Cetatea Carsium

Sper cã mi-aţi urmat îndemnul şi aţi vizitat cetatea Capidava, astfel încât sunteţi pregãtiţi sã descoperiţi încã o cetate din şiragul celor ce de-alungul timpului au stat de veghe la malul Dunãrii. Cetatea Carsium. Ceea ce o face a fi deosebitã dupã pãrerea mea este faptul cã, deşi demult pierdutã în istorie, cetatea “trãieşte” şi astãzi. Cei ce vor sã o descopere vor fi surprinşi sã constate cã peste vechea cetate se înaltã astãzi oraşul Hârşova, judeţul Constanţa, astfel încât, pornind în recunoaştere vei descoperi întâi oraşul de astãzi, ale cãrui case cu temelia sprijinindu-se pe piatra vechii cetãţi, se ridicã în mare parte peste anticele ruine.

Peste castrul roman ridicat de Împãratul Traian în anul 103 pe locul unei aşezãri dacice, se va ridica mai târziu o cetate bizantinã şi mai apoi o fortificaţie turceascã . Suprapunerea în timp a fortificaţiilor dar şi utilizarea pietrei pentru construcţii, va face sã fie destul de dificil de cercetat şi de atestat, în campaniile arheologice întreprinse în timp. Ruinele ce strãjuiesc astãzi malul Dunãrii, sunt relative tinere fãcând parte din “componenta” bizantinã sau chiar turceascã a cetãţii, castrul roman regãsindu-şi rãdãcinile mult sub oraşul vechi şi nou, Hârşova de astãzi.

Mergãnd pe Dealul Cetãţii, urcând strãzile abrupte şi destul de afectate de alunecãrile de teren, te întâmpinã o imagine rarã cãci, pe o parte se ridicã aşezãrile timpurilor moderne şi de cealaltã parte a strãzii vegheazã ruinele antice. “Viitorul şi trecutul sunt a filei douã feţe/Vede-n capãt începutul, cine ştie sã le-nveţe.” Ce frumos şi plin de adevãr a spus-o Eminescu! O ilustrare mai clarã a imaginii poetice este greu de gãsit.

Lecţiile trecutului sunt peste tot în jurul nostru, depinde numai de noi dacã vrem sã le cunoaştem şi dacã vrem sã nu mai repetãm greşelile. Trecerea timpului nu o putem opri dar putem lasã urme frumoase, pline de învãţaminte şi putem sã pãstrãm cu grijã ceea ce a ajuns prin timp pânã la noi.

Odatã ce aţi pãrãsit Capidava, lãsând în urmã ruinele castrului, treceţi prin comunele Topalu, Tichileşti şi reintrând pe drumul E 60, porniţi spre Hârşova. Oraşul este aerisit, drumul spre vechea cetate fiind semnalizat bine astfel încât nu ai cum rata întalnirea cu istoria.

Este bine ca cei care doresc sã viziteze vechea cetate sã se aventureze având încãlţãminte corespunzãtoare cãci, sunt destule locuri în care sãpãturile arheologice sau cele pentru scoaterea pietrei, au lãsat incinte adânci, acoperite cu vegetaţie, nesemnalizate, destul de periculoase. De asemenea platoul pe care pare sã se ridice cetatea se terminã brusc la malul Dunãrii, in vechiul port, lãsând privirea sã pluteascã peste ape. Din pãcate, deşi s-ar impune semnalizarea locurilor potenţial periculoase, ridicarea unor balustrade de protecţie şi chiar marcarea unor poteci pe care sã te poţi deplasa în siguranţã printre ruinele cetãţii, acestea lipsesc şi este pãcat, mai ales cã urmele focurilor “de tabãrã” printre anticele ruine, aratã lipsa de respect poate nu numai a turiştilor dar şi a localnicilor .

Mi-ar fi plãcut sã gãsesc un panou informativ care sã ne ajute sã “descifrãm” ruinele, identificând pe rând zidurile exterioare, portul antic şi tot ceea ce ne-ar fi ajutat acolo, în interiorul sitului arheologic sã înţelegem istoria.

Oricum m-am bucurat de privelişte, de liniştea locurilor şi imaginea incredibilã a oraşului şi a Dunãrii.

