Didina sau povestea îngheţatei

Un articol citit la Liliana, m-a fãcut sã mã întorc din nou în timp la acei ani în care, poate cã nu aveam atâtea câte sunt astãzi, dar nici nu putem spune cã trãiam fãrã nicio bucurie.
“Maşina care aduce bucurie: Betty Ice” aşa sunã titlul postãrii care a scos din uitare un moment dulce din viaţa copiilor de la ţarã şi nu numai a lor cãci, pãrinţi şi bunici laolalatã se bucurau de deliciul rãcoros.
Copii de la ţarã. De multe ori suntem tentaţi sã vorbim despre copii “de la ţarã’ ca despre nişte nãpãstuiţi ai sorţii, vãduviţi de tot ceea ce copii “de la oraş” au, uitand cel mai adesea cã şi “ţara” şi oraşul au fiecare şi bune şi rele. Nu întotdeauna, copii de la ţarã au dus lipsa tuturor benefiicilor pe care se presupune cã la are doar oraşul. Poate nu erau la fel dar, pentru ei însemna mult şi când lumea ta nu este atât de mare, înveţi sã nu ceri luna de pe cer.
Consider cã ai mei copii au fost foarte norocoşi cãci, având bunicii la ţarã au trãit copilãria lui Nicã a Petrei: cu sãrit de garduri dupã cireşe, cu mers la scaldã la gârlã, cu alergat pe uliţã printre cârdurile de raţe ce se întorceau de pe lac sau cu ceata de colindãtori strângând covrigi şi mere în trãistuţa fãcutã de mamaia. Poate nu aveau asfalt pe uliţã sã deseneze un şotron şi nici unde sã se dea cu rolele, dar ziua nu era destul de lungã pentru câte jocuri se încingeau.
În tot acest timp jocul de oprea instantaneu când pe uliţã rãsuna un strigãt : Vineeeee! Dididnaaaa ! Şi tot instantaneu dispãreau în curţile caselor toţi copii care pânã mai acum nu se dãdeau duşi de pe uliţã. Din curţi se auzeau însã nişte glasuri rugãtoare ce spuneau la unison :
“- Dã-mi un leu de îngheţatã cã a venit Didinaaaa!” sau ieşea câte o mamã al unuia mai mic şi ruşinos şi striga :
“ -Didino, vinã-ncoa, sã-i dai lu’ãsta micu’ o îngheţatã!” şi Didina venea şi împãrţea bucurie tuturor celor ce stãteau nerãbdãtori cu leul în mânã, aşteptând sã primeascã cornetul cu îngheţatã.
Credeţi cã erau sortimente variate de îngheţatã? Da de unde! Albã, dulce şi …îngheţatã, pusã cu lingura din nişte bidoane de aluminiu de lapte cu capac, era o minune, pe uliţa satului. Varã de varã, Didina urcatã în cãruţa ce mergea la pasul domol al calului învãţat cu strigãtele copiilor, împãrţea nu numai desertul rãcoros dar şi multã bucurie. Bucurie simplã, de neuitat.
Astãzi copii alergã pe strãzi în urma maşinii din care rãsunã muzicã. Atunci, copii “de la ţarã”, printre care se amesteca vesel şi fiul meu, dãdeau semnalul cã se apropie cãruţa cu îngheţatã. Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Credeţi cumvã cã acei copii sufereau cã nu mâncau casate? Pentru ei aceea îngheţatã era cea mai bunã şi ştiu ce spun cãci ani de zile, am cumpãrat îngheţatã de la Didina.
De mult cãruţa Didinei nu mai bate uliţele satului, Didina este de mult în rândul drepţilor dar, povestea ei este parte din viaţa celor care alergau strigând cât puteau: “Vineeee! Didinaaa!
