POVESTEA MĂLINULUI

Cu drag pentru Cristina-Maria

A fost o dată ca niciodată, departe la marginea lumii, o cetate despre care se dusese vestea în lumea toată despre frumusețea grădinilor sale. Vezi dar, Împăratul și Împărăteasa sa, iubeau tare mult florile și aveau grădinari pricepuți care aduseseră de peste tot, cele mai frumoase și mai rare flori și cei mai impunători și nemaivăzuți arbori, plini de flori și fructe rare.

Dar, se mai mândreau cei doi voievozi și cu o altă comoară a sufletului lor: cu frumoasa lor fiică, Mălina. Domnița, cu ochii ca albastrul cerului și părul ca spicul de grâu, cât era ziulica de mare, alerga prin grădina fermecată, vorbind cu florile, lăudând hărnicia pomilor cu ramuri grele de fructe și mulțumind fiecărui slujitor pentru truda sa, fără de care, nu ar fi existat atâta frumusețe.

Când era vremea potrivnică, norii negrii vârsându-și lacrimile peste grădina în floare, domnița pornea plină de curiozitate să cutreiere palatul, căci era așa de mare încât, mereu mai erau câteva încăperi de vizitat. Într-o astfel de zi vântoasă, prințesa porni prin palat și deschizând ușă după ușă, se trezi dintr-o dată, într-o încăpere de un alb strălucitor. Totul era alb: pereții, covoarele, perdelele tot, tot sclipea în lumină, încât Prințesa închise brusc ochii. Când îi deschise, rămase fără grai căci, abia atunci a realizat de unde venea lumina albă, ce umplea camera. În mijlocul camerei, plutind parcă, se găsea o rochie de o frumusețe fără pereche: cu corsajul și fusta pline de buchete de flori albe, părea o imensă, albă,floare. Prințesa nu o mai văzuse până atunci și plină de uimire, alergă la mama sa, Împărăteasa:

– Mamă, mamă ce rochie frumoasă este în camera albă! Spune-mi povestea ei? De ce nu o porți? Este atât de frumoasă! Așa răsuna glasul Prințesei prin tot palatul, dorind să afle o secundă mai devreme, povestea rochiei plină de flori.

Împărăteasa, apucă mâna Prințesei și strângând-o la piept, îi spuse:

– Draga mea, când vei fi la vârsta măritișului, un Prinț frumos și viteaz va veni să te ducă cu el într-o țară frumoasă. La fel ca străbunica ta, ca bunica ta și ca mine, mama ta, atunci vei îmbrăca rochia albă, plină de flori. Câtă vreme, dragostea și buna orânduială va domni în viața și în împărăția voastră, rochia va rămâne mereu albă și florile de pe ea, vor fi mereu înflorite. Asta va fi mereu grija și datoria ta, ca rochia să rămână mereu albă până când fiica ta, vă fi pețită și va pleca la rândul ei alături de alesul inimii sale!

Prințesa ascultă tăcută spusele mamei sale și apoi ieși din cameră fără să spună un cuvânt. De atunci, ori de câte ori afară era vreme rea și nu putea se putea plimba prin grădină, prințesa stătea ore întregi în camera albă, admirând rochia, visând la fapte încă neîntâmplate.

Dar într-o zi, alergând prin grădină la vremea când toți pomii erau plini de flori, într-un colț mai retras a descoperit un pomișor plăpând, cu frunze rare și fără nici o floare. Mult s-a mirat prințesa căci de mică, văzuse doar pomi înfloriți în grădina tatului său și nu știa ce să creadă. A așteptat câteva zile sperând să vadă cum se deschid florile pe ramurile plăpânde, dar în zadar. Privea pomișorul și parcă i se rupea inima de tristețea lui, când un gând năstrușnic își făcu loc în mintea ei. Fără să stea pe gânduri, porni în fugă spre camera albă și dând ocol rochiei de vis, rupse iute, două buchețele de flori albe.

– Sunt atât de multe și stau aici închise fără să le vadă nimeni – își spuse Mălina. Și pomișorul este atât de trist cu ramurile sale goale, printre cununile înflorite din jur! Sunt sigură că nimeni nu va observa că lipsesc câteva flori!

Ascunzând în pumnul micuț, florile albe prințesa alergă la pomișor și îi prinse printre ramuri cele două buchețele albe de flori. Imediat, parcă toata grădina s-a luminat, ori doar i s-a părut prințesei, dar vedele frunzelor sclipea ca niciodată!

Anii au trecut și prințesa văzând că pomișorul tot nu înflorea, ca să nu-l mai vadă trist, dădea o fugă în camera albă – parcă era un pic mai întunecată acum, dar cine putea spune cu siguranță de ce – și rupea mereu din buchetele de flori albe. Mai întâi a rămas corsajul gol, dar mătasea albă era atât de frumoasă, încât nici nu se observa lipsa florilor. Apoi s-au golit poalele rochiei, de flori. Dar erau așa bogate, căzând în falduri grele, mătăsoase, încât nici acum nu i-a scăzut frumusețea. Doar strălucirea albă era mai ștearsă, mai plăpândă dar, Prințesei nu-i păsa.

