JURNAL DE RĂZBOI – COVID 19 – 22.03.2020

Noi cei din linia întâi

Uneori viaţa ne pune în faţa unor încercări cărora nu credeam că va trebui vreodată să le facem faţă. Despre viaţa pe timp de război citisem în cărtile de istorie şi ascultasem povestirile părintilor. Despre patimile celor deportaţi, aruncaţi în închisori din cauza credinţei sau a opţiunilor politice, aflasem tot din cărţi. Despre cum este să trăieşti sub ameninţarea mortii zi de zi în timp de război, despre suferinţa celor obligati să stea acunşi zile, luni poate ani, de frica deportării, despre chinul luptei medicilor din prima linie a frontului sau a celor din spitalele rămase fără medicamente, despre cum au învins oamenii, moartea în timpul secetei sau a epidemiilor, despre toate acestea s-au scris mii de cărţi, dar oricât ai citi, niciodată nu vei putea simţi şi înţelege cu adevărat groaza trăită de acei oameni pentru că în jurul tău, este pace şi linişte, viaţa îşi toarce firul când mai lin, când mai abrupt şi zilele trec şi anii se adună.

Şi uitarea se aşează peste încercările ce nu au fost ale noastre.

Istoria este cea mai frumoasă poveste. De câte ori aţi auzit aceste cuvinte? Ce ati gândit? Pentru mine, istoria nu este o poveste. Istoria nu este altceva decât o înşiruire de zile, de ani din viaţa noastră, a tuturor. Zile bune, zile grele, oricum ar fi, sunt file dintr-un jurnal de război. Fiecare generaţie are parte de propriul război.

Când m-am născut războiul se încheiase, urmările lui se şterseseră. Nu pot să-mi amintesc ce nu am trăit, pot doar să-mi închipui suferinţa trăită. În 1970 Romănia s-a confruntat cu cele mai catastrofale inundaţii. Aveam doar 10 ani dar îmi amintesc clar, efortul şi mobilizarea tuturor în lupta pentru ajutorarea celor aflaţi în suferinţă. A fost apoi cutremurul din 1977 şi din nou, oamenii au înţeles că, în astfel de momente, este nevoie ca fiecare să participe la efortul general de salvare a victimelor. Solidaritate, acesta a fost sentimentul care i-a unit pe oameni. Oamenii s-au tranformat în salvatori necunoscuţi şi nu puţini au plătit cu viaţa.

In 1989 am fost prinsã fãrã voia mea în mijlocul unei schimbãri de regim. Am simţit spaima fãrã margini, groaza celui ce nu ştie încotro sã o apuce. Am trãit frica despre care citisem şi nimeni nu putea sã-mi dea asigurãri cã va fi bine. Vãzusem oameni morţi pe strãzi, trecusem pe lângã ei şi mã întrebam dacã voi mai ajunge acasã. Mi-au rãsunat în urechi şuieratul gloanţelor trase lângã casa mea. Erau reale ca şi frica mea. Au fost zile şi nopţi de coşmar. Au trecut dar nu le-am uitat. Am înţeles cã istoria poate fi “cea mai frumoasã poveste” dar numai dupã ce personajele ei au scãpat cu viaţã.

Astăzi, lumea noastră socotită sigură, este sfâşiată de moarte. Mii şi mii de oameni luptă pentru viaţa lor şi a semenilor lor. Lumea noastră paşnică este în război! Un război crunt, tăcut, nemilos, ce a făcut mii de victime, cu un adversar extrem de periculos COVID 19. Un virus, coronavirus, minuscul şi feroce. De unde şi cum a apărut, sunt întrebări fără răspuns.

Acum trăiesc din nou fiecare zi, cu mii de spaime. Aş vrea să spun că nu îmi este teamă, dar sunt realistă şi sinceră. Ştiu că nu voi avea niciodată toate răspunsurile la întrebările care nu-mi dau pace, care să-mi redea liniştea pierdută. Nu pot căpăta garanţii. Încerc sâ înţeleg ce stă în puterea mea să fac în aceste momente, astfel încât să pot ajuta. Cred însă că este necesar, să fim solidari! Solidaritatea din aceste momente, este esenţială. Să înţelegem că nu trebuie să ignorăm pericolul. Să înţelegem că trebuie să respectăm viaţa, a noastră, a celor dragi, a celor din jurul nostru, a fiecărei fiinţe umane! Suntem fiinţe gregare, oamenii din jurul nostru sunt importanţi pentru noi. Respectându-i, respectăm viaţa!

O cursă absurdă poartă prea mulţi oameni pe străzi. Nevoi sau doar sfidare, incoştienţă? Sunt oricum destui oameni pe străzi, care merg la muncă căci nu toate activităţile se pot face de acasă şi viaţa are nevoie disperata, de suport.

Sunt medicii şi tot restul personalului care susţin activitatea medicală, ce nu stau acasă pentru ca epidemia să fie stăvilită. Ei sunt în prima linie a luptei. În spatele lor, noi toţi, în numele vietii, trebuie să le susţinem efortul, fiecare acolo unde ne cheamă datoria sau, înţelegand necesitatea distanţării sociale, stând acasă.

