Psi-luneli…..se duce vara

Am cules prunii. Fructele coapte, dulci-acrişoare sunt pregãtite pentru jertfa supremã: magiunul! Întind mâna şi ating fiecare fruct cu gândul la soarele ascuns în miezul auriu. Raze de soare şi stropi de ploaie s-au contopit în dansul nãscãtor de arome. De la floarea albã la fructul de astãzi este drum de o primãvarã şi o varã. Primãvara a trecut de mult. Am uitat-o aşa cum uitãm fiecare zi la lãsatul serii. Vara se duce şi ea cu fiecare frunzã îngãlbenitã purtatã de vânt, cu fiecare fruct rãmas pe ram, cu fiecare pui ce uitã cuibul.
Nu ştiu dacã vara pleacã de bunã-voie sau am alungat-o noi. Poate s-a plictisit sã asude la marginea câmpului. Poate a obosit sã-şi târascã paşii printre noroaiele lãsate de apele revãrsate. Poate supãraţi de mofturile ei, i-am cerut sã plece, sã ne lase în pace. Ba era prea cald, ba era prea rece. Ba ploua prea mult, ba ne oboseau ochii cãutând un nor. Poate doar a vrut sã-şi ia vacanţã şi atunci şi-a fãcut bagajele.
A strâns mai întâi spicele de grâu. Spunea cã are drum lung de fãcut şi este bine sã aibã la ea mãcar o pâine.
A aşteptat apoi sã se umple grãdinile de culori parfumate. Iarna este asprã şi cum o ştia cam albã, s-a gândit cã tare i-ar prinde bine sã aibã cu ce-i pune un pic de culoare în obraji!
Dar ce sã facã dacã pe drum o încearcã tristeţea? Cum o s-o alunge? Şi atunci a cerut harnicelor albine sã-i dãruiascã dulceaţa florilor.
Ar mai fi rãmas sã culeagã via, cãci nu stricã sã ai la drum un strop de udãturã, dar privind frunzele arse şi-a spus cã ar fi timpul sã porneascã la drum. Are de fãcut drum lung. Va cãlãtori departe, spre ţãrile calde, ascunsã între aripi neobosite sau ghemuitã în cochiliile goale purtate de valuri. Ar mai sta vezi bine, dar, privind cerul îşi spune cã dacã mai zãboveşte puţin o va prinde din urmã toamna şi o va ţese, covor fragil, printre crengile pomilor.
În zori, zgribulitã, începe uşor, uşor sã mãsoare timpul dintre rãsãrit şi apus şi ridicãndu-şi pe umeri traista plinã de bunãtãţi, porneşte la drum lãsând în urmã doar amintirile.
Uneori priveşte în urmã şi atunci, mânaţi de dor, dãm o fugã la malul mãrii sã-i ascultãm şoapta: se duce vara………se duce vara ………

102_8115Am intarziat iar cu postarea caci in ultima vreme stau prost cu disciplina la scris. psi, promit sa ma indrept!

Psi-luneli – Amurgul tãcerilor

100_2659

Cu tãcerea stau la masã
Mã întreb de ce-a venit,
Cine a chemat-o astãzi
Cine oare n-a gândit?

Cu tãcerea plec de-acasã
Mã-nsoţeşte pas cu pas
Cine-i spune care-i drumul
Ce-l voi face prin oraş?

Cu tãcerea stau de vorbã
Mã întreabã dacã ştiu
Când i-am spus sã stea cu mine
Ce întrebãri aveam de pus?

Azi tãcerii, îi dau rãspunsul:
Nu aveam nimic sã-i spun,
Nu doream s-o ştiu alãturi
Numai vreau s-o mai aud!

Azi tãcerii, îi cer sã plece
Gândurile mi-am cernut
Le-am trecut prin sita deasã
A durerilor din trup.

Las tãcerile-mi sã plece.
Ĩncotro, nu vreau sã ştiu.
Nu mai vreau sã-mi stea alãturi
Vorbele nu mai alung!

