Duzina de cuvinte…..sumbre

Mã gândeam sã sar duzina ce fiori îmi dã la ceafã
Însã mã gândii cã-i cazul sã-mi adun curaj de-o strofã
Unde zâmbete sã aflu din cuvinte ce se strâmbã
Când le pui sã stea-mpreunã dar, privind a mea grãdinã
Mã gândii fãrã sã vreau la mumia din Cairo, prizonier
În sarcofag, descãrnat şi plin de feşe, admirat fãrã de voie
De turistul cadaveric, albãstrit de-al sãu curaj de-al privi
Pe bietul Ramses în sicriul mortuar.
Mã gândeam cu voce tare, sã îmi fac curaj vezi bine,
Sã atac voios grãdina cu o greblã şi-o lopatã
Cãci n-aş fi aşa grãbitã însã nimeni nu îmi spune
Iarna noastrã stã sã plece sau e dusã cu fãrãşul?
Vreau sã spun cã laolaltã putregai şi-un fir de iarbã,
Adunate-s ca-ntr-un giulgiu şi cãrate cu o roabã,
Fãrã de prohod sau goarne pur şi simplu-s aruncate,
Într-o margine a grãdinii, unde frunzele ce-s moarte
Vor sfrâşi într-un cortegiu funerar e drept, dar care
Deşi sumbru pare astãzi, în mormânt de vegetale
Vor porni spre a renaşte şi la viatã s-or întoarce.
Când rãsadurile mele rãdãcini vor prinde toate
M-o cuprinde-o fericire şi-o voi spune lumii toatã
Prin grãdina-mi fermecatã ce la viatã se va-ntoarce!
Vã poftesc deci peste-o lunã, douã poate mai degrabã
Sã îmi vizitaţi grãdina şi sã-mi spuneţi de vã place!
 
Mã înscriu la psi degrabã sã aduc şi eu un zâmbet lângã cele adunate.

