate pe toate continentele, de atacuri asupra populației civile mă fac să conchid plină de tristețe, că lecția istoriei nu a fost învațată și nici nu va fi.
Profesorul Cioroianu are o emisiune interesantă în care, trecând în revistă faptele istorice încearcă să o facă cunoscută celor ce nu le-au trăit. Momente dramatice care au schimbat definitiv lumea, contexte istorice menite să facă mai ușoară înțelegerea acestora. Fraza de sfârșit al fiecărui episod: ”Până la următoare întâlnire nu uitați că istoria, este cea mai frumoasă poveste.”, se vrea o invitație la cunoaștere dar, ridică o mare întrebare: este istoria o poveste? O poveste frumoasă?
Așa cum scrisesem într-o postare, credeam că istoria poate fi cea mai frumoasă poveste doar dacă, personajele ei au scăpat cu viață. Acum după ce am străbătut locurile în care un milion și jumătate de oameni au trăit umilințe de nedescris și cei mai mulți dintre ei au murit, mi-e greu să cred că, pentru supraviețuitori, istoria poate fi numită ”poveste”. Istoria este doar o înșiruire de fapte. De cele mai multe ori, fapte ce au schimbat dramatic viața a milioane de oameni. Fapte ce au oprit dezvoltarea societăților, distrugerile materiale aruncând omenirea de pe treptele urcate cu greu.
De ce Auschwitz? De ce acum? Ce semnificație poate căpăta această călătorie? Într-o lume zguduită de confruntări armate, de atrocități săvârșite în numele credinței, ale aparteneței naționale, ale purității unor rase umane, mai mult ca oricând este necesar să nu lăsăm uitării suferințele trăite de semenii noștrii.
Anul acesta s-au împlinit 75 de ani de când a fost dat ordinul de înființare al lagărului de concentrare Auschwitz, situat în apropierea orașului polonez Oświęcim. Inițial, clădirile unei vechi cazărmi au fost cele în care au fost trimiși la 14 iunie 1940, primi deținuți polonezi. În aceea zi, 728 de deținuți politici din penitenciarul din Tarnow, au fost transferați în locul ce avea să fie cunoscut peste timp ca cel mai crunt loc de exterminare în masă, locul în care s-a aplicat din 1941, din ordinul Reichfurerului Heinrich Himmler, programul de exterminare în masă a evreilor -”soluția finală”. Ridicarea unui întreg lagăr, gândirea unui complex de ucidere a oamenilor, arată până unde poate merge pierderea rațiunii și lipsa de reacție a celor din jur.
În secolul XX, la 1 septembrie 1939, un nebun pleca la ”furat” prin Europa. La furat de teritorii și nimeni nu s-a opus. Ba mai mult, alt nebun a încheiat cu el un acord de neagresiune și și-au dat mâna, împărțind astfel Polonia. Era începtul sfârșitului. Nu a fost departe ziua în care întreaga Europă fărâmițată de tratate și acorduri, de anexări și reîmpărțiri teritoriale, intra în război.
Acum 70 de ani, la 27 ianuarie 1945 lagărul de concentrare Auschwitz intra definitiv, sub controlul aliaților și astfel lua sfârșit calvarul miilor de deținuți cărora, în mod arbitrar, li se răpise dreptul la viață. Astăzi, chiar și cei mai tineri foști deținuți ai lagărului care la data eliberării aveau câțiva ani, se află la apusul vieții. Sunt din ce în ce mai puțini supraviețuitori care pot depune mărturie despre atrocitățile săvârșite în acest loc. În curând nu vor mai fi. Istoria se repetă în mod tragic peste tot în lume, poate Africa este prea departe pentru noi pentru a simți durerea milioanelor de oameni morți în numele credinței dar, din ce în ce mai des, Europa este zdruncinată de atentate. Este momentul ca, treziți din somnul rațiunii, oamenii să reînvețe ce este toleranța. Am spus odată și susțin în continuare că, toleranța se învață, se naște din cunoaștere dar numai dacă și tu dorești acest lucru. Nu te naști tolerant, ci devii tolerant prin educație.
Pentru mine, călătoria aceasta a fost un drum greu, căci locurile spre care mă îndreptam reprezentau o destinație despre care citisem mult încă din copilărie, lecțiile de istorie făcându-mă să mă întreb destul de timpuriu cum a fost posibil să se întâmple astfel de fapte. Nimic însă nu mă pregătise despre ceea ce urma să găsesc aici. În cele două zile cât am vizitat complexul muzeal de la Auschwitz am străbătut locurile plângând. Prea multă durere stă mărturie a ceea ce a însemnat una din cele mai negre pagini ale istoriei omenirii.
Am simțit nevoia acestei prime postări despre călătoria mea în Polonia spre lagărul de concentrare Auschwitz, pentru a fi înțeleasă corect, ea fiind pentru mine, mai mult decât o călătorie de plăcere pe meleaguri străine. A avut un scop precis: cunoaștere și înțelegere. Un strigăt spre neuitare a ceea ce poate face ura, lipsa toleranței, a educației. M-am alăturat astfel miilor de oameni din lumea întreagă, care zi de zi, an după an, vin în aceste locuri. Am aprins alături de ei, o candelă la Monumentul Internațional în Memoria Victimelor Fascismului. O flacără menită să țină vie peste timp, amintirea sacrificiului tuturor celor uciși în acest loc.