Tãceri mai multe veţi gãsi în table la psi

psi – luneli – cãlãtor printre iluzii

Cãlãtori printre iluzii,
Printre vise de mãrire
Printre şoapte de iubire
Pe poteci fãrã ieşire,
Alergãm în cursa vieţii
Când mai iute, când mai lent.
Încercând s-atingem Luna,
Sã ne-o prindem la corset.
Alergãm printre Pleiade
Şi cu stelele în pumni,
Ne visãm stãpânii lumii
Într-un vis fãrã-nceput.
Cãlãtor printre iluzii sunt,
Şi veşnic voi rãmâne,
Rãtãcinâd printre dorinţe,
Doar şoptite, fãrã nume
Mã strecor fãrã odihnã
Printre stele risipite
Tot sperând sã schimb
O lume. O iluzie deşartã
Sau speranţã o sã fie?

psi luneli – postare dupa o imagine

10300981_10202172686789157_1408305498683476645_nDouã mâţe rãzgâiate,
Nici copile, nici prea coapte
Stau tãcute, gânditoare, suspinând :
“- Ce spui dragã – spuse blonda-
– Sã-mi pun gene sau
Un lifting mic sã-mi fac?
Mi-aş vopsi un pic şi blana
Şi gheruţele-aş scurta!”
“-Vai! – rãspunde bruneţica,
Lung privindu-şi surioara,
– Ce-ţi veni sã-ţi schimbi iar look-ul
Te ţii bine, nu-i momentul
Sã dai tonul la schimbare!”
Gânditoare stã blondina
Nu prea ştie ce sã creadã,
Sincerã sã fie bruna când îi spune
sã mai şadã nevopsitã sau,
Cum prefãcutã-o ştie, vrea sã fie
Ea cea care, modei suflu nou sã-i dea,
Şi pe ea sã o traducã
cã a aşa se poartã-n modã
fãrã milã calci pe labe concurenţa.
Deci, privindu-si lung amica
Îi şopti pe sub mustaţã:
“- Aşa spui? Prea bine dragã!
Mâine eu voi sta acasã,
sã mã odihnesc un pic!”
Însã gândul sãu e altul:
“- Mâine la salon voi fi cea dintâi la tuns,
Şi-apoi, cu gheruţele scurtate
şi cu botoxul cel nou,
Voi ieşi la preumblare peste garduri,
Ca sã vãd cum toţi motanii
puşi în coadã mã privesc şi,
Cum scumpa mea amicã
De invidie lovitã, cade-n stradã leşinatã!”.
O moralã are însã şi povestea cu pisici:
Uneori prietenia nu prea este cum a fost.
Astãzi ai mare nevoie de-un prieten şi atunci,
Îl iubeşti şi-l porţi pe labe, mã scuzaţi, pe palme spun,
Dar, când ţi-a trecut nevoia, uiţi şi numele şi chipul
Şi cu greu mai dai bineţe. Dar aşa se poartã-n modã!
Dar, de schimbãtoare-i moda şi de viaţa pare a fi,
Sa pãstraţi de voi alãturi, un prieten orice ar fi!

Am întãrziat psiluneala dar nu aş vrea sã mai lipsesc din tabel şi deci postez !

