Ziua Naţională a Portului Tradiţional din România

 

      Din 2015, prin Legea nr.102/2015, s-a hotărât ca a doua duminică a lunii Mai, să fie declarată Ziua Naţională a Portului Tradiţional din România. Astfel, prin această legiferare, s-a dorit ca acestă zi să fie dedicată sărbătoririi portului tradiţional din România, un tezaur nepreţuit, fabulos şi din păcate, astăzi prea puţin cunoscut.

      Veţi spune poate că sunt muzee ale căror colecţii îşi aşteaptă vizitatorii. Încă mai sunt.

      Veţi spune poate că sunt meşteri populari, din ale căror mâini dibace, ies atâtea şi atâtea, minunăţii. Încă, mai sunt. Unii au şi ucenici, puţini, ce-i drept, dar sunt.

      Veţi spune poate că sunt sate pe uliţele cărora mai poţi vedea case, fânare sau ateliere, sub streşinile cărora, istoria devenirii umane s-a scris încet, generaţie după generaţie. Încă mai sunt.

      Pentru a le cunoaşte însă este nevoie să pleci în căutarea lor, să citeşti, să stai de vorbă cu cei care îţi pot spune povestea minunată a lungului drum al fiecărui obiect. De la scutătura de lemn la doniţa de lapte, de la firul de cânepă la cămaşa plină de fluturi, de la boţul de lut la strachina smălţuită, de la mânatul turmei de oi, la minunea de cojoc cu care te mândreşti, este un drum lung, sunt mii şi mii de ore de muncă, de frământări, de nesomn.

      Portul tradiţional este bogăţia unui popor, o resursă fără sfârşit, ce nu va putea fi niciodată nici furată, nici pierdută atâta timp cât va fi cunoscută şi înţealeasă în adevarata ei valoare. Este a fiecăruia dintre noi, nimeni nu ne poate opri vreodată să purtăm straiele strămoşilor noştrii, să le transmitem generaţiilor care vin după noi. Trebuie însă să înţelegem care este moştenirea şi cum putem să o păstrăm

      Fie că am crescut la oraş sau la sat, toţi avem o familie ale căror rădăcini, coboară adânc în ţărâna acestei ţări, lasă în urmă limitele administrative ale oraşelor, traversează râuri, câmpuri, trec munţii şi uneori, trec graniţele. Cu fiecare generaţie, familiei i s-a mai adăugat un străinaş de pământ, care nu a venit singur ci şi-a adus cu el, tot eamul lor cel viu şi adormit, portul de acasă, meşteşuguri deprinse de la părinţi, obiceiuri. Astfel familia a devenit mai puternică şi a mers mai departe.

      Portul tradiţional a fost mereu semnul distinctiv a purtătorului. Odată îmbrăcat, el vorbea despre tine fără vorbe: flăcău neînsurat sau copilă, femeie măritată sau văduvă, din ce sat veneai, totul se citea dintr-o privire. Astăzi, purtăm haine care nu spun nimic despre cel ce le poartă. Spun desigur ce buget îţi permiţi, ce culori îţi plac sau ce croi preferi. Dar cine eşti, al cui eşti sau de unde vii, nu mai contează. Am devenit milioane de anonimi, într-o lume într-o continuă schimbare. Poate este doar progres. Poate este înstrăinare sau poate timpul din ce în ce în ce mai scurt, ne forţează să acceaptăm modul în care s-a schimbat societatea.

      Da, totul în jurul nostru este schimbat şi totuşi, sunt lucruri pentru care merită să lupţi să nu se schimbe, să nu se uite, căci uitarea va fi urmată de pierderea propriei identităţi. A fiinţei tale ca individ dar mai ales, ca neam. Dureros dar, adevărat.

       Comunitatea Domniţe cu Altiţe, este una dintre cele mai frumoase comunităţi care prin preţuirea istoriei acestui neam şi a portului popular, duce mai departe tradiţiile acestui popor. O comunitate formată din doamne, domnişoare şi domni care poartă cu drag straiele înaintaşilor şi care transmit această dragoste celor tineri. Fiecare piesă de port are o poveste, constituie un simbol al rezistenţei în faţa uitării. Fiecare familie se gândeşte la moştenirea pe care să o lase urmaşilor, dar arareori, piesele de port popular, au constituit elementele definitorii ale unei moşteniri de valoare. Şi nu mă gândesc la valoarea strict materială a acestora prin natura materialelor folosite la realizarea lor, ci la încărcătura sentimentală a acestora. La valoarea pe care o capătă o piesă de port, o cămaşă, o fotă, păstrată de generaţii. Să ai certitudinea că nu eşti singur, că eşti şi vei rămâne mereu, o verigă dintr-un lanţ nesfârşit de destine, îţi dă puterea de a merge până la capăt cu credinţă, că viaţa ta nu este fără rost.