între cer şi pãmânt – duzina de cuvinte

Aş vrea sã am o scuzã cã nu am scris de mult timp. Nu am scris nu pentru cã nu aş fi avut nimic de spus dar, uneori liniştea din suflet din care se nasc gândurile, îmi este tulburatã şi atunci, tac. Tãcerea este cea ca o scrumierã în care se adunã rãmãşiţele gândurilor noastre. Bune sau rele. Duioase sau încrâncenate. De orice fel, dar toate arse. Se spune cã omul înţelept tace. Se spune cã tãcerea este de aur. Sã înţeleg cã omul tãcut este bogat? Cã aurul strâns între dinţii încleştaţi când refuzã sã spunã cu voce tare ce simte şi ce gândeşte cu adevãrat îl face fericit? Mã îndoiesc! Ştiu sigur cã nu întodeauna tãcerea este dictatã de înţelepciune. De multe ori tãcerea este spaimã. Este refuzul de a spune ce te frãmântã cu adevãrat, este calea prin care pui între tine şi restul lumii, un zid dincolo de care nu rãzbate nimic din frãmântarea ta şi atunci cum poţi fi ajutat? Cum pot afla cã suferi? Orice aş spune, orice aş face te va rãni. Sunt vinovatã cã nu pot ghici ce se întâmplã cu tine? Vãd cã suferi, vãd cã eşti schimbat dar mã întreb dacã are rost sã scriu un scenariu în care sã pun întâmplãrile ultimelor zile, ultimilor ani, ultimelor…ce? Pânã unde sã merg cu scormonitul memoriei pentru a înţelege ce se întâmplã? Cât de scurt sau de lung este timpul transformãrii unui gând ce poate pãrea a fi doar al tãu şi care se dovedeşte cã va schimba definitiv nu doar lumea ta ci şi tot ceea ce pãrea a fi pânã astãzi de neclinit în viaţa mea?
            Recentele întâmplãri ce au scos la ivealã depãrtarea la care se aflã uneori copilul de pãrinţi, chiar şi atunci când totul pãrea a indica o relaţie idealã, discuţiile, acuzele de tot felul la adresa tuturor celor implicaţi, m-au fãcut sã tac. Am citit ce s-a scris, deşi nimeni din cei ce au scris nu erau dintre cei care trecuserã prin aceste întâmplãri. Nu simţiserã cum le fuge pãmântul de sub picioare când realizeazã cã sunt singuri. Nu spuseserã cu voce tare cuvintele al cãror înţeles îl pãtrunzi doar când eşti într-o astfel de situaţie: ”Doamne, dacã mor acum, nu îmi pare rãu!” Ştiţi ce scarã trebuie sã urci ca sã poţi din nou privi lumea? Nu pentru cã îţi este ruşine de aşa zisul eşec pãrintesc, ci pentru cã te doboarã vina de nu fi înţeles când copilul tãu a renunţat la tine. A renunţat la TINE, PARINTELE LUI şi a ales sã vorbeascã altui om, oricare ar fi el! A ales sã facã orice altceva decât sã-ţi cearã ţie ajutorul!
            Mulţi aţi fost în vizitã la mânãstiri dar fiecare aţi vãzut ceea ce aţi vrut deşi aţi privit şi aţi ascultat explicaţiile trãitorilor acelor locuri, cãlugãri şi mãicuţe. Aţi privit frescele şi aţi crezut cã sunt doar reprezentãri ale unor timpuri prea vechi pentru a vã putea atinge. Dar aţi bãnuit vreodatã privind Scara virtuţilor de la Suceviţa cã vã va fi dat sã o urcaţi? Sã vã luptaţi pentru fiecare treaptã, cã va deveni sigurul scop al vieţii voastre, al omului disperat sã-şi regãseascã liniştea? Şi nu vorbim de liniştea celui ce-şi scapã haina pe jos şi apoi o scuturã de scame. Este vorba de liniştea celui care doborât în praful drumului este cãlcat în picioare de hoardele dezlãnţuite ale opiniei publice ce simte cã trebuie sã-şi dea cu pãrerea, sã emitã judecãţi valoroase bazate pe dreptul la libera exprimare. Ce dacã tu nu gãseşti o scorburã în care sã-ţi ascunzi spaimele? Ce dacã nu existã stea spre care sã nu-ţi fi ridicat privirile cerând ajutor? Ce dacã nu gãseşti scândura pe care sã-ţi baţi în cuie durerea ce te macinã sperând astfel sã scapi de ea? Cui îi pasã cu adevãrat de tot ce trãieşte cel cãruia viaţa îi dã aceastã încercare? Credeţi cã va mai fi vreodatã cel care era? Ceea ce s-a rupt în tine atunci, în secunda în care ai realizat cã eşti singur, nu se va mai repara niciodatã! Niciodatã, oricare ar fi finalul întâmplãrii, cei implicaţi nu vor mai putea sã se priveascã la fel. Nici ei pe ei înşişi şi nici pe cei alãturi de care îşi vor continua viaţa. Vor începe o altã viaţã, nici mai bunã, nici mai rea, doar alta. Viaţa se va împãrţi pentru ei între “înainte” şi “dupã”. Relaţiile viitoare se vor supune unei analize severe încercând sã descoperi dinainte dacã pot sã facã rãu sau bine. Nu pentru cã eşti vreo sclifositã cu pretenţii nici vorbã, eşti doar un om speriat, care şi-a pierdut definitiv liniştea şi oricât ar pãrea de greu de crezut, încrederea în inocenţã.
            Pe scaunul judecãţii vom sta toţi însã unii se aşeazã mai devreme, nu neapãrat pentru cã vor sau pentru cã meritã. Judecata nu este a celor fãrã patã ce pot arunca cu piatra şi nici a celor ce au stat pe scaunul judecãţii şi s-au putut ridica apoi ţinând capul sus. Nu, judecãtorii sunt din pãcate dintre cei care ar trebui doar sã asculte, sã înţeleagã şi sã cearã vieţii sã nu le dea prilejul sã-şi mãsoare puterea îndurãrii.
 