Psi-luneli – cireşele copilãriei

       Eu sunt nãscutã în luna lui Cireşar. Cireşar cel care pune cireşe la urechi, fetelor. Roşii şi dulci, tone sã fi fost şi tot nu ne-ar fi ajuns!
De când mã ştiu, când se coceau cireşele, tata declara rituos: mergem la bunica sã culegem cireşe! Bunica din partea tatei locuia la Buftea, în satul Flãmânzeni (nu ştiu dacã astãzi îi mai spune aşa, îl voi întreba pe tata dacã nu uit), sat aflat la marginea oraşului, de unde începea câmpul şi drumul pânã acolo era el însãşi o adevãratã aventurã. Dar asta nu ne-a descurajat niciodatã şi nu scãdea cu nimic entuziasmul nostru.
Pe atunci locuiam în cartierul Pajura şi pânã la tramvai mergeam pe jos cam un kilometru. Apoi luam tramvaiul pânã la capat de unde luam “rata” de Buftea şi mergeam cam o orã. Rata ne lãsa la “cinematografie”, adicã în apropierea Studioului cinematografic ”Buftea” şi de acolo o luam voiniceşte la drum cam trei kilometri, trecând pe lângã Palatul “Ştirbey”, Fabrica de conserve ”Buftea” şi lãsând în urmã Biserica şi vechiul cimitir de aproape 200 de ani, urcam dealul spre casa bunicii. Dealul acela mi se pãrea grozav de înalt. La poalele lui era o fântâna cu cumpãnã şi întotdeauna ne opream un pic, de parcã ne fãceam curaj sã urcãm pe vreun munte. Dragã mi-a fost mereu acea fântânã cu cumpãnã şi dragi îmi sunt şi astãzi oriunde le vãd.
Dar tot efortul era rãsplãtit la vederea cireşului din curtea bunicii, plin de fructele roşii atât de râvnite. Era un cireş imens, ori eram eu tare micã şi aşa îmi pãrea. Dar, partea frumoasã abia începea cãci, ne strângeam de obicei mai mulţi veri şi cu toţii cãţãraţi în pom, ai fi zis cã suntem un stol de vrãbii venite la furat.
Pãrinţii noştrii stãteau la masa pusã în curte şi din când în când, câte unul dãdea gurã sã avem grijã sã nu cãdem din pom. Urcatul se fãcea pe umerii pãrinţilor, ce scarã! Şi coborâtul era tot la fel cãci cine mai avea rãbdare sã se punã scara!
Vã daţi seama cam cum eram la întoarcerea acasã: ruptã de obosealã, abia îmi târam picioarele în urma tatei care, înalt cum era, facea el un pas şi eu doi, adicã un fel de ţopãialã de mai mare dragul!
Deşi în fiecare an era acelaşi ritual destul de obositor nu cred cã ar fi existat un motiv pentru care eu sã refuz sã merg la bunica dupã cireşe. Şi astãzi de câte ori vine vremea cireşelor mã întorc cu gândul la anii copilãriei în care, veseli şi fãrã grijã plecam dupã cireşe.
IMG_20140502_141900
 
Alte poveşti din care ne zâmbesc cireşele copilãriei gãsiţi în tabel la psi.

Psi-luneli – cer albastru

pe acoperiş
pãşeşte o pisicã
sub cer albastru –

Clubul psi va scrie astãzi despre cerul albastru.

psi-luneli – iris

apus de soare
între cer şi pãmânt zvelt
un iris galben

102_5923102_5887

Psi-luneli – inter arma silent musae (între arme, muzele tac)