IMG_7292

Ziua Regalităţii 10 Mai 1881 – 10 Mai 2013

 
 
10 mai 1928

10 mai 1928

Anul acesta la 10 Mai se împlinesc 147 de ani din ziua în care Carol de Hohenzollern-Sigmaringen era încoronat la Bucureşti ca domnitor al României. Sosirea sa atât de aşteptatã în Principatele Române, trebuia sã punã capat unei perioade de incertitudine şi de frãmâtãri în care fusese târâtã ţara dupã plecarea în exil a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fãuritorul Unirii.
Tânãrul principe ce a jurat la sosirea sa pe pãmânt românesc sã păzeascã legile României, să-i apere drepturile şi integritatea teritorială, a fost încoronat Rege al României 15 ani mai târziu la 10 mai 1881 când, România se declară regat. Declararea Indepenţei la 9 Mai 1877 faţã de Imperiul otoman, avea sã aşeze România în rândul ţãrilor libere şi stãpâne pe destinul lor, fiind momentul în care Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a dat dovadã de loialitate faţã de ţara care l-a acceptat ca principe, luptând pentru fãurirea României libere şi independente.
Încoronarea sa la Alba-Iulia la Rege al României alãturi de Regina Elisabeta, cu Coroana de Oţel, fãuritã din oţelul unui tun turcesc capturat pe front, a fost încã o dovadã al ataşamentului acestuia faţã de valorile şi eroismul neamului românesc.
Peste 40 de ani, tot la 10 mai 1921 prinţul moştenitor, Principele Carol al României, se căsătorește cu principesa Elena, fiica regelui Greciei, Constantin și al Reginei Sofia din Prusia. Singurul copil al cuplului regal, Mihai, viitorul Mare Voievod de Alba-Iulia, va vedea lumina zilei la 25 octombrie 1921.
Astãzi un nou 10 Mai va fi sãrbãtorit şi precum în urmã cu 85 de ani, când alături de mama sa, primea defilarea la prima sa participare la manifestãrile organizate cu acest prilej, îi vom ura încă o dată Majestãţii sale Regele Mihai I: “Trãiascã Regele în pace şi onor!”.
Şi pentru cã vorbeam despre vizitele mele prin anticariate, iatã revista “Realitatea ilustratã” nr.17 din 13 mai 1928, în paginile cãreia sunt publicate imaginile surprinse la prima apariţie a Majestãţii sale Regele Mihai I, la defilarea de 10 mai 1928.

Staţiunea Geoagiu Bãi, judeţul Hunedoara

Staţiunea Geoagiu Bãi din judeţul Hunedoara, este situatã pe malul drept al Mureşului, la o altitudine de 350 m, într-o zonã pitoreascã înconjuratã de pãduri, a cãror valoare a fost recunoscutã, fiind inclusã în categoria: “rezervaţii şi monumente ale naturii”.