 
Gãsiţi duzina de cuvinte ca de obicei la psi.

Duzina de cuvinte – Despre vitejie

 
 
sursa google

sursa google

Stana, stã stanã de piatrã
Lângã şura de pe deal
Unde Bot, un boţ de mâţã
A fãtat cinci pui vãrgaţi.
Îi priveşte farã grabã
Şi în râs pufneşte ea,
– Hei, te-ai ras pe bot cucoanã!
Motãnei ai vrut? Îi ai!
Haide, scoalã şi priveşte-i,
Sunt ai tãi şi cum simt eu,
Pânã când s-or face mari
N-ai sã pleci în preumblare
Peste garduri, la motani!
Stana ia în şorţ pisoii,
Şi pornirã-ntr-o plimbare
Între şura pãrineascã
Şi o lume de mirare.
Şui se uitã ei la Soare
Şi un simţ le spune clar,
Lumea asta-i minunatã
Dacã te încrezi în ea!
Un tipar ne spune însã
Cã pisica prinde şoareci
Şi atunci ca sã-i gãsim
De la sân de mâţã blândã
Noi acum o sã pornim.
Ros un pic de îndoialã
Stã pisoiul cel mai mic,
Tot privind la Stana care
Cu privirea-n zãri pierdutã,
Se gândea la un amic.
Şi atunci, îşi spuse singur:
– E senilã! Am plecat!
Vã salut pe toţi prieteni,
Eu de-aicea m-am cãrat!
Am plecat în lumea mare
Unde-s şoareci mai de soi
N-am sã stau mereu la şurã
Sunt de rasã, nu-s ca voi!
Am vreo douã dungi mai late
Şi codiţa e mai lungã,
Mã gândesc c-oi fi vreun tigru
Prefãcut în mâţã blândã!
Ascultând ce spune puiul,
Mâţa-mamã a zâmbit, 
Cãci ştia cã vine ceasul
Sã-l pofteascã la …lãptic!
Şi deşi e fãrã fricã
şi viteaz fãrã pereche
ştie mama cã puiuţul
vã mai sta acas-o vreme!
 
Gros, un mâţ bâtrân priveşte
Puii ce la joc s-au prins
Şi gândeşte: cum e viaţa
Trece iute, ca un vis!

Morala : Nu vitejia vorbelor te face din copil, bãrbat.

 Am dres cum am putut busuiocul cãci am copiat greşit cuvântul gros şi am folosit doar ros în postarea mea şi rezultatul s-a vãzut.

Iar duzina de cuvinte ce la joacã ne-a chemat cu, cuvinte sâsâite
vã aştepatã cuminţicã pe la psi sã colindaţi!

Calatorprintaramea – Doi ani de blogging

calatorprintaramea pe platoul Bucegi

calatorprintaramea pe platoul Bucegi

Prima aniversare din anul 2014 pe care o voi serba se pare cã este cea a blogului meu. Mititelul a împlinit doi ani. Mã întreb oare la bloguri anii sunt ani pãmânteni sau asemeni anilor pisiceşti, ar trebui sã mai iau în calcul câteva zile sau luni ? Adicã doi ani blogãreşti, blogãrici sau blogãrei sunt egali cu doi ani-anişori? Atunci înseamnã cã blogul meu tocmai se ţine bine pe picioare, leagã douã-nouã vorbe şi cu cap şi cu coadã şi când are ceva de cerut apoi ştie cum sã cearã! Ştiu cã astãzi copii sunt precum Feţi-Frumoşii din poveste: cresc într-un an cât noi în doi-trei, aşa se face cã poate blogul meu ar fi trebuit sã alerge dar, cum sunt adepta mişcãrii molcome, mã gândesc cã a fãcut destui paşi. Şi ce paşi: de la Braşov la Hunedoara, de la Cluj la Timişoara, de la Brãila la Constanţa şi chiar peste mãri şi ţãri, legând prietenii atât de frumoase!