Nu ştiu dacã atunci când a fost spusã de cãtre Cicero celebra frazã “Inter arma silent leges” (în timp de razboi amuţesc legile) a fost înţeleasã şi oamenii timpului au acceptat mãsurile luate de autoritãţi. Probabil cã da, considerându-se cã în momente speciale sunt necesare legi speciale. Mai târziu, se pare cã a sunat mai bine sã se considere cã în timpuri de rãzboi muzele tac. Adicã de unde timp şi chef de artã când Pãmântul este doar suferinţã?
Mã întreb însã cât de speciale sunt aceste timpuri pe care le trãim astãzi, ca noi oamenii, adulţi dotaţi cu discernãmânt sã acceptãm actele de barbarie ale unor tineri. Copii de-a dreptul, cãci la 14,15,16,17 sau 18 ani ei sunt încã minori aflaţi sub autoritatea adulţilor obligaţi sã-i îndrume, sã-i educe, sã-i tragã de urechi atunci când este cazul, sã facã orice este posibil sã-i împiedice sã greşeascã numai sã nu priveascã impasibili, cum umilesc, cum lovesc nişte oameni lipsiţi de apãrare.
Şi acest lucru nu se întâmplã în pãdure. Nu! Ziua, luni dimineaţa, devreme la 8,30 în tramvaiul 1 sau poate 11 (pentru o staţie cât merg nu conteazã în care mã urc şi deci, nu ştiu cu precizie ce numãr purta). Dar ştiu ce am vãzut: un tânãr de 17-18 ani lovind cu piciorul în spate un om vrând astfel sã-l determine sã coboare din tramvai. De ce? Pentru cã aparent, era un om al strãzii, un “boschetar”. Stãtea pe un scaun lângã uşã, ghemuit şi primea loviturile fãrã o vorbã. Şi oamenii din tramvai, stãteau pe scaune şi priveau tãcuţi “spectacolul”. Tramvaiul era liber, oamenii aşezaţi pe scaune se puteau privii unii pe alţi şi împreunã “spectacolul” dat de tânãr.
Tãcuţi sau reduşi la tãcere veţi întreba? Când i-am cerut tânãrului sã nu-l mai loveascã pe omul de pe scaun, acesta a coborât. I-am întrebat atunci pe cei din tramvai de ce tac? De ce au asistat impasibili la molestarea omului? Poate cã nu este foarte curat, poate cã mirosea urât, poate cã…., poate cã… Dar era un om! Cine are dreptul sã decidã cã un om meritã lovit pentru cã este altfel decât tine?
I-am întrebat de ce se lasã terorizaţi de un copil? Totuşi în tramvai erau o grãmadã de adulţi bãrbaţi şi femei care s-ar fi putut uni sã facã ceea ce era corect: sã împiedice un tânãr sã greşeascã, sã-l facã sã înţeleagã cã nu este mai presus de lege, cã nu are dreptul sã loveascã un alt om doar pentru cã nu-l place el. Sã apere un alt om!
I-am întrebat cum au putut sã asiste impasibili la aceastã scenã, fãrã sã intervinã. Nimeni nu a scos o vorbã. M-au privit şi au tãcut. Ca la spectacol. Eu pe scenã şi ei în salã. Ba am fost apostrofatã de un tânãr cã m-am apucat sã le fac educaţie. Tot un tânãr. Restul nu era decât, tãcere. Aprobare? Dezaprobare? O reacţie, orice? Nimic!
Ce timpuri trãim noi astãzi ca raţiunea sã tacã?
Ce rãzboi purtãm noi cu propria noastrã fiinţã ca sã încetãm sã ne mai educãm copiii?