Actuala staţiune, atestatã documentar din anul 1805, se ridicã în apropierea castrului roman Germisara, unde a fost cantonatã legiunea romanã “Numerus Singulariorum Britannicianorum”, ulterior aşezarea fiind cunoscutã sub numele de “Thermae Dodonae”. Aşezat strategic, castrul avea un important rol în apãrarea drumului ce lega Ulpia Traiana Sarmisegetusa de Apulum şi de aşezãrile de unde se scotea aurul dacic, atât de râvnit. Astfel, astãzi odatã ajuns la Geoagiu Bãi, poţi sã rãsfoieşti pagini de istorie glorioasã ale acestui neam, parcurgând traseele atât de pitoreşti spre Alba Iulia, spre Orãştie, spre Deva sau spre Hunedoara. Descoperirea arheologicã a castrului roman situat in apropierea satului Gigmãu, de data relativ recentã, nu a permis pânã acum o cercetare arheologicã sistematicã şi care sã ofere protecţia necesarã unor asemenea mãrturii ale trecutului.

Staţiunea Geoagiu Bãi, obiectiv turistic de interes naţional, este recunoscutã pentru izvoarele tãmãduitoare cu ape termale, feruginoase şi radioactive: Izvorul Tãmãduirii, Izvorul Rozalia sau Izvorul Nou, aşa cum erau menţionate încã din anul 1932 în „România balnearã şi turisticã ” de Emil Teposu şi Valeriu Puşcariu, de care am mai vorbit. Astãzi staţiunea îşi întâmpinã vizitatorii frumos, aşa cum se poate vedea şi din imaginile surprinse în vara anului 2011, de sora mea.

Apele învolburate ale cascadei Clocota, alimentatã de pârâul Clocota, afluent al Mureşului, se revarsã nu departe de staţiune şi oferã iubitorilor de drumeţii imagini de o mare frumuseţe.

Mergãnd mai departe, pe drumul spre „grota romanilor”, cum sunt cunoscute în zonã bãile romane “Germisara”, surprinde aspectul sãlbatic al locurilor. Complexul termal Germisara, denumirea Germisara, adicã apã caldã, descriind proprietãţile deosebite ale acestor ape,  a fost realizat de catre romani, acestia amenjand bazinele şi captand apele calde printr-o reţea de canale de teracotã dând astfel viaţã Thermelor Dodonae. Vechile bãi continuã  şi astãzi sã fie vizitate de cãtre cei veniţi în staţiune, îndrumaţi de cãtre localnici şi întâmpinaţi de prea puţine mijloace de informare privind acest important reper al istoriei noastre. Cu toate acestea nu sunt puţini cei ce le viziteazã şi frumuseţea unicã a acestor locuri face sã se vorbeascã tot mai mult despre ele, meritând pe deplin sã fie înscrise în lista acelor locuri ce vorbesc despre istoria de peste 2000 de ani a acestui popor.

Vã invit sã facem o cãlãtorie prin aceste locuri minuntate prin intermediul instanteneelor surprinse de sora mea la “grotã” dar şi  în staţiunea Geoagiu Bãi şi astfel, cât de curând, sã vã numãraţi printre vizitatorii dornici sã le admire “pe viu”. Nu cunosc dacã, mãsura autoritãţilor de a limita accesul la bazinul cu apã prin închiderea tunelului de intrare, pusã în practicã tocmai în acele zile, este încã menţinutã, dar desigur este justificatã, dacã, statutul de monument istoric îi conferã dreptul la protecţie în faţa celor care nu respectã astfel de mãrturii ale trecutului. Aşteptãm însã şi alte mãsuri care sã susţinã aceste vestigii dar care totodatã, sã permitã vizitarea şi cunoaşterea lor.

Credit foto: Andreea Tudorache

Castelul Corvinestilor

Dupã parcurgerea unui traseu atât de spectaculos cum s-a dovedit a fi drumul de la Brezoi la Petrila prin Obârsia Lotrului  pe Dn 7a, am hotãrât sã ne continuãm aventura pe Dn 66 pânã la Cãlan şi de acolo pe Dn 68B pânã la Hunedoara.

