Să iubim panseluțele

Citind titlul postării, vă întrebați probabil: de ce ar trebui să iubim panseluțele? Poate cu trandafirii v-ați obișnuit deja să-i iubiți, după ce ani de zile, v-au răsunat în urechi acordurile îndrăgitului șlagăr. Dar panseluțele, ce merite deosebite au căpătat brusc panseluțele? Colorate sunt, catifelate sunt, cu parfumul stau mai slăbuț, dar panseluță, lângă panseluță, fac un decor frumos. Ani de zile, panseluțele umpleau orașul, valuri, valuri, o maree colorată iubită, admirată, blamată și unanim acuzată, că între miile de petale catifelate, sfârșesc ofiliți, banii cetățenilor. Dar cam atât! Deocamdată!
Să trecem la alt subiect: Podul Izvor ce leagă cele două maluri ale Râului Dâmbovița. Ce lungime să aibă? 10-15 m. Prins între Parcul Izvor și Teatrul Bulandra, între Casa Poporului și Căminul studențesc al Facultății de Medicină, actualul Pod Izvor, este un punct important în drumul celor ce vor să viziteze Bucureștiul. Ne place sau nu, sute, poate mii de oamenii, trec zilnic, pe Podul Izvor. Pășesc grăbiți, cu ochii la ceas să nu întârzie la slujbă sau se opresc să admire apele tulburate de plutirea tăcută a câtorva rațe sălbatice ce de ani de zile, cuibăresc în zonă. Dimineață, prânz sau seară, primăvară, vară, toamnă sau iarnă, podul rămâne neschimbat. De ani, își etalează aceeași rugină, jardinierele goale, de fapt pline cu mucuri de țigări, pahare goale de cafea, doze de bere sau suc și de ce-i mai prisosește, trecătorului prea obosit, să mai caute un coș de gunoi. Mai exact, de doi ani, spre disperarea mea, căci obligată fiind să trec zilnic podul, nu aveam cum să remarc lipsa oricărei preocupări pentru aspectul acestuia. Pentru ce au fost amplasate acele jardiniere? Care erau costurile și cât timp era necesar să se planteze flori în cele 20-30 de jardiniere de pe pod? La un moment dat, m-am gândit chiar să cumpăr pământ de flori și să plantez măcar, câteva mușcate curgătoare poate, poate observă cineva . Sau mă gândeam ce-ar fi să lansez o chemare: dați o floare pentru Podul Izvor! Prea târziu! Panseluțele invadatoare, mi-au luat-o înainte. Asta-i viața!
Astă-seară, traversând podul am crezut că visez: înfloriseră jardinierele! Mă uit la ceas, la calendar și constat că este seară bine și trecut de mijocul lui septembrie. Panseluțe, panseluțe, răsăreau timide, unele mai țanțoșe, altele leșinate, că de așa ești după un transplant recent, din jardinierele ce dis-de-dimineața, se zgâiau la mine, în toată splendoarea goliciunii lor. Am trecut în revistă rapid criteriile ce puteau duce la așa o schimbare de look a jardinierelor, speriată că mi-au citit resposabilii cu panseluțele, gândurile. Știți vorba acea, ai grijă ce-ți dorești că poate, se îndeplinește, dar cum sunt destul de pragmatică când vine vorba de coincidențe, trec la analiza pe text, a evenimentelor petrecute în ultimele zile și cele în curs de derulare și brusc, am o revelație: vinerea trecută, zor-nevoie, s-au curățat malurile râului în zona podului. De doi ani de zile, veni primăvara, trecu vara, trecu și toamna și apoi veni și iarna când bălăriile dispărură de bună-voie, fără să miște nimeni nici o lopată, nicio greblă, căci așa se fac economiile la buget.
Luni dimineață, malurile lună, jardinierele cum vă spuneam, pline de gunoaie. Știu sigur, căci le admir de două ori pe zi, de voie și fără voie, în drumul meu spre slujbă. De fapt eu urmăresc rățuștele dar, pot să ignor mâzgălelile ce umplu balustrada podului și jardinierele? NU!
Astăzi de dimineață, nicio schimbare dar, nu aduce anul ce poate aduce… Centenarul! Mai bine spus, apa. Fântâni. Inaugurare. Evrika, strigai fericită când în sfârșit, am înțeles cărui fapt datorez nesperată îndeplinire a dorinței mele de a vedea flori în jardinierele de pe Podul Izvor. M-am pozat iute cu panseluțele nevinovate, cu frica-n sân să mi se ia darul, deși eu sunt atât de fericită de parcă fuseseră plantate în grădina mea.
Poate nu aș fi fost atât de pornită pe delăsarea celor ce în ultimii ani, nu au considerat potrivit să înfrumusețeze acest pod, dacă cu ceva timp în urmă nu aș fi admirat doi pictori la lucru. Am comparat mental, imaginile din călătoriile mele pe meleaguri mai îndepărtate și recunosc că mi-a dat cu minus. Pictori erau pe Podul Izvor, priveliște frumoasă aveau dar, cu gunoaiele la nas, oricât de boem ai vrea să te consideri, rămâi cu tristețea pădurilor ce puteau să fie, așa cum spunea Ileana Vulpescu. Uneori, lucrurile mărunte, de care aparent ne putem lipsi, fac diferența între bine și rău, între frumos și sordid. Astăzi delicatele panseluțe, apărute peste zi, în jardinierele părăsite de ani, au făcut diferența. Nu înseamnă mare lucru gândindu-mă la momentul apariției lor, căci altfel aș fi privit apariția lor dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cum ar fi fost normal, în primăvară, bucurându-ne privirile în tot acest timp. Dar cum panseluțele nu au nicio vină, iubiți-le și admirați-le cu speranța, că le vom revedea la primăvară.