Ce vremuri de restrişte am apucat sã vedem în care niste copii fac legea cu pumnii, înjurând şi adulţii stau înfricoşaţi privindu-i?
Era datoria pãrinţilor lor sã-i educe, veţi spune.
Era datoria profesorilor lor sã le spunã cum sã se poarte în viaţã, dacã ar fi constatat cã familia, a dat greş.
Eu voi spune însã altceva. Este datoria noastrã a tuturor adulţilor cu care tinerii interacţioneazã, sã avem grijã cum vorbim, cum ne purtãm şi atunci când se impune sã intervenim. Fãrã teamã, fãrã sã ne întrebãm dacã este datoria noastrã. Cãci este datoria noastrã dacã vrem sã lãsãm copiilor noştrii, pe care spunem cã îi iubim nespus, o lume sigurã şi nu o junglã. Poate le vom cumpãra un clopot de sticlã sub care îi vom pune ca sã nu se întâlneascã vreodatã cu astfel de indivizi. Sau poate îi vom învãţa sã se batã mai bine ca bãtãuşii din stradã, ca sã se apere şi astfel, îşi vor duce viaţa din bãtãlie în bãtãlie. Ei nu vor mai avea o viatã, ei vor lupta sã supravieţuiascã pe stradã, la şcoalã, în parc, la serviciu.
Venisem lângã uşa prin care coborâse tânãrul, aveam lacrimi în glas şi nu am avut curajul sã mã uit în ochii omului cãruia îi luasem partea. Îmi era ruşine cã atâţia semeni de-ai lui asistaserã impasibili la umilirea lui. I-am cerut iertare în gând cã nu am fost oameni. Şi atunci am surprins privirile a doi copii ce nu aveau mai mult de 11-12 ani. Stãteau pe scaune şi asistasera la toatã scena. I-am întrebat dacã ei considerã cã am greşit prin ceea ce spusesem. Mi-au rãspuns cã nu, cãci şi ei îi ceruserã tãnârului sã nu-l mai loveascã pe acel om. Dar nu fuseserã ascultaţi. Deci scena durase mai mult decât îmi închipuisem eu. M-a durut și mai mult ceea ce se întâmplase cãci realizam cã doi copii au avut curajul sã intervinã dar adulţii, nu. Adulţii nu se gândiserã nici mãcar la faptul cã acei copii priveau la actele de violenţã şi acest lucru era pentru mine, de neconceput. Dar nu erau copii lor, nu? Ce le pãsa lor ? Dar dacã ar fi fost ai lor, ar fi permis sã asiste la aşa ceva fãrã sã intervinã? Fusese molestat un adult lipsit de apãrare, dar şi aceşti copii erau la fel de nevinovaţi.
Pentru o clipã am fost fericitã cãci realizam cã nu este totul pierdut. Doi copii au reacţionat. Doi copii au dat dovadã de umanitate. Le-am mulţumit şi i-am rugat sã nu uite ce au vãzut şi atunci când vor fi adulţi şi vor putea intervinã, sã nu le fie fricã sã intervinã. Sã nu fie nepãsãtori. Sã rãmãnã oameni. Sã spunã STOP violenţei !
Când vorbesc armele, muzele tac. Adevãrat, cãci astãzi armele au fost loviturile de picioare iar muzele, adicã conştiinţa, cea care îl ajutã pe om sã despartã binele de rãu, tãcea.
Mâine nu ştiu ce va fi. De acum înainte însã, când voi mai protesta împotriva violenţei de orice fel, oriunde o voi întâlni, nu voi mai cere sprijin adulţilor. Voi cãuta virtual, cu privirea ochii celor doi copii. Ştiu cã în ei voi gãsi puterea de a continua sã cred cã armele trebuie sã tacã şi muzele sã vorbeascã!