“Turnul comandantului”, zidurile dezvelite ale incintei acoperite acum de ierburile înalte şi fragmentele din fortificaţiile cetãţii ce par animale fantastice încremenite prin timp stau pierdute parcã prin timpurile moderne, încercând sã-şi gãseascã locul.

Privitã de la înãlţimea zidului stâncos ce altãdatã strãjuia portul antic, Dunãrea îşi lasã privirilor apele strânse între malurile înverzite şi, în alergarea sa spre mare te cheamã sã-i descoperi istoria.

Va las şi eu sã admiraţi doar câtevã din imaginile în care am încercat sã fixez preţ de câteva clipe, istoria dunãreanã.

 

 

Publicitate

Cetatea Capidava

Drumurile mele prin Dobrogea de astãzi m-au purtat de acestã datã spre alte douã cetãţi dunãrene, Capidava şi Carsium despre care ne vorbesc izvoare romane, ele fãcând parte din sistemul de fortificaţii militare ridicate pe malul Dunãrii de legiunile Imperiului roman peste cetãţile dacice, fiind la rândul lor peste ani, înglobate în fortificaţiile medievale ce se vor dezvolta pe aceste meleaguri.

Dacã te hotãrãşti sã vizitezi cele douã castre romane Capidava şi Carsium plecând din Constanţa apuci, drumul E 60, prin Ovidiu, Mihail Kogãlniceanu, Nicolae Bãlcescu pânã la Dorobanţu. Apoi trecând prin localitãţile Ţepeş Vodã, porneşti spre Siliştea pe Dj 224. Din Siliştea urmând indicatoarele vei descoperi localitatea Dunãrea şi mai departe, pe Dj 223 pânã la Capidava, Topalu, Tichileşti pânã la Hârşova, revenind apoi pe E 60. Trebuie sã menţionez surpriza pe care am avut-o constatând cã drumurile dobrogene nu sunt atât de proaste pe cât mã temeam, dimpotrivã, sunt bune şi acolo unde se impunea s-au executat lucrãri de reparaţii astfel încât, odatã porniţi la drum spre cele douã cetãţi nu trebuie sã vã fie fricã cã veţi da “în gropi”. Sunt şi porţiuni de drum mai “peticite” dar fãrã gropi ceea ce este îmbucurãtor pentru cei hotãrâţi sã descopere Dobrogea. O altã surprizã plãcutã pe care am avut-o traversãnd aceste localitãţi a fost aceea cã erau foarte bine semnalizate atât strãzile cât şi destinaţiile turistice spre care ne îndreptam astfel încât nu a fost dificil sã ne orientãm în teren. Aşezãrile sunt risipite în podişul dobrogean iar drumul te poartã şerpuind printre câmpuri unde din loc în loc, îşi înalţã palele neobosite turbinele eoliene. Astãzi imaginea câmpurilor eoliene a devenit familiarã în aceastã parte a ţãrii, cãci Dobrogea are în prezent cel mai mare parc eolian din ţarã.

Uşor, drumul înainteazã spre malul Dunãrii, printre colinele înverzite purtându-ne spre situl arheologic Capidava, din localitatea care astãzi poartã numele strãvechii cetãţi. Amplasatã pe malul drept al Dunãrii, altãdatã port la cheiurile cãruia acostau vasele garnizoanei romane, cetatea se înalţã astãzi între drumul ce leagã oraşele Cernavodã şi Hârşova şi apele Dunãrii. Cei ce se încumetã sã pãseascã pe poarta cetãţii vor descoperi zidurile masive cu grosimi de peste 2 m, turnurile în arc de cerc, ce au învins timpul. Asemeni altor cetãţi dobrogene şi Cetatea Capidava a fost inclusã într-un program de restaurare, dar cu siguranţã ar fi fost necesare mult mai multe eforturi pentru a fi pusã în valoare aşa cum s-ar fi cuvenit, cãci nu este suficientã frumuseţea sãlbaticã a naturii din aceste meleaguri şi entuziasmul cãlãtorilor dornici de cunoaştere pentru a transforma aceste vestigii în destinaţii de cãlãtorie. Personal aş fi dorit sã gãsesc la faţa locului mult mai multe informaţii despre acest sit arheologic, plãcuţe explicative privind fortificaţiile, îndrumãri privind vizitarea sitului, marcarea diferitelor edificii din interiorul castrului având funcţionalitãţi diferite (bãi, forturi, magazii, etc.) şi tot ceea ce-i poate facilita vizitatorului, înţelegerea unei pãrţi din istoria veche a acestor meleaguri. Priveliştea care se deschide privirilor odatã ce ai pãşit pe coama zidurilor, este minunatã, cãci Dunãrea închide între braţele sale Balta Ialomiţei şi apele sale scaldã încã pietrele strãvechiului port.