 

Examenul de bacalaureat – examenul maturitãţii

Aşa i se spunea pe vremea mea examenului care marca încheierea ciclului preuniversitar de educaţie. Un examen care, odatã luat îţi deschidea drumul fie spre examenul de admitere în învãţãmântul superior, fie spre angajarea în “câmpul muncii”. Oricare ar fi fost drumul ales, cu toţii ne gândeam serios la acest examen cãci nu pleca nimeni de la ideea cã nu se va prezenta şi atunci, cât ai fi fost de slãbuţ la învãţãturã tot învãţai pentru a-l trece. Ştiţi cã în ultimul an de şcoalã, la toate materiile la care se susţineau examene se fãcea pregãtire suplimentarã şi chiar şi pentru admiterea la facultate? La fizicã, la matematicã, la românã sau la materiile de specialitate, cãci eram liceu de construcţii, stãteam dupã ore la meditaţii, pentru care aveam caiete speciale de lucru. Deşi nu conta media de bacalaureat la admiterea la faculatate, totuşi aveam ambiţia sã nu fie o medie slabã. Examenul se susţinea ca şi astãzi cu probe orale şi scrise la limba românã, la matematicã şi la specialitatea studiatã sau fizicã la alegere. De asemenea am susţinut un proiect la tehnologie, la care trebuia sã realizãm şi o machetã. Eu împreunã cu soţul meu şi încã un coleg am realizat (ajutaţi de tatãl meu) macheta la scarã a podului de la Giurgeni-Vadu Oii, doar eram la clasa de construcţii drumuri, poduri, cãi ferate.
Oricât ar pãrea de ciudat nu am fost lãsaţi sã copiem şi nimeni nu s-a gândit sã ne sufle rãspunsurile. Nu ne supravegheau profesorii de la clasã şi nici nu eram monitorizaţi şi comisia care examnina la “oral” nu era din liceul nostru. Nu am fost indignaţi şi nici supãraţi cã nu ne-au lãsat sã copiem, cãci era o “avanpremierã” la examenul cu o mizã mult mai mare pe care doream sã-l trecem, cel de admitere la facultate şi nu am fi riscat sã picãm bacalaureatul pentru o prostie.
Pentru noi, elevii de atunci încã mai avea importanţã expresia “a fi bacalaureat”, adicã trecuseşi examenul maturitãţii. Cel dintâi din viatã ta de adult, poate cel mai uşor pe care îl vei fi dat dar care iţi conferea un statut respectat. Chiar dacã nu intrai la facultate şi te angajai, erai un tânãr cu bacalaureatul luat, adicã fãcuseşi dovada cã ţi-ai însuşit un nivel de cunoştiinţe care îţi dãdea dreptul sã aspiri la un post conform pregãtirii înscrise pe diploma ta.
Astãzi apropierea examenului de bacalaureat se aseamãnã cu romanul “Unei morţi anunţate” sau cu posibilitatea unui taifun. A devenit o problemã naţionalã, securitatea claselor de examen de parcã elevii ar da examen de inventicã şi nu am vrea sã ni se fure patentul. Controale corporale, poliţie la uşa scolii, vorba lui Caragiale “cu jãndarii în cap şi-n coadã” cãci aşa pare cã a ajuns învãţãmântul nostru o Chiriţã de tip nou, fudulã şi cu pregãtirea la genunchiul broaştei, dar dornicã de afirmare în “lumea bunã”. Elevi care vin la examene ca la bar, fãrã sã fi fost fãcuţi sã înţeleagã rostul acestui examen. Profesori care au dat cinstea şi onoarea de dascãli pe ruşinea de a fi arãtaţi cu degetul de o ţarã întreagã. Poate cã ţara nu îi cunoaşte şi nici ei nu vor întâlni în drumul lor “ţara” dar, în comunitãţile mici, tot vor fi destui cei care vor întoarce capul când îi vor întâlni.
De ce s-a ajuns aici? Cine a greşit şi când? Unde se fac în continuare greşeli ce marcheazã generaţii de elevi, transformând sistemul de învãţãmânt într-o “cursã a înarmãrii” în care pãrinţii luptã în locul copiilor pentru fiecare sutime la medie, plãtind meditaţii, cumpãrând note prin tot felul de metode, participãrii şi donaţii cã îţi stã mintea în loc de câte iţi este dat sã auzi ascultând pãrinţii povestindu-şi unii altora, problemele. Ai zice cã ei se duc la şcoalã, cãci orice zi de serviciu începe mai întâi cu compararea rezultatelor la exerciţiile la matematicã sau fizicã sau cu informaţiile privind site-rile de pe care se pot descarca referate pentru limba romãnã, geografie sau istorie. Toţi sunt obosiţi de lupta cu “aria curicularã” şi sãtui de fãcut lecţii pânã noaptea târziu.