pisicafeaua de marti – Lumea satului

clubul psi

clubul psi

Lumea satului. O sintagmã care m-a fãcut ani la rând sã visez cu ochii deschişi. Citeam şi descopeream satul. Inutil sã precizez faptul cã eu, copilul crescut la bloc în Bucureşti, nu cunoscusem alt sat decât strada bunicii din oraşul Buftea. Nu, nu am greşit când am spus cã satul meu era o stradã. O întreagã stradã cu case pe o parte şi cu câmpul de cealaltã. Case bãtrâneşti, micuţe de “paiantã la grãdele” (mai ştiţi ce este?), cu acoperişuri la care adulţii ajungeau cu mâna, înconjurate de pomi şi mici grãdini. De fapt strada era în satul Flãmânzeni şi când am mai crescut şi am ajuns la istorie la partea cu rãscoala din 1907, mã şi vedeam alergând printre ţãrãnii rãsculaţi. De, imaginaţie bogatã am avut din totdeauna!
Dar sã revenim la partea cu satul copilãriei mele. O fi fost satul mare dar, libertatea mea nu trecea prea departe de glasul bunicii. Poate treceam pe uliţa vecinã la mãtusile mele, dar cam atât. In rest, cireşul cel mare era destul pentru antrenamentele de cãţãrare spre disperarea bunicii şi butoiul cu apã de ploaie suficient ca sã ajungem precum restul orãtãniilor din ogradã. Şi pentru cã am ajuns la subiectul postãrii mele, am sã mã opresc un pic sã analizez relaţia mea cu lumea necuvântãtoarelor dar atât de gãlãgioase, ce populau curţile vecine şi deci şi curtea bunicii.
Ca sã parafrazez un clasic îndrãgit, când mã gândesc la toate animalele ce mişunau prin curţile “sãtenilor” şi deci şi prin a bunicii, trebuie sã admit faptul cã numai tãcute şi curãţele nu erau. Gãini cotcodãcitoare, raţe mãcãitoare, porci grohãitori, câini lãtrãtori, pisici, miorlãitoare şi pe ici, pe colo, vaci mugãtoare. O fi corect cum am scris? Mã rog, cam aşa “suna” o zi-luminã prin ograda sãteascã. Sã mai adãugãm şi nişte vrãbii, mierle, ciocârlii, cuci şi alte zburãtoare şi avem imaginea completã a unei zile. Cã noaptea se mai reducea nivelul de poluare fonicã, deşi intrau în scenã greierii şi alte lighioane zburãtoare şi târâtoare. Ce mai, un paradis bucolic, cum nici în “viaţa la ţarã” n-a putut fi întâlnit!
Mai târziu, m-am reîntâlnit cu lumea satului, la casa socrilor mei. Partea cu sculatul odatã cu cocoşii, ar fi fost valabilã doar ca sã-l strâng de gât şi sã-l fac borş! Oriunde te uitai zãreai o gãinã sau mãcar o raţã. Vaca a fost testul meu de maturitate cãci mi-am luat diploma de nevastã abia dupã ce am învãţãt sã o mulg. Dar, ori îmi luam diploma de nevastã, ori nu mai ieşeam pe uliţã lângã mama-soacrã. Recunosc cã a fost mai mult o ambiţie a mea, cãci dacã ar fi stat draga de ea sã mulg eu vaca, ar fi înţepenit în uşa grajdului!
Mai rãu a fost când m-a trimis sã strâng ouãlele din cuibar şi m-am întors şi cu “cuibarul” de sub cloşcã, care ieşise sã se “dezmorţeascã” şi mai sã mã alerge prin curte! Oricum mult timp, vizitele la ţarã au semãnat mai mult cu o aventurã sãteascã, cãci nicio zi nu semãna cu alta şi nu ştiam ce încercare îmi va aduce ziua urmãtoare.
Acum privesc înapoi cu multã detaşare dar, în acele zile recunosc cinstit cã nu odatã îmi venea sã plâng. Oare pentru toţi sã fi fost la fel de dificilã acomodarea de la oraş la sat? Cât despre acomodarea bucureşteanului la sat am avut o monstrã la emisiunea “Viaţa satului” . Un bucureştean, proaspãt mutat la sat, a povestit cum deranjat de mugetul unei vaci lasatã la pãşunat pe izlazul din aproprierea casei sale, s-a dus la vecina sa şi i-a spus sã vadã ce-i cu vaca, cã-l deranjeazã. Poate vrea ceva? Niscai apã, sau poate nu-i place iarba? Recunosc cã am râs copios, închipuindu-mi cum ar fi fost sã-i spun vecinei noastre ţaţa Nuţa sã-şi linişteascã gãinile cã vreau sa dorm si mã deranjeazã cotcodãcitul lor!
Deci, sunt orãşenii pregãtiţi sã fugã de la oraş la ţarã? Sunt pregãtiţi sãtenii sã dea piept cu orãşenii, porniţi sã cucereascã vestul-sãtesc? Poate ar fi bine mai înainte de a face marele pas, sã cerem primarului din comunã, sã dea o hotãrâre localã de a se creşte în sat doar gãini mute şi vaci nemugitoare! Glumã, glumã dar eu am rãmas cu o întrebare : dacã la oraş creşterea animalelor este interzisã din varii motive, cât timp mai avem la dispoziţie pânã când satul va deveni la fel? O fi bine, o fi rãu? Unde vor mai fugi strãinii sã mulgã caprele sã se relaxeze, cã bag seamã cã ãsta este ultimul trend turistic? Pleacã orãşenii la sat şi rãmânem fãrã turişti?
Aştept cu interes pãrerile voastre, glumeţe desigur, cã partea cu seriozitatea o lãsãm pe altã datã, când vom fi pregãtiţi sã dãm piept realitatea.