Deci cum poţi vorbi despre lucrurile frumoase şi înteresante pentru tine când mereu ai teama cã sunt doar opinii strict personale? Cum sã spui poveştile atâtor locuri minunate întrebându-te mereu dacã vor fi doritori sã-ţi calce pe urme? Şi rãspunsul a fost uşor de dat : cu sufletul. Am pus suflet în fiecare cuvânt şi astfel s-a nãscut blogul Calatorprintaramea şi cu el am pornit în lume şi cum Bianca m-a încurajat atât de frumos încã de la primii paşi – multumesc, Bia!- am continuat sã merg hotãrâtã sã cuceresc ….blogosfera. Dar cum ar fi cucerit lumea micuţul cãlãtor fãrã cuvintele strânse în duzinã, fãrã psi-luneli, fãrã Miercuri fãrã cuvinte, fãrã Gânduri din cuvinte şi fãrã atâţia cãlãtori împãtimiţi prin ţara noastrã şi prin lume? Greu, nu?  Recunosc mi-a fost teamã. Teamã de a nu greşi în scris, teamã cã ceea ce mie îmi pãrea interesant celorlalţi li se va pãrea banal, teamã de a fi în dezacord cu oricine şi orice. La urma urmei, frumosul este subiectiv şi interesant este o noţine atât de relativã!
Dar de ce sã-mi pun atâtea întrebãri, de ce sã numãr foile din plãcinta scriitoriceascã, de ce sã mã îndoiesc de propria judecatã? Mai bine pornesc din nou la drum, anul este la început şi am încã atâtea de povestit. Aşadar vã invit prieteni sã rãmâneţi alãturi de mine şi promit sã vã cãlãuzesc pe cãrãri umblate sau neumblate dar deopotrivã minunate! Ţara ne cheamã, lumea… rãmâne de vãzut şi poate îmi voi mai încerca din nou forţele prin concursuri, nu de alta dar anul ce tocmai s-a încheiat a fost pentru mine unul fericit dacã mã gândesc la premiul câştigat la concursul lansat de Libris “De ce citim?” – multumesc, Sonia pentru încredere !- şi la cãrţile ce stau la rând la citit. Mi-a trecut şi tristeţea învingãtorului şi dorinţa de a-i înţelege pe toţi. Merg mai departe şi sunt sigurã cã acolo undeva sunt adunate multe alte cuvinte ce aşteaptã sã-şi gãseascã un titlu.
La mulţi ani de blogging tuturor!
 

Duzina de cuvinte – haiku

Verdict, e crimã!
Sau furt, ori doar iluzie
Columbianã.
 
Înşelaciune!
Ca un tramvai prea gol
Strãbaţi o lume.
 
În puşcãrie
Ea lumea o transformã când
Fã rã doxã omul e .
 
Şurub de gânduri.
Doza de iluzii zburând
Scrie un haiku .
 
 
Am revenit cu cele douãsprezece cuvinte strânse într-un haiku sau ce a ieşit . Ceilalţi duzinari au scris şi ei. Ceva mai bine. Sunt toţi la psi.
 

Duzina de cuvinte – déjà-vu

Departe de mine este ideea de şti tot. Aproape de mine este gândul cã spiritul este liber.
Limitat este timpul pe care îl petrecem cãutând sensul lumii. Infinit este timpul risipit fãrã rost. Jumãtate din el nu l-am simţit niciodatã cum trece dar ridurile sãpate pe frunte îmi amintesc clipã de clipã curgerea lui.
Dogma filozoficã spune cã omul este definit de dualitatea sa trupeascã şi sufleteascã. Fizic trupul simte durerea şi totuşi de cele mai multe ori ceea ce ne doboarã este durerea sufleteascã atât de nepalpabilã şi totuşi atât de greu de dus. Poate de aceea este uneori atât de greu sã ne pãstrãm umanitatea.
Acolo undeva, ascunsã înţelegerii noastre se regãseşte esenţa întregii cunoaşteri a vieţii. Hotãrâţi sau mai şovãitori, strãbatem drumul pentru a o gãsi şi odatã ajunşi la capãtul sãu, înţelegem în sfârşit cã a fost tot timpul alãturi de noi, doar cã prea prinşi fiind în lupta cu viaţa nu am ştiut sã o preţuim.
Rareori îţi este dat sã te întâlneşti pe acelaşi drum de douã ori cu destinul. Alergãm dupã stele cãzãtoare şi pierdem luminile ascunse în firele de iarbã. Uneori timpul pare sã ne mai dea o şansã şi ca un adevãrat déjà-vu, retrãim cu o intensitate dureroasã momentul în care dacã am fi întins mâna am fi prins curcubeul. Dar totul dureazã doar o clipã, o fluturare de geanã şi timpul îşi continuã mersul egal şi de neoprit.
 