Şi mai au o grijã pãrinţii: sã serbeze trecerea dintr-un ciclu în altul printr-un banchet: de la clasa a IV-a, la clasa a VIII-a pânã la clasa a XII-a. Şi nu oriunde ci numai la vreun club de fiţe, sã fie de neiutat. Cum sã mai preţuiascã copii ce este cu adevãrat ce este de sãrbãtorit? Vorbã poetului: “pentru care fapte… “ primeste copilul banchetul? Ce a sãvârşit atât de important încât trebuie sãrbãtorit cu fast? Cã a mers la şcoalã şi a trecut clasa? Cã nu a chiulit? Pe vremea mea primeai o tabãrã sau o trotinetã! Atunci noi ar trebui sã avem câte un banchet la sfârşitul fiecãrui an cã mergem conştiincios la muncã! Sã fim serioşi! A terminat clasa a XII-a, este bacalaureat, atunci da, sã sãrbãtoreascã. Dacã nu, ce ar mai fi de spus? Banchetul se face dupã examenul de bacalaureat, la şcoalã nu la club, cu profesorii alãturi, sã se organizeze singuri şi sã-şi aminteascã peste ani ce frumos a fost!
Tuturor ne place filmul “Liceenii” dar cred cã prea mulţi au impresia cã este doar ficţiune. Filmul spune o poveste foarte realã, descrie foarte bine acei ani şi noi, liceenii de atunci, chiar ne bucuram de anii de şcoalã, iubeam şi noi, mai chiuleam şi noi, dar şcoala era şcoalã. La noi, din douã clase de construcţii nu cred cã au picat doi examenul de bacalaureat, iar 30 dintre noi, o clasã deci, am intrat în varã la facultate. Eu spun cã a fost un rezultat excepţional şi nu eram cel mai frunte liceu al Capitalei. Noi avem de ce mulţumi profesorilor noştrii şi sã nu-i uitãm.
Bacalaureatul din acest an mi-a lãsat un gust amar: copii percheziţionaţi, inacceptabil în condiţiile în care şcoala trebuie sã fie un sanctuar in care odatã intrat copilul trebuie sã se simtã în siguranţã, nu sã fie umilit. Descindere în ziua examenului pentru a surprinde flagrantul. Dacã un singur copil din cele câteva sute de elevi ce susţineau prima probã, era innocent şi se pregãtise din toate puterile pentru aceastã zi, nu trebuia sã i se ia dreptul la a-l susţine fãrã stresul iscat de intervenţia poliţiei. Oricât ar fi de îndreptãţitã pentru a opri o fraudã, nu trebuia sã se facã în aceastã zi cu o mizã atât de mare pentru elevi. Totul a degenerat nepermis. Eu recunosc deschis cã, fiind o fire emotiva, nu aş mai fi putut continua examenul. Cine ar fi fost responsabil pentru eşecul meu? Cui ar fi trebuit sã cer socotealã pentru posibila nereuşitã? Rezultatul câtor copii a fost viciat de aceastã procedurã? Nu voi cãpãta rãspunsuri dar voi continua sã mã întreb, unde, când, cine poate da rãspunsuri sau soluţii pentru a nu se mai repeta situaţia creeatã în acest an.
Respect tuturor profesorilor care îşi fac cu onestitate şi dãruire datoria de dacãli şi elevilor pentru care anii de şcoalã sunt ani dedicaţi învãţãrii. Nu trebuie sã fie toţi olimpici dar, toţi ar trebuie sã treacã şcoala şi la sfârşitul anilor de studiu sã-şi poatã lua bacalaureatul. Incã mai sper, încã mai aştept veşti bune din învãţãmântul romãnesc.