La venirea noastrã, chiar sub zidurile cetãţii, erau amplasate câtevã corturi, semna cã vechea cetatea este o destinaţie cãutatã, dar personal nu consider chiar potrivit acest lucru însã, nu pot spune cu certitudine dacã camparea se face conform unor prevederi legale sau beneficiazã de înţelegere din partea autoritãţilor locale. Pe cuprinsul sitului era curat, semn fie cã turiştii nu sunt prea mulţi, fie dimpotrivã, sunt disciplinaţi şi existã şi un efort din partea celor însãrcinaţi cu întreţinerea acestuia.

Am plecat mai departe spre Hârşova, alungaţi de o boare de ploaie venitã din senin, hotãrâţi sã descoperim şi vechea cetate Carsium, altã poartã de pazã la malul Dunãrii, lãsând în urmã aşezãrile adormite, sã-şi ducã viata liniştitã, priveghiate doar de berzele care, din înaltul cuibarelor lor, vegheazã asemeni unor paznici înaripaţi, meleagurile dobrogene.

Dacã vã hotãrâţi sã faceţi un drum spre malul mãrii, vã îndemn sã alegeţi sã treceţi Dunãrea pe la Giurgeni-Vadu Oii şi sã vã îndreptaţi spre vechea cetate Capidava. Personal consider mult mai pitoresc acest traseu spre mare, cãci oferã posibilitatea descoperirii unor locuri aproape necunoscute celor mai mulţi dintre noi, încãrcate de istorie şi de frumuseţe.

Duzina de cuvinte – Tulcea, oraşul de la porţile deltei

Dacã încã nu aţi vizitat încã oraşul de pe malul Dunãrii, poate ar fi momentul sã porniţi In aventurã, cãci drumul printre dealurile înverzite ale Dobrogei, este poate unul dintre cele mai frumoase trasee turistice. Aparent monoton, drumul DN 22A ce strãbate podişul Casimcei, podişul Babadag pânã pe dealurile Tulcei, lasã privirii dealurile înverzite peste care privirea alunecã pânã departe. Noi am fãcut acest drum la începutul primãverii când natura prindea viaţã, fãrã aglomeraţia sezonului cald şi astfel am putut admira fãrã grabã spectacolul naturii.

Am ales sã trecem Dunãrea peste podul de la Giurgeni-Vadu Oii, vechiul traseu chiar dacã este mai lung, este dupã pãrerea mea mult mai spectaculos decât A1 şi meritã mãcar o datã sã fie fãcut, fie cã vã îndreptaţi spre Tulcea, fie cã aţi pornit cãtre malul mãrii. Peisajele sunt minunate, localitãţile presãrate de-alungul drumului DN22A spre Tulcea, fie pe E60 de la Hârşova la Constanţa, sunt pitoreşti şi nu veţi regreta timpul petrecut în plus pe drum.

Drumul DN22A spre Tulcea prin Saraiu, Topolog, Nicolae Bãlcescu, Cataloi, este bun, fãrã surprize şi vã va conduce spre inima oraşului de pe malul Dunãrii, unde odatã ajuns, nu vã rãmâne decât sã vã decideţi dacã veţi opta pentru un hotel de la fereastra cãruia veţi asculta zgomutul apei ce se loveşte de cheu sau veţi rãmâne în inima oraşului. Noi am ales sã ne cazãm la hotelul Select situat în apropierea parcului central, foarte liniştit, la care am revenit ori de câte ori am ajuns la Tulcea.