Lasă mai este mult până când un Prinț va veni să o ducă departe!

Poate chiar nu o va găsi și atunci ea v-a rămâne mereu alături de părinții săi, bucurându-se de grădina fermecată!

Dar, timpul nu stă în loc și iată că a venit și ziua când un Prinț frumos și viteaz a cerut mâna Prințesei și plini de bucurie, Împăratul și Împărăteasa, au chemat-o pe Prințesă spunându-i să se pregătească de nuntă. Zarvă mare s-a pornit în palat, căci a două zi, Prințesa urma să îmbrace frumoasa rochie albă. Împărăteasa a poruncit să-i fie adusă frumoasa rochie, dar a încremenit văzând-o văduvită de albele flori.

– Să fie chemată Mălina! – porunci tristă Împărăteasa, neînțelegând ce s-a întâmplat. Cum a fost posibil? Unde-i sunt albele flori?

– Dragă mamă, iartă-mă, nu am vrut să te superi, dar pomișorul era atât de trist! Nu am știut ce să fac! Printre lacrimi și rugăminți de iertare, Mălina spuse mamei sale, întreaga poveste a dispariției florilor albe de pe rochia de nuntă.

Zâmbind, Împărăteasa ascultă tăcută mărturisirea Prințesei și înduioșată, i-a spus:

– Draga mea, sufletul tău bun, te-a îndemnat să faci o astfel de faptă, dar mâine, tu tot vei îmbrăca rochia albă, chiar dacă nu va fi la fel de frumoasă precum a fost la nunta mea. Știu că vei fi mâhnită, dar știai că așa va fi și totuși ai ales să împodobești cu florile de pe rochie, crengile golașe ale pomișorului!

– Așa voi face, mamă, grăi Mălina cu glasul stins, dar am o rugăminte: mâine, înainte de a părăsi palatul, lasa-mă rogu-te, să mai văd o dată pomișorul!

Împărăteasa, își strânse la piept copila, și sărutând-o pe frunte, îi promise că îi va împlini dorința.

A doua zi, Mălina îmbrăcă rochia albă și așa cum i-a fost dorința, înainte de a părăsi palatul, urmată de alaiul curtenilor porni spre grădina fermecată, spre a-și lua rămas bun de la pomișorul fără flori pentru fericirea căruia, jertfise frumusețea rochiei de mireasă. Pe măsură ce se apropiau de colțul grădinii unde micul pomișor creștea, spre a lor mirare, vedeau cum grădina se lumina tot mai tare. Marea le-a fost uimirea când, în locul pomișorului plin de frunze, le răsări înainte, un copac mândru, cu coroana strălucind de frumusețea florilor albe răspândind o mireasmă îmbătătoare!

Mălina privea cu ochii măriți de uimire, frumosul copăcel, neînțelegând ce s-a întâmplat. Unde dispăruse tristețea micului copăcel? De unde răsăriseră atâtea flori minunate? Câte întrebări îi răsunau în minte, câte întrebări nu-și aflau răspunsul!

Cu lacrimi în ochi, Prințesa îngenunche și cuprinse în brațe trunchiul copăcelului, spijinându-și fruntea de el. Atunci, spre surprinderea întregului alai, copăcelul își plecă ramurile încărcate de flori, acoperind aproape, rochia Mălinei. Când, rămurile s-au ridicat, sub privirile înmărmurite ale tuturor, o ploaie de flori căzură peste rochia prințesei. Unde cădeau, acolo se prindeau, ca și când acolo fuseseră din totdeauna și astfel rochia Mălinei, era mai frumoasă ca niciodată, strălucirea ei întrecând, strălucirea Soarelui.

Fericită, Împărăteasa, își strânse în brațe copila, a cărei bunătate fusese astfel răsplătită de mândrul copăcel și spuse:

– De azi înainte, pentru ca nimeni să nu uite vreodată cum este răsplătită bunătatea, copacul Prințesei, cum era cunoscut până astăzi, se va numi Mălin. Și astfel, an de an, miile de buchete de flori albe ce îi împodobesc crengile, parfumează  văzduhul amintind tuturor, de generozitatea Mălinei.

Și departe, peste mări și țări, Prințesa Mălina și Prințul său, au trăit ani mulți fericiți, ducând mai departe povestea rochiei fermecate, a cărei frumusețe nu piere niciodată.

P.S. Mălinul – este un arbust decorativ, cu flori albe mirositoare și cu fructe mici, negre, din a cărui scoarță amară se prepară un medicament astringent.