Târziu în noapte, am reuşit sã scriu cu cele douãsprezece cuvinte alese de anaconde şi sã mã alãtur şi eu celor ce s-au trecut în tabel la psi .
 
 

Duzina de cuvinte – Când greşelile prind aripi

O greşealã este fapta care rãneşte. Pe tine sau pe cineva drag sau pe cineva de a cãrui existenţã nu ştiai pânã în acel moment. Oricum ar fi, doare. Greşelile mari sau mici, lasã urme. Urmele se vãd. Le vãd toţi fie ei cunoscuţi, strãini, prieteni sau duşmani. Nimeni nu rãmâne neatins de urmãrile unei greşeli oricât ar pãrea de ciudat, cãci greşeala este precum o piatrã ce cade în apa unui lac. La început doar cei apropiaţi aud plescãitul cu care piatra se scufundã. Apoi tremurul apei transformat în cercuri din ce în ce mai mari, este simţit de toţi cei care întâmplãtor sau nu, se gãsesc pe malul lacului. Fãrã nicio excepţie. Cu cât lacul este mai mare cu atât unda de apã stârnitã va fi mai mare. Viaţã noastrã este lacul pe malul cãruia se plimbã cunoscuţii, strãinii, prietenii sau duşmanii. Orice greşealã, cât de mica, vã fi surprinsã şi urmãritã şi mai ales nu va fi lãsatã sã se stingã.
Veţi spune poate cã sunt şi excepţii. Dar poate fi o greşealã o excepţie? Când anume putem spune cã o greşealã este micã şi deci nu rãneşte pe nimeni? Când greşeala poate fi ignoratã de cei din jur? Când uitarea s-a aşternut peste “mica” greşealã înseamnã cã am câştigat sau am pierdut? Totul pare sã intre pe vechiul fãgãş şi totuşi când nu te aştepţi, ca într-un joc, cãci ce este viaţã dacã nu un joc al sorţii, dintr-un cotlon al memoriei, revine la luminã şi dintr-odatã te simţi copleşit de întrebãri: de ce ?
De ce am greşit? De ce nu am uitat? De ce mi-am amintit acum? De unde a rãsãrit gândul ce nu-mi dã pace? De ce pluteşte în aer sentimentul de spaimã cã, greşealã ce pãrea uitatã, va prinde aripi şi ceea ce pãrea bine pãstrat în cutia închisã a faptelor prescrise, va pluti ameninţãtor peste speranţele noastre?
Întrebãri ce par sã nu aibã rost şi totuşi, zilele acestea mai mult ca altãdatã mã întreb, ce soartã trebuie sã aibã un popor ca sã tragã mereu şi mereu, ponoasele unor greşeli ce nu au fost niciodatã mici, niciodatã fãrã urmãri, niciodatã fãrã martori? Sã fie de vinã bãtrâneţea ? Sau poate spaima cã voi vedea mereu doar frânturi de drumuri ce nu duc nicãieri, doar se împotmolesc la orizont? Sau poate sã fie de vinã începuturile de an şcolar ce aduc cu ele spaimele schimbãrilor despre care nimeni nu ştie nimic, nici mãcar cei care le-au gândit? Sau poate spaimele nãscute dintr-un gând ce altãdatã mã liniştea “sã învãţãm din greşelile trecutului ca sã nu le repetãm”. Astãzi însã pãrem a învãta greşelile trecutului pentru a le repeta la scarã extinsã pentru a nu mai fi posibil nicicum sã le reparãm.
“Somnul raţiunii naşte monştrii.” Cum cuvintele par sã se joace astã searã cu mintea mea, aş spune cã astãzi corect spus este: somnul naţiunii naşte în continuare monştri. Tot mai mari, tot mai mulţi şi ale cãror greşeli din ce în ce mai mari, ne rãnesc din ce în ce mai tare.
 