Dacã alegi sã-ţi începi vizita în oraşul de pe malul Dunãrii cu o vizitã la Centrul Muzeal Eco-turistic vei descoperii un loc minunat. Centrul gãzduieşte alãturi de expoziţia permanentã ce prezintã eco sistemele specifice Deltei Dunãrii şi a zonelor învecinate acesteia, expoziţii temporare extrem de interesante dar şi un acvariu, a cãrei formã ineditã permite vizitatorilor sã se afle pentru câteva momente în “mijlocul” zecilor de peşti multicolori ce îl populeazã. Toate dioramele ce reproduc habitatele naturale ale unor specii existente sau chiar a unora dispãrute, sunt realizate astfel încât, îndatã ce te aproprii de ele, acestea parcã prind viaţã: dintr-o datã sunete şi lumini, animã peisajele şi fãrã sã vrei, te trezeşti cãutând cu privirea vietãţile ce par sã te pândeascã din umbrã. Niciun detaliu nu a fost uitat, întregul ansamblu te îndeamnã sã cercetezi cu atenţie exponatele ce vorbesc nu numai despre diversitatea naturalã a zonei deltei dar şi despre oamenii acestor locuri. Astfel, cherhanaua tradiţionalã, cu prezentarea uneltelor pescãreşti, a metodelor de pregãtire şi conservare a peştelui, te provoacã la un exerciţiu de imaginaţie cãci astãzi, vechile metode nu mai sunt nici cunoscute şi nici folosite. Pentru cei care doresc sã încerce pregãtirea unui borş pescãresc autentic îşi pot nota reţeta aşa cum am fãcut şi eu sau pot sã afle cum se pregãtea peştele la sare. Tot ceea ce cuprinde Centrul muzeal este menit sã prezinte diversitatea excepţionalã a Rezervaţie Biosferei Delta Dunarii, un areal unic în lume şi de aceea nu ar trebui ratat de nimeni aflat în trecere prin Tulcea.

De la Centrul muzeal, poţi lua la pas esplanada de pe malul Dunãrii, admirând ambarcaţiunile ancorate la cheu sau te poţi îndrepta spre centrul oraşului traversând parcul strãjuit de statuia lui Mircea cel Bãtrân. Dar odatã ajuns la Tulcea nu te vei limita doar la admira apele Dunãrii ci cu siguranţã, vei hotãrâ sã descoperi o cale prin care sã descoperi frumuseţea deltei. Drumul ce trece prin Malcoci, Nufãru, Beştepe, Murighiol pânã la Dunavãţul de Sus şi Dunavãţul de Jos, vã va prilejui o nesperatã trecere în revistã a ceea ce însemnã arhitecturã tradiţionalã, cãci cu toate schimbãrile produse în arhitectura ruralã, reprezentarea stilizatã a peştelui, se regãseşte încã pe casele bãtrâneşti ce mãrginesc drumul spre gurile Dunãrii, acoperişuri cu stuf sau barca ce nu lipseşte din curţile mãrginite de apã, vã vor încânta.

Privesc toate aceste minunãţii şi înţeleg de ce ne este nouã românilor atât de scump acest colţ de rai: un paradis terestru, în care oameni, pãsãri şi vietãţi ale apelor îşi au rostul lor, acelaşi de mii de ani, netulburat decât de trecerea timpului. Curgerea timpului, mãsuratã între rãsãritul soarelui şi fâlfâirea de aripi a pãsãrilor ce-şi cautã cuiburile la asfinţit, are o altã dimensiune pentru aceşti oameni ce-şi trec viaţa luptând cu asprimea iernilor dintre ape şi legãnaţi de alunecarea bãrcii pe drumuri de ape. Noi orãşenii, ne cheltuim energia alergând dupã realizãri a cãror dimensiune abstractã nu va avea niciodatã poate, încarcãtura de vise pe care, o poartã în sânge oamenii apelor. Odatã ajunşi aici însã, strãbãtând drumurile foşnitoare de ape, înţelegem cã, deşi suntem departe de malurile sale, purtãm în sânge curgerea Dunãrii şi dorul nostru de libertate aleargã odatã cu apele sale, spre mare.