Povestea în imagini42326714_384821785390108_2690741227908759552_n

Reclame

Duzina de cuvinte – Dincolo de deşert

desertAfrica înseamnã în viziunea celor mai mulţi deşert. Un deşert arid, lipsit de viaţã, semãnând spaima în inimile celor siliţi sã-l înfrunte. Şi totuşi în deşert existã viaţã. O viaţã ce vine din adâncurile pãmântului, din timpuri greu de definit în termenii vieţii omeneşti şi de aceea este atât de greu de înţeles şi de acceptat câteodatã. Deşertul a fost descris de nenumãrate ori şi de tot atât de mulţi cãlãtori sau trãitori ai acestor meleaguri. Şi totuşi deşertul se redescoperã cu fiecare poveste nouã cãci în fiecare cãlãtor experienţa deşertului este mereu alta. Niciodatã aceeaşi. Niciodatã banalã.
Sã încercãm sã înţelegem deşertul este la fel de atractiv precum descifrarea secretelor piramidelor. Piramidele şi deşertul, om şi naturã încleştaţi într-o luptã din care pare cã natura a învins. Dar nu este aşa. Aşa cum a fãcut-o cu secole în urmã şi astãzi, fragila fãpturã umanã îşi duce mai departe bãtãlia din care a fost şi trebuie sã rãmânã învingãtoare. Desigur drumul deschis cu milenii în urmã în inima deşertului de cei pentru care deşertul era singurul loc din lume pe care îl cunoşeau şi pe care îl stãpâneau, este astãzi cãlcat destul de facil de cei ce au curaj şi curiozitate. Ceea ce puţini înţeleg este cã deşertul este o lume pe care fiecare o simte altfel. Din desişul de istorii ce s-au scris, fiecare alegem cu ochii minţii sã ne clãdim o imagine care, trãieşte pânã ajungi la marginea lui. Un desen plin de tuşe palide a ceea ce natura a zugrãvit pe pãmânt. Pentru a-l înţelege trebuie sã se întâmple acea desprindere necesarã de imaginea creeatã mental şi sã înfrunţi realitatea. O desagã plinã de vise rãmâne pãrãsitã la marginea lui şi tu porneşti într-o aventurã incredibilã. Rãmâi câteva clipe descumpãnit de luminã, apoi ţi se taie rãsuflarea şi precum în vis începi sã pãşeşti timid, afundându-te la fiecare pas într-o mare caldã, mişcãtoare care-şi închide apele în urma ta tãcutã şi tenace. Cu cât înaintezi, dacã priveşti în urmã nu vei putea sã-ţi regãseşti paşii. Sunt acolo dar numai sunt ai tãi, s-au contopit cu deşertul şi acum aveţi o istorie comunã. Pas cu pas, la început uşor abia desluşind orizontul, devii una cu el şi începti sã-ţi doreşti sã vezi mai mult. Îţi acoperi capul, ferindu-ţi faţa de soarele dogoritor, cãci altfel la sfârşit, când te vei privi în oglindã vei descoperi o faţã uscatã, descuamatã, pârjolitã de soare. Încerci apoi sã te obişnuieşti cu aerul fierbinte ce îţi usucã gura şi te aventurezi pe urmele celui din faţa ta. Recunosc cã la început mi-a fost teamã, apoi mi-a plãcut moliciunea nisipului, care cu fiecare pas pãrea cã se prãbuşeşte în mici cratere din care îţi ridicai piciorul stârnind furtuni. Este atât de fin cã zbura la fiecare pas scoţând la ivealã câteodatã, mici fragmente de coral. L-am privit uimitã de parcã dintr-o datã a fost destupatã grota istoriei din care rãsãreau întrebãri: aici a fost fund de mare? Şi apele unde s-au ascuns? Şi ploaia de ce nu mai cade? Şi florile, pentru cã în deşert sunt mici flori, cu tulpini ce coboarã adânc în nisip în cãutarea apei, cum de rezistã? Nu poţi sã nu ai teama de a te pierde. Mental nu aparţii acestor locuri aride, fizic nu eşti croit sã rezişti. Te cheamã curiozitatea şi te ţine în loc teama de necunoscut. Atingi nişte limite pe care nu ţi le cunoşti cãci, nu aveai cum sã le testezi pânã aici. Ceea ce ştiai despre tine, despre ceea ce îţi place şi ceea ce accepţi se poate schimba pentru totdeauna. Eu ştiu cã aş vrea sã ajung din nou la marginea lui, sã-i simt cãldura, sã mã înfãşor în şaluri şi sã încep merg, sã tot merg pânã când se lasã seara. Încã nu am rãmas noaptea în deşert şi am rãmas cu o întrebare: cum este cerul nopţii în deşert? Poate voi trãi experienţa la un moment dat. Dacã nu, voi privi stele deşertului cu ochii minţii însoţindu-i la drum pe alţi cãlãtori ademeniţi de duhurile deşertului.
 