Alte gânduri presãrate cu cele douãsprezece cuvinte veţi gãsi la psi.
 
 

Duzina de cuvinte – înainte de cuvânt

Într-o lume de tãcere şi de linişte adâncã,
Un Adam şi cu o Evã învãţau ca sã cuvânte.
Se priveau cu mult dulcerc şi cu tristaler pe buze
Şi cu amarcuş în gânduri (nu prea mult sã nu-i apese),
Încercau sã dea de urma sensurilor dintr-o lume
Unde s-au trezit deodatã singurei şi fãrã vorbe.
Sub un balcondur ferice înflorit şi plin de el
Colorbit plin de luminã tremurând în apa mãrii,
Şi-au gãsit un adãpost şi în liniştea-nserãrii
Se întreabã cum sã-şi spunã tot ce mintea le frãmântã.
Evã noastrã temãtoare, arãtând spre apa mãrii – Cristaler ?
Adam, rãspunde: Verdincton! Şi în picioare, el continuã:
Telurictus! Fãrã nicio îndoialã, cât cu ochii o cuprinzi
Mişcãtoare şi adâncã, lungere chemare are
Cu drogor ea te atrage şi te laşi ca dus de val
Sã te mângâie molatec ca un blând alinaval
Ce îţi dãruie cãldura adunatã de la soare .
Eva plinã de dorinţã, îl priveşte şi din gesturi
Pe Adam ce ştie toate, îl întreabã de ar vrea
Sã-i arate cum sã-i spunã, cã în suflet o sãgeatã
I-a pãtruns şi o rãneşte şi ar vrea un sens sã-i dea
Dar cuvinte nu cunoaşte şi din ranã picuri cad
Serbetiv ar fi sã fie sau iubire fãrã leac?
Într-o lume fãrã vorbe, sensurile s-au pierdut
Poţi sã-i spui cum vrei iubirii, serbetiv sau cristaler
Colorbit sau tristaler, balcondur sau amarcuş
Tot la fel va trece timpul şi la fel tu vei iubi!
 100_8191
Clubul psi azi vã invitã într-o lume inventatã plinã de cuvinte noi
 

Duzina de cuvinte – Cum vede lumea un copil

100_8617
Lumea este mare! Copilul este mic! Cât de mare este lumea? Cât timp este mic un copil? Întrebãri ce pot pãrea banale, cu rãspunsuri pe care le ştie toatã lumea şi totuşi, sunt situaţii în care lumea devine foarte micã şi copilul se dovedeşte a fi atât de mare încât “cei mari” uitã cã trebuie sã-l lase sã-şi trãiascã copilãria. Astãzi gãseşti la tot pasul copii îmbãtrâniţi înainte de vreme, copii care de nevoie, au învãţat devreme cã libertatea de a suferi este mai realã decât libertatea de a visa. Izvorul tuturor durerilor lor pare sã fie nepãsarea oamenilor, a celor ce iau în numele lor decizii fãrã a se întreba cum se vede prin ochii copiilor lumea celor mari, golitã de joc, golitã de veselie, golitã pânã şi de prezenţa pãrinţilor. Oricâr ar fi de neînsemnatã, o viaţã este un dar pe care unii spun cã şi-l fac lor (mi-am fãcut copilul pentu mine), alţii îl fac celor dragi (cãci ce este un copil decât darul cel mai preţios pe care o femeie îl poate face bãrbãtului iubit, uneori chiar cu preţul vieţii sale), alţii îl aşteaptã fãrã speranţã şi cei mai mulţi îl primesc fãrã sã o cearã. Unii se bucurã, ceilalţi sperã şi mulţi şuierã a pagubã, întrebându-se ce sã facã şi îşi iau lumea în cap, cã de lumea e mare, copilul este mic şi la cât de mare este lumea, poate, la un moment dat, copilul nu mai este atât de mic şi scapã de grijã.
 Câte decizii trebuie sã iei într-o viaţã pentru ca lumea prin care şuierã libertatea sã înţeleagã de ce are nevoie un copil, astfel încât, oricât ar pãrea de neînsemnatã, fiecare viatã sã fie un dar fãcut oamenilor de cãtre ceilalţi oameni, un dar în care sã gãsim izvorul tinereţii fãrã bãtrâneţe şi în care se vede dureros de limpede viitorul planetei Pamânt.
Pe cei ce tema şi-au fãcut îi gãsiţi la psi.