 

Reclame

haiku

 pe asfalt umbra
florii nevãzute  –
povestind clipa

102_6850102_6849102_6848

Fetiţa fãrã nume

Cu drag pentru Mara.

ilustratie realizata de Carmen Tudorache

ilustratie realizata
de Carmen Tudorache

A fost odatã ca niciodatã o fetiţã fãrã nume. O fetiţã cu ochi de peruzea. Mã veţi întreba poate: cum adicã fãrã nume? Nu este adevãrat! Poate nu-l ştii tu!
Ei bine, adevãrul este cã fetiţa avusese un nume foarte frumos pe care mama sa îl alesese anume cãci spunea ea, numele vorbeşte despre tine atunci când tu nu spui nimic. Fãrã nume suntem nevãzuţi şi neauziţi. Precum apa ploii, precum razele de soare, precum fulgii de zãpadã. Vin, ne mãngâie obrazul şi dispar la fel de repede. Nimeni nu ştie care strop de ploaie s-a oprit pe obrazul sãu. Nimeni nu ştie care fulg de nea a poposit în palma sa. Vin şi pleacã. Neştiuţi şi abia vãzuţi.
Fetiţa din povestea noastrã era o fetiţã tare veselã: îi plãcea sã cânte, sã danseze, sã se joace cu alţi copii, sã culeagã flori, într-un cuvânt cât era ziua de lungã nu stãtea locului o clipã dar, când se lãsa seara şi Moş Ene presãra praf de stele pe la gene, aşezatã între perne, devenea dintr-odatã de nerecunoscut. Liniştitã şi cuminte, aştepta ca mama ei sã ia cartea de poveşti şi sã înceapã sã-i citeascã. Nimic nu o bucura mai mult pe fetiţa noastrã decât sã-i spui poveşti. Poveşti cu zâne, cu pitici, cu Feţi-Frumoşi sau cu Zmei fioroşi, poveşti ce le-ar fi dorit fãrã sfârşit şi de aceea în fiecare searã mama îi citea cãci fetiţa noastrã nu mergea la şcoalã şi încã nu ştia nici sã scrie şi nici sã citeascã. Poveştile pãreau cã prind viaţã din semnele mici aşezate în şiruri ordonate pe care mama le urmãrea cu privirea şi care pãreau sã se cunoascã între ele de bunã-seamã, cãci altfel cum ar fi ştiut mama când povesteşte Albã ca Zãpada şi când Regina cea Rea? Dar cum încã era prea micã mama i-a spus sã aibã rãbdare. In curând va merge la şcoalã şi acolo va desluşi misterul micilor semne.
Anii au trecut şi a venit timpul ca fetiţa noastrã sã meargã la şcoalã. Mama continua sã-i citescã în fiecare searã poveşti deşi pentru ea, şcolãriţã de acum literele începeau sã cãpete înţeles. Totuşi, nu ştiu de ce, dintr-odatã fetiţa noastrã nu a mai vrut sã înveţe alfabetul. Nu a mai vrut sã scrie şi nici sã citeascã cãci a spus ea, literele nu îi sunt de niciun folos. Poate sã vorbescã şi sã cearã ceea ce are nevoie. Mama îi citeşte poveştile atât de dragi ei şi atunci de ce ar mai învãţa ea literele?
– Nu am nevoie de litere! – a strigat fetiţa când mama ei a rugat-o sã le scrie. Nu vreau sã le scriu ! Sunt prea multe şi le-am uitat! Unele sunt urâte, cocoşate sau cu multe picioare. Şi seamãnã aşa mult între ele! Sunt prea micã sã le ţin minte!
-Te rog, sã-mi citeşti o povesteeeeeeee! Aşa plângea fetiţa şi atunci mama înduioşatã, a luat cartea de poveşti şi a deschis-o dar mare i-a fost surpriza când a gãsit paginile goale. A rãsfoit-o miratã şi apoi a închis-o încet. Tristã fetiţa a întrebat-o unde sunt literele, de ce s-au risipit poveştile? Dar mama ei nu i-a auzit întrebãrile şi nici nu a vãzut tristeţea fetiţei cãci supãrate, se risipiserã şi literele din numele fetiţei şi astfel, aşa cum i-a spus odatã mama, fetiţa noastrã era acum fãrã nume şi devenise invizibilã şi glasul sãu, neauzit.
De atunci, fetiţa fãrã nume scrie în fiecare searã la vremea de altãdatã a poveştilor, câte o literã, apoi câte un cuvânt pânã când, împãcate literele se vor întoarce între paginile cãrtii de poveşti. Si poveştile vor prinde din nou viaţã şi fetiţa îşi va regãsi glasul şi numele pierdut. Cel mai frumos nume din lume: MARA. Fetiţa cu ochi de peruzea va fi din nou veselã şi în fiecare searã îi va citi surioarei sale mai mici din cartea cu poveşti nemuritoare.
 

La mulţi ani, Mara! Nepoata mea cu ochi de peruzea îşi aniverseazã ziua de nastere şi m-am gândit sã-i dãruiesc o poveste. Povestea fetiţei care învãţat sã preţuiascã cuvântul scris.

100_8895