Duzina de cuvinte toate cu “d’ începând vã aşteaptã la psi

/

De ce?

De ce un nou blog „Cãlãtor prin ţara mea”? Poate pentru cã toţi suntem cãlãtori prin ţara noastrã înainte de a cãlãtori prin ţãri strãine, dar de cele mai multe ori nu realizãm decât foarte târziu, cât de multe  şi cât de profunde, sunt impresiile pe care le trãim şi pe care am putea sã le împãrtaşim şi celor din jur, cât de multe sunt gândurile frumoase care ne-au însoţit cãlãtoriile, dar nu o facem crezând cã nu intereaseazã sau mai rãu, ne temem sã nu fim greşit înteleşi, fiind catalogaţi drept încrezuţi când vorbim despre acele momente care pe noi ne-au fãcut fericiţi.

Eu nu am avut niciodatã aceastã reţinere, aceea de a povesti despre locurile vãzute şi despre oamenii intãlniţi, nici mãcar atunci când mi-a fost foarte clar din comentariile sau din expresiile celorlalţi, cã nu au înţeles cât de fericitã eram eu în acele momente dorind sã-i fac pãrtaşi la emoţiile pe care le trãisem.

Cu mulţi ani în urmã am vãzut la cinematograf un film documentar şi mi-a rãmas în minte titlul: ” Pretutindeni trãiesc oameni”. În acei ani, la cinematograf erau prezentate în deschiderea filmului artistic ce rula, filme documentare realizate de Studioul cinematografic „Sahia-Film” . Ce a fost deosebit la acest film, nu aş putea spune acum, poate doar faptul cã nu am uitat niciodatã mesajul. Frumuseţea locurilor pe care le vezi în trecerea ta, oricare ar fi acele meleaguri, nu este completã fãrã acei oameni a cãror viaţã este legatã pentru totdeauna de ele. Imi place sã cãlãtoresc, îmi place sã vãd locuri noi, dar cel mai mult iubesc oamenii şi mereu caut sã-i întãlnesc, sã vorbesc cu ei, dorind sã-i  înţeleg . Astfel, mi-am propus sã povestesc despre locurile vizitate, dar mai ales mi-am propus sã povestesc despre oamenii pe care-i întãlnesc şi despre ceea ce îi leagã de locurile în care trãiesc.

Ca cetãţean al Bucureştiului, nãscutã şi crescutã pe caldaramul Capitalei, nu m-am putut desprinde niciodatã de el, dar am înţeles cã pretutindeni trãiesc oameni şi meritã sã-i cunoşti atunci când eşti cãlãtor prin ţara ta. Astfel, voi încerca sã povestesc despre locurile prin care am trecut, dar mai ales, sã povestesc despre oamenii întãlniţi fãrã de care orice drum nu ar fi decât o trecere printr-o imensã salã de muzeu în care admiri în tãcere minunate exponate. Vã invit sã cãlãtorim împreunã prin ţara mea (şi a voastrã)  alãturi de oamenii ce trãiesc pretutindeni!