Duzina de cuvinte – Treceri prin amintiri

Orice drum are un început şi dacã pentru cineva gândul este cel care dã startul la drum, altcineva, abia dupã ce a parcurs jumãtate din el realizeazã cã şi-a gãsit ritmul şi destinaţia nu i se mai pare atât de importantã. Importantã cu adevãrat devine înaintarea, descoperirea continuã a ceea ce îţi dã târcoale şi cãreia începi uşor, uşor ş-i dai atenţie.
Cine nu a simţit acel tremur care îţi dã fluturi în stomac la gândul cã undeva este o loc care te aşteaptã şi tu trebuie sã te pregãteşti în mod special pentru întâlnirea cu el? Ce iei cu tine este la fel de important precum ceea ce laşi acasã. Pregãtirile de plecare sunt doar trepte pe care urci cãtre turnul fermecat din care aştepţi sã ţi împlineascã visul precum altãdatã prinţesele îşi aşteptau prinţii sã le rãpeascã şi sã le poarte cãtre tãrâmul poveştilor.
Câte spaime îţi dau târcoale tot atâte treceri de la sublim la disperare: dacã plouã ? Dacã este soare? Sã-mi iau costumul de baie? Câte rochii, ce sandale şi câte şi mai câte întrebãri te frãmântã cãci, oricât am nega, nu ne este indiferent cum întâmpinãm vacanţa şi lucrurile mici pot uneori sã ne strice concediul.
Fãrã sã vreau în aceastã perioadã de timp când biroul se goleşte treptat şi la sfârşitul zilei mai urez unui coleg “concediu plãcut”, îmi vin în minte plecãrile de altãdatã în concediu alãturi de mama mea. Erau programate încã din iarnã deşi pe atunci sintagma “early booking” nu se cunoştea, dar se ştia prea bine cum este cu rezervarea din timp a biletelor pentru staţiune, cãci aşa se spunea pe atunci: mã duc la staţiune! Cã era staţiunea pe malul mãrii sau în varf de munte, tot aia! Oamenii mergeau cu toţii în staţiune. Staţiune era şi Mamaia şi Predealul şi Vâlecele şi Bãile Govora sau Pucioasa. Partea cu “resort” încã nu se inventase pe la noi, deci cu toţii ne cazam la hotel sau la vile. Cei mai originali stãteau ani de zile în “gazdã” pe la localnici mai ales prin staţiunile de la malul mãrii care încã nu-şi dezvãuiserã pentru toatã lumea frumuseţile. Tuzla, 2 Mai sau Vama Veche îşi trãiau originalitatea într-o semioficialitate cãci, nu erau ignorate, dar nici nu li se fãcea publicitate. Cei care însã descoperiserã minunea de a sta ca acasã, cu toate avantajele stãrii de concediu, nu renunţau, oricare ar fi fost tentaţiile complexelor hoteliere. Şi oricât ar pãrea de ireal, au fost ani în care oriunde ai fi mers, nu erai dezamãgit. Complexele U.G.S.R. adicã în traducere Uniunea Generalã a Sindicatelor din România, erau bine dotate şi pentru odihnã dar şi pentru tratament. Ce s-a ales de ele se vede prea bine, dar atunci, era altã situaţie. Când ne urcam în tren eram deja cu gândul la ce ne aşteaptã cãci ne documentam înainte dacã era o destinaţie nouã, iar dacã ne întorceam într-una în care mai fusesem, ştiam deja unde doream sã fim cazaţi.