Când credeţi că vă este greu să staţi izolaţi în casă, să vă gândiţi la ei, la lupta lor pentru viaţă!

Când simţiţi că vă este dor de fraţi, surori, părinţi, prieteni, să vă stăpâniţi să-i vizitaţi, căci s-ar putea să fie ultima vizită şi pentru ei şi pentru voi.

Când sunteţi tentaţi să vă plimbăţi doar pentru că aşa aveţi chef şi credeţi că nimic nu vă poate afecta, să vă gândiţi la cei pentru care ziua de mâine nu va mai veni niciodată.

Pentru ziua de mâine, pentru viaţă, trebuie să fim solidari! Nimeni nu a învins singur într-o confruntare, în spatele fiecărei bătălii câştigate, au stat mereu mii de luptători disciplinaţi, cu un singur ţel: să câştige!

Astăzi, este lupta noastră, a tuturor, pentru viaţă şi trebuie să înţelegem că doar împreună o putem câştiga!

 

 

Duzina de cuvinte – Prinşi în urzeala istoriei

De ceva timp mã gândesc la tot ce am trãit. Am auzit adeseori expresia “aventura vieţii” dar sincer nu am privit niciodatã viaţa ca pe o excursie în care porneşti cu gãndul la întâmplãrile extraordinare de care vei avea parte. Cu speranţe.
Am învãţat din cãrţile de istorie despre schimbãrile de regim. Despre rãzboi. Despre urzeala jocurilor politice în care sunt prinşi fãrã voia lor cei mai mulţi. Oamenii, martori muţi sau actori înverşunaţi, deopotrivã vor fi târâţi sub tãvãlugul tragicelor întâmplãri ce vor schimbã pentru totdeauna vieţile tuturor.
Am fost mereu impresionatã de mãrturiile celor ce au trecut prin durerea rãzboiului, a pierderilor celor dragi. Moartea atâtor oameni, suferinţele îndurate deopotrivã de cei de pe front ca şi de cei rãmaşi acasã, suferinţe prelungite în ani, de fapt niciodatã sfârşite, le-am considerat mereu fãrã rost. Giulgiu purtat din cauza unui orgoliu nemãrginit al unor oameni pentru care nu existã Noi, ci doar Eu.
In 1989 am fost prinsã fãrã voia mea în mijlocul unei schimbãri de regim. Am simţit spaima fãrã margini, groaza celui ce nu ştie încotro sã o apuce. Am trãit frica despre care citisem şi nimeni nu putea sã-mi dea asigurãri cã va fi bine. Vãzusem oameni morţi pe strãzi, trecusem pe lângã ei şi mã întrebam dacã voi mai ajunge acasã. Mi-au rãsunat în urechi şuieratul gloanţelor trase lângã casa mea. Erau reale ca şi frica mea. Au fost zile şi nopţi de coşmar. Au trecut dar nu le-am uitat.
Am înţeles cã istoria poate fi “cea mai frumoasã poveste” dar numai dupã ce personajele ei au scãpat cu viaţã.
Am înţeles cât de puţine ştiam, cât de mici suntem în jocul puterii, cât de neînsemnaţi rãmânem în faţa intereselor din culisele istoriei. Am înţeles cât de nemiloasã poate fi transformarea unei lumi.
Am înţeles cã dincolo de mândria celui ce-şi conduce eroul pe un afet de tun este atât de multã suferinţã încât rãmâi cu sufletul amorţit pentru toatã viaţa. Un recviem oricât ar fi de grandios nu poate sã-l readucã la viaţã. Şi atunci mã întreb retoric, desigur:
Este prea mult sã cer sã nu mai fie rãzboi?
Am un blog prea mic ca sã spun lumii cã îmi este teamã cã încã un marş al ambiţiilor nemãsurate s-a pornit prin lume?
De ce oare dorinţa mea de pace pare a fi un vis incompatibil cu visurile altor oameni? De ce oare nu putem sã ne trãim fiecare viaţa fãrã a ne face trebuinţã viaţa celui de lângã noi? Poate este diferit, poate are alte visuri decât ale noastre, dar este tot un om şi viaţa lui este la fel de preţioasã.
Lumea pare cã plecat din nou la rãzboi. Ştiu veţi spune cã astãzi nu mai sunt rãzboaie, sunt conflicte. Pare mai puţin grav, nu? Un conflict este ceva banal astãzi. În lume sunt atâtea conflicte, încã unul în plus nici nu se cunoaşte! Însã un rãzboi ne aduce în memorie grozãviile citite în cãrţi. În cãrţile de istorie sunt rãzboaie nu conflicte şi poate de aceea când se apropie de mine istoria cu glas de tun, mã tem. Şi cu cât este mai aproape, cu atât teama mea creşte deşi îmi repet cã totuşi, de aceastã datã, istoria nu se va repeta.
 
 Cum în urzeala celor douãsprezece cuvinte s-a prins din nou clubul psi mergeti sã vedeti ce poveşti au ţesut.