      Chiar dacă anul acesta pandemia ne-a împiedicat să ne întâlnim de Ziua Naţională a Portului Tradiţional din România la parada atât de aşteptată, nu am renunţat la bucuria de a îmbrăca frumoasele straie păstrate cu grijă. Este ziua lor, deci le-am scos la plimbare. Scrie undeva că nu mă pot duce la cumpărături îmbrăcată cu preţioasele straie? NU! Deci, în loc de trening sau blugi, iată-mă îmbrăcată cu un superb strai oltenesc. Câte zâmbete si aplauze şi felicitări am strâns? Destule ca să merite pe deplin efortul pregătirilor. Câte întrebări am primit despre motivul pentru care port straiele? Multe şi deşi mă aşteptam la priviri şi comentarii ironice, trebuie să spun că am avut satisfacţia de a întâlni oameni interesaţi şi încântaţi să afle mai multe despre costumul popular. Am vorbit despre semnificatia acestei zile şi despre comunitatea noastră, despre parada care a avut loc anii trecuţi dar care anul acesta a trebuit amânată datorită pandemiei şi oamenii s-au dovedit interesaţi deşi cei mai mulţi nu cunoşteau semnificaţia zilei. Spre regretul meu. Dar poate că încet, încet, lucrurile se vor schimba.

       Portul straielor tradiţionale, nu trebuie lăsat doar pentru spectacolele de muzică şi dans popular. Pot fi purtate în orice moment, în orice anotimp. La orice vârstă. Calitatea lor cea mai de preţ este aceea că nu au preferinţe. Orice femeie, fie scundă, fie înaltă, fie slabă, fie grasă, fie tânără, fie mai în vârstă, odată ce îmbracă straiul popular este FRUMOASĂ. Portul tradiţional, prin croi, culori, materiale, este dedicat frumuseţii trupului. Îl acoperă, îl modelează, îl transmformă, îi dă forţă. Este unic şi fiecare neam are datoria de a nu-l lăsa uitării, de a-l transmite mai departe din generaţie în generaţie. Este o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi!

 

 

Straiul popular vs. costumul popular

 
DSC02220Zilele acestea a fost mare efervescenţã prin media romanescã şi prin on-line, privind Ziua universalã a iei româneşti. Iniţiativa m-a bucurat, dar pentru mine portul iei nu este demult un eveniment, cãci face parte din garderoba mea de ani buni şi mã însoţeşte în cãlãtoriile mele prin lume. O zi specialã este fiecare zi în care o îmbrac cãci, nu poţi trece neobservatã purtând o ie. Pur şi simplu atrage toate privirile oricare ar fi cusãturile ce o impodobesc, oricare ar fi culorile ce-i dau viaţã.
O astfel de zi a fost ziua de azi când am hotãrât sã merg la serviciu purtând frumoasa mea ie din zona Tismanei. Remarcaţi cã am spus ”purtând” şi nu “îmbrãcatã”. De “îmbrãcat” te îmbraci cu orice, dar sã “porţi” o hainã este altceva. O ie este şi mai frumos. De ce? Pentru cã trebuie sã-i dai viaţã şi nu poţi dacã nu iubeşti povestea pe care o spune fiecare din semnele cusute cu atâta migalã. Fiecare ie spune prin culori şi croialã, istoria locurilor unde a prins viaţã. Câte ii atâtea poveşti şi tot atâtea “povestitoare” ale cãror mâini harnice cos şi descos, drumul lung al devenirii noastre.
Purtând astâzi ia mi-a rãsãrit în minte o întrebare: de ce se foloseste atat de des sintagma ” costum popular” când ne referim la straiele tradiţionale ? Poate pentru a denumi ansamblul pieselor de îmbrãcãminte fie femeieşti, fie bãrbãteşti ? De ce nu folosim în mod curent sintagma “straiul popular” ?
La urma urmei, un costum popular nu este altceva în accepţiune generalã, decât straiul obişnuit al tãranului. Dar el nu se “costuma” ci îsi purta straiele dupã cum o cerea locul şi timpul. In zi de lucru îşi purta straiele obişnuite, mai simple, iar la zi de sãrbãtoare îşi punea straiele bune, împodobite dupã starea şi vârsta fiecãruia. Deci straiul era purtat dupã legii de mult scrise, de ţãranul nostru şi era cât se poate de “popular” cãci altul nu aveau, dar asta nu însemna cã nu era rafinat tocmai prin diversitatea lui şi prin universalitatea limbajului semnelor ce-i dãdea viaţã. Cã nu era acealaşi pentru toate vârstele o spun culorile mai stinse sau mai vesele, cã nu era acelaşi pentru toate stãrile, o spun miresele gãtite cum doar o data-n viaţã trebuie sã fii, cã nu era acelaşi în zi de varã sau în zi de iarnã, o spun bundiţele pline de ciucuri ce râd parcã de iile strãvezii.
De costumat se costumau totuşi tãranii noştrii dar cu ocazii bine ştiute: de sãrbãtorile Crãciunului când jucau “capra” sau “ursul”, sau la timp de secetã cãnd chemau “paparudele” sã aducã ploaia sau când, cu mãşti groteşti privegheau în ultima noapte pe cei morţi.
Deci mã întreb din nou şi vã întreb: costumul popular sau straiul popular? Portul popular ar trebui sã fie acel ansamblu de gesturi în care straiul popular îşi are rostul sãu definitoriu, dând dimensiunea materialã a aparteneţei de loc şi de timp a ţãranului. Sã purtãm deci straiele tradiţionale, sã ne bucurãm de frumuseţea cusãturilor şi a poveştilor lor şi sã ne costumãm la sãrbãtori, când ne vom aminti cã suntem fraţi cu codrul sau când vom ruga cerul sã deschidã porţile ploii.
DSCF0223