Mã gândesc adeseori care sã fie mecanismele prin care anumite cuvinte, imagini, mirosuri sau sunete fac o breşã în memoria noastrã şi astfel, precum în filmele de ficţiune ne întoarcem în timp. Nu cred cã este vorba doar de întâmplare, cred cu putere cã declicul amintirilor se produce doar atunci când, precum în filmul cu maşina timpului, sunt recreeate toate condiţiile în care, cu anii de zile în urmã s-au petrecut acele fapte. O palã de vânt ce aduce mirosul pãmântului proaspãt sãpat te va purta în grãdina bunicilor, când alergai printre rãsadurile proaspãt plantate întrebând : când se coc roşiile? Dar castraveţii?
Un ropot de ploaie cãzutã fãrã veste, te aruncã pe potecile de munte unde, într-o zi de tabãrã, muntele te învãţa cã trebuie sã fii pregãtit pentru orice, cãci el face regulile iar tu trebuie sã le respecţi.
Credeţi cã este greşit dacã încã mai aştept vacanţa, nu concediul, cu acceaşi frenezie a copilãriei? Eu ştiu cã nu, copilul din sufletul meu aşteaptã an de an vacanţa mare cu aceeaşi bucurie cu care, an de an aştepta ziua plecãrii în tabãrã sau în concediu cu pãrinţii, desenând cu creta pe asfalţul din faţã blocului munţii şi valurile promise de atâta timp. Cred cã nu sunt o singuraticã în copilãria concediului meu, ştiu sigur cã aparţin unui grup mai mare . Aceastã breaslã a celor ce încã trãiesc concediile cu bucuria vacanţelor de altãdatã, nu şi-a abandonat niciodatã membrii, cãci memoria gesturilor rãmâne scrisã adãnc în noi şi timpul nu o şterge, îi dã o altã dimensiune şi un alt înţeles. Ştiţi, cãnd eram tânãrã, foarte tânãrã sau poate mai corect ar fi sã spun micã, aşteptãm plecarea la mare dorind sã mã reîntorc cu piele de culoarea ciocolatei, o mica creolã dupã care sã întoarcã capul toţi bãieţii din cartier. Cu timpul am înţeles cã mai degrabã, seacã marea decât sã capãt eu culoarea mult visatã, aşa cã am renunţat sã mai iau tot soarele verii, cã mai mult decât sã dau jos douã rânduri de piele, nu se întâmpla mare lucru cu pielea mea, tot alba ca brânza mã întorceam.
Cum toate amintirile m-au nãpãdit, mã gândesc sã “pun” de o grevã, acasã, cã la muncã grevele nu au adus mare lucru şi sã încep sã-mi fac lista dorinţelor pentru vacanţa ce se apropie, e drept deocamdatã vacanţa micã, dar un creion bine condus poate aşterne pe foaia albã de hârtie, multe din visurile ce pot sã se transforme, uneori în realitate.
Deci: aş vrea …….Vãd eu ce vreau mai târziu, acum las de-o parte scrisul şi mã apuc de grãdinãrit, cãci pânã la vacanţa micã mã bucur de vacanţa şi mai micã de sfârşit de sãptãmânã, pe care, de ceva timp o preţuiesc parcã mai mult ca niciodatã.
 
 
Deci vã urez odihnã plãcutã tutror şi faceţi-vã timp sã vã relaxaţi citind la psi broderiile celor care şi de aceastã data, au ales-cules douãsprezece cuvinte.
 
 

Previous Older Entries