“Castelul Corvinilor” sau „Corvinestilor” sau cum l-am ştiut mult timp “Castelul Huniazilor”, este una din cele mai mari impunãtoare construcţii medievale în stil gotic, cetatea fortificatã fiind folositã ca reşedinţã de cãtre Ioan Corvin sau mai bine cunoscut ca Iancu de Hunedoara şi urmaşii sãi, fiul sãu Matei Corvin fiind ce; ce a fost încoronat mai târziu rege al Ungariei.

În timp, castelul a trecut prin mai multe etape de restaurare. Astãzi, turiştii ce-i trec pragul pot sã admire cetatea, strãbãtând curţile interioare şi trecând prin galeriile ce fac legãtura între grandioasele sãli. Deşi s-a dorit a fi o construcţie având ca scop apãrarea, zidurile groase, turnurile de apãrare, ambrazurile din ziduri stând mãrturie soliditãţii acesteia, se pot remarca adãugirile ulterioare menite sã sporeascã confortul celor din cetate; semineul gotic frumos sculptat, firidele cu vitralii în faţa cãrora se gãsesc bancuţe de piatrã, sobele din cahle decorate cu blazoane.

Ajuns pe platoul din faţa cetãţii, pãşeşti pe pasarela suspendatã peste valea pârâului Zlasti şi impresionat de grandoarea construcţiei te laşi cucerit de frumuseţea detaliilor descoperite pas cu pas. Sala cavalerilor, Sala Dietei , Turnul tobosarilor sau Turnul Buzdugan cunoscut şi ca Turnul pictat, galeriile acoperite ce fac legãtura între corpurile castelului sunt tot atâtea locuri prin care trebuie sã treci şi în care ai nevoie de timp pentru a putea cuprinde toate detaliile. În Sala Dietei se pot vedea frânturi din picturile care odinioarã acopereau pereţii. Peste tot pot fi admirate minuntate motive sculptate în piatrã ce împodobesc pereţii interiori şi exteriori, ce decoreazã frontoanele uşilor sau arcadele ferestrelor. În Sala Cavalerilor pot fi admirate armuri şi arme de luptã dar şi un pian, desigur o piesã ajunsã la castel într-o perioadã mai târzie.

Trebuie sã amintesc în mod special fântâna din curtea interioarã a cãrei legendã spune cã a fost sãpatã de 3 prizonieri turci cãrorã, Ioan de Hunedoara le-a promis libertatea dacã vor gãsii apã. Legendã spune cã, deşi au gãsit apã, aceştia au fost omorâţi de Elisabeta Szilaghy, soţia lul Ioan de Hunedoara (decedat între timp), ei scrijelind pe cheile fântânii inscripţia “apã ai, inimã n-ai”. De fapt pe ghizdul fantanii este scrijelit” sapata de Hasan prizonier la ghiauri, in cetatea de langa biserica”.

Poate fi vãzutã de asemenea, galeria ce avea rol de temniţã, Groapa Ursilor, unde se spune ca erau aruncati prizonierii; se poate vizita expoziţia cuprinzând trofeele de vânãtoare şi exponatele cu tematicã vânãtoreascã, precum şi muzeul castelului în care sunt expuse obiecte deosebite de mobilier, de ceramicã, arme, lãzi de zestre din lemn pictate sau sculptate, unelte ce vorbesc despre breslele meşugãreşti, precum şi obiecte decorative si de podoaba.

Însã trebuie neapãrãt sã admiraţi priveliştea ce se deschide privirii de pe zidurile cetãţii care alunecã nestingheritã peste oraşul ce se întinde la poalele sale.

Vizita la Castelul Corvinilor este dupã pãrerea mea o destinaţie deosebitã spre care meritã sã porniţi, mai ales cã puteţi mai apoi, sã porniţi fie cãtre cetatea încoronãrii Alba Iulia (ceea ce noi am şi fãcut), fie cãtre minunata Sarmisegetusa. Dar despre vizita la Alba Iulia, voi povesti data viitoare.