Toţi cei care cu rãbdare au scris presãrându-şi gândurile cu cele douãsprezece cuvinte alese de Dana, îi gãsiţi ca de obicei în tabelul de la psi.

Pe urmele cãlãtorilor de altãdatã

O postare despre “Buchetiera din Florența” de Vasile Alecsandri facutã de Plãcerea de a cãlãtori, mi-a readus în atenţie un proiect mai vechi dar pe care l-am lãsat în aşteptare pentru cã încã nu-i gãsisem, cea mai bunã realizare. Mi-a plãcut mereu sã citesc dar în egalã mãsurã am avut prilejul sã strãbat ţara şi ceva mai târziu sã umblu puţin şi prin lume. Citind am aflat eu despre locuri în care mi-am dorit mai apoi sã ajung, cãci putine sunt cele în care nimeni nu a cãlcat. Este atât de frumos sã te afli într-un loc şi sã priveşti în jur în timp ce ochii minţii parcurg rândurile din cartea ce te-a fãcut sã visezi şi sã-ti doreşti sã pleci la drum. Aţi avut vreodatã acel sentiment cum spun francezi “déjà vu”? Eu da! Obişnuiesc adesea sã spun când plec la drum cã mi-am fãcut sau nu temele şi sã-mi iau cu mine cãrţi despre destinaţia aleasã. Astãzi teme fãcute înseamnã cel mai adesea sã-ţi iei ghiduri de cãlãtorie, sã te documentezi pe internet, sã citeşti blogurile de cãlãtorii, dar prea puţini îşi amintesc de cãlãtoriile descrise de scriitori în operele lor. Vasile Alescandri, Caragiale, Calistrat Hogaş, Geo Bogza, Ionel Teodoreanu, Panait Istrati, Camil Petrescu, Sadovenu şi câţi alţii, au scris atât de frumos despre locurile în care personajele lor îşi ţeseau poveştile! Pentru început am sã ilustrez cum a fost pentru mine iarna pe Valea Tarcãului când am retrãit parcã cãlãtoria Vitoriei Lipan. O iarnã troienitã sub zãpadã, cu fumurile caselor urcând spre cer, cu garduri abia zãrindu-se între nãmeţi şi o linişte ce parcã te asurzea. Mergeam pe E60 de la Piatra Neamţ spre Taşca  la carierã, trecând prin Bicaz şi tot drumul m-am “chinuit” sã-mi reamintesc un alt drum, cel al Vitoriei Lipan  din “Baltagul” de Sadoveanu, pornit prin zãpezile din alte vremuri din Muntii Tarcãului spre Dorna. Cãlãtoria initiaticã a Vitoriei Lipan, menitã a o împaca cu viata, prin neresemnarea în fata mortii şi prin  triumful dreptãţii, refãcea drumul transhumanţei  spre Dorna, despre care atât de frumos  Sadovenau spune:  „Dornele-s numai pâraie, numai munţişori cu brazi, numai tăpşanuri şi aşezări de sate. Câte neamuri, atâtea Dorne. Neamuri de oameni frumoşi şi curaţi.”

Acum în drumul meu, descopeream plinã de uimire o iarnã cum prin Bucureşti nu avusesem de mult şi aproape cã-i invidiam pe cei care trãiau prin aceste locuri, pe copiii pentru care Coşbuc pãrea cã scrisese “Iarna pe uliţã” şi pe toţi cei care, prin strãmoşii lor fuseserã parcã martori la cãlãtoria Vitoriei Lipan. Adevãratã copilãrie nu? Recunosc cã iernile din ultimii ani m-au fãcut din nou fericitã cãci, în sfârşit aveam zapadã la Bucureşti dupã pofta inimii mele!

Dar pentru cã mi-am propus sã vorbesc despre acele cãlãtorii ale mele în care parcurg trasee sau vizitez locurile descrise în operele literare, ilustrându-le cu imaginile de astãzi, vã invit şi pe voi sã povestiţi la rândul vostru despre cãlãtoriile voastre pe urmele acelor “cãlãtori de altãdatã” ce ne-au purtat ei cei dintâi pe „Drumuri de munte” .