DSC01500

Psi-luneli – frumuseţe

102_4525
Frumuseţea stã în ochii celui ce priveşte. Asta cred eu şi asta am susţinut mereu. Partea cu: “e frumos ce-mi place mie şi nu ce iti place tie”, cred cã este uşor discutabilã. De ce sã nu îmi placã şi mie aceleaşi lucruri care îţi plac ţie? Şi reciproca ar trebui sã fie valabilã. Şi dacã nu îmi place înseamnã automat cã nu este frumos?
Dar ce este frumosul? Chiar aşa, frumoasã este o dimineaţã cu soare. Dar la fel frumoasã este şi o dimineaţã în care ploaia îţi bate în geam, cu degete jucãuse chemându-te pe aleile parcului rãmase acum doar în stãpânirea ta!
Frumoasã este o noapte geroasã când zãpada scârţâie sub tãlpi şi cerul este spuzit de stele. Frumoasã este şi furtuna cãci are forţa pe care uneori ne-o dorim atât de mult dar de care ne temem !
Frumoasã este marea şi calmã şi înfuriatã. Frumos este copacul plin de frunze cântãtoare dar şi cel care, rãmas în picioare dupã trecerea furtunii nu mai are nicio frunzã.
Orice lucru, orice fiinţã are frumuseţea sa. Unicã, irepetabilã, atât de fragilã şi care totuşi a învins timpul ajungând pânã la noi.
Şi totuşi, frumuseţea naşte cele mai multe controverse. S-au stabilit tipare, s-au inventat canoane, s-au scris tomuri întregi despre visul perfect, trupul perfect, versul perfect, lumea perfectã, viaţa perfecta şi nesfârşite sunt valenţele vieţii ce ni le dorim a întruchipa frumuseţea perfectã.
Dar gândul meu imperfect este cã frumuseţea este cel mai fragil lucru. Atât de scurtã îi este viaţa încât o clipire de geanã ţi-a luat şansa de a o vedea.
Ai întors capul? Fluturele a zburat!
Ai ridicat mânã? Curcubeul s-a ascuns dincolo de palma ta!
Ai strigat? Ciocârlia a tãcut!
Ai plâns? Lacrima ta a înecat chipul drag la care priveai!
Ai râs? Râsul tãu a acoperit primul cuvânt spus de copilul tãu!
Inseamnã atunci cã frumuseţea nu este în ochiul privitorului ci în mintea sa? Acolo, în locul acela în care se nasc gânduri, în care decidem ce-i bun şi ce-i rãu?
Sau poate, frumuseţea stã în sufletul fiecãruia? Poate cã de acolo îşi ia fiecare lucru, fiecare fiinţã, hãinuţa sa de frumuseţe cu care apoi iese în lume. Şi atunci, cum sã facem ca fiecare dintre noi sã avem un suflet, o minte în care odatã intrat, orice gând sã se îmbrace doar în frumuseţe?
Oricum ar fi, frumuseţea este în jurul nostru. Cãut-o, primeşte-o şi dã-o mai departe! Când te gândeşti mai puţin, frumuseţea a trecut. Frumoasa mea magnolie este poate ilustrarea cea mai bunã: vineri v-am dãruit frumuseţea florilor sale imense. Astãzi de dimineaţã, florile sale cu petalele arse de frigul ultimelor zile şi zdrenţuite de vânt, sunt departe de a mai fi frumoase. Sunt triste. Frumuseţea lor s-a risipit în vânt şi ploaie. Dar frumuseţea lor va rãmâne în sufletul meu, al vostru, dar şi în sufletul celor care trecând pe drum, le-au zãrit. Nu se va şterge, va rãmâne acolo şi va înflori din nou în primãverile urmãtoare.
102_4567
Însã mult mai multe gânduri despre frumuseţe vã aşteptã la psi .

Previous Older Entries