Duzina de cuvinte – Prinşi în urzeala istoriei

De ceva timp mã gândesc la tot ce am trãit. Am auzit adeseori expresia “aventura vieţii” dar sincer nu am privit niciodatã viaţa ca pe o excursie în care porneşti cu gãndul la întâmplãrile extraordinare de care vei avea parte. Cu speranţe.
Am învãţat din cãrţile de istorie despre schimbãrile de regim. Despre rãzboi. Despre urzeala jocurilor politice în care sunt prinşi fãrã voia lor cei mai mulţi. Oamenii, martori muţi sau actori înverşunaţi, deopotrivã vor fi târâţi sub tãvãlugul tragicelor întâmplãri ce vor schimbã pentru totdeauna vieţile tuturor.
Am fost mereu impresionatã de mãrturiile celor ce au trecut prin durerea rãzboiului, a pierderilor celor dragi. Moartea atâtor oameni, suferinţele îndurate deopotrivã de cei de pe front ca şi de cei rãmaşi acasã, suferinţe prelungite în ani, de fapt niciodatã sfârşite, le-am considerat mereu fãrã rost. Giulgiu purtat din cauza unui orgoliu nemãrginit al unor oameni pentru care nu existã Noi, ci doar Eu.
In 1989 am fost prinsã fãrã voia mea în mijlocul unei schimbãri de regim. Am simţit spaima fãrã margini, groaza celui ce nu ştie încotro sã o apuce. Am trãit frica despre care citisem şi nimeni nu putea sã-mi dea asigurãri cã va fi bine. Vãzusem oameni morţi pe strãzi, trecusem pe lângã ei şi mã întrebam dacã voi mai ajunge acasã. Mi-au rãsunat în urechi şuieratul gloanţelor trase lângã casa mea. Erau reale ca şi frica mea. Au fost zile şi nopţi de coşmar. Au trecut dar nu le-am uitat.
Am înţeles cã istoria poate fi “cea mai frumoasã poveste” dar numai dupã ce personajele ei au scãpat cu viaţã.
Am înţeles cât de puţine ştiam, cât de mici suntem în jocul puterii, cât de neînsemnaţi rãmânem în faţa intereselor din culisele istoriei. Am înţeles cât de nemiloasã poate fi transformarea unei lumi.
Am înţeles cã dincolo de mândria celui ce-şi conduce eroul pe un afet de tun este atât de multã suferinţã încât rãmâi cu sufletul amorţit pentru toatã viaţa. Un recviem oricât ar fi de grandios nu poate sã-l readucã la viaţã. Şi atunci mã întreb retoric, desigur:
Este prea mult sã cer sã nu mai fie rãzboi?
Am un blog prea mic ca sã spun lumii cã îmi este teamã cã încã un marş al ambiţiilor nemãsurate s-a pornit prin lume?
De ce oare dorinţa mea de pace pare a fi un vis incompatibil cu visurile altor oameni? De ce oare nu putem sã ne trãim fiecare viaţa fãrã a ne face trebuinţã viaţa celui de lângã noi? Poate este diferit, poate are alte visuri decât ale noastre, dar este tot un om şi viaţa lui este la fel de preţioasã.
Lumea pare cã plecat din nou la rãzboi. Ştiu veţi spune cã astãzi nu mai sunt rãzboaie, sunt conflicte. Pare mai puţin grav, nu? Un conflict este ceva banal astãzi. În lume sunt atâtea conflicte, încã unul în plus nici nu se cunoaşte! Însã un rãzboi ne aduce în memorie grozãviile citite în cãrţi. În cãrţile de istorie sunt rãzboaie nu conflicte şi poate de aceea când se apropie de mine istoria cu glas de tun, mã tem. Şi cu cât este mai aproape, cu atât teama mea creşte deşi îmi repet cã totuşi, de aceastã datã, istoria nu se va repeta.
 
 Cum în urzeala celor douãsprezece cuvinte s-a prins din nou clubul psi mergeti sã vedeti ce poveşti au ţesut.
Anunțuri

14 comentarii (+add yours?)

  1. Cristina
    Mai 10, 2014 @ 07:51:53

    M-am regăsit în cuvintele tale. Eu… locuiam departe de Bucureşti atunci, însă fratele meu făcea armata chiar în capitală. La fel alte rude, cunoştinţe. Un infern, pur şi simplu.
    Da, orgoliul multora, asta contează.
    Întotdeauna mi-a fost frică de un război. Mama, tata, au trăit unul şi mi-au povestit. Avioane, bombe în grădina case, soldaţi fără milă. Teroare, copile ce stăteau ascunse de frica unor criminali cu instincte primare. Dar numai cei ce au trăit, ştiu ce-nseamnă. Ceilalţi pot doar vorbi.

    Răspunde

  2. roxdumitrache
    Mai 10, 2014 @ 07:58:31

    Aşa este, Cristina! Când ai simţit cât de puţin rãzboiul, cu moarte, cu spaime, nu ai cum sã nu te temi. Pentru tine, pentru cei dragi ţie, pentru viaţa lor, pentru viitorul care acum a dispãrut în fumul luptei.
    Pare cã orice conflict se poate opri oricând, dar nu este aşa. Odatã pornit, nimeni nu ii mai poate vedea sfârşitul

    Răspunde

  3. Carmen Pricop
    Mai 10, 2014 @ 11:48:10

    S-a nimerit să citesc întâi articolul Soniei şi comentariul tău acolo. Am venit repede încoace şi am găsit în articolul tău şi gândurile pe care i le-am lăsat Soniei, gânduri despre om, despre fiecare om, entitatea aceasta ce unora le pare măruntă… Atât de nedrept! Atât de neadevărat…

    Răspunde

  4. roxdumitrache
    Mai 10, 2014 @ 11:57:38

    Din pacate, se pare ca doar cei al caror glas nu se aude, simt dureri ce inca nu le au, dar care sunt ascunse in sufletele lor, ingropate adanc (credeau ei) de generatiile care le-au trait.

    Răspunde

  5. Trackback: Duzina de cuvinte 26 – Război | vantdetoamna
  6. Claudia
    Mai 10, 2014 @ 13:03:34

    Nu m-am născut în acea perioadă, nu pot şti ce au simţit acei oameni, dar mereu când auzeam, citeam despre aceasta, încercam să-mi imaginez cum a fost, cât de grav a fost. Să sperăm că istoria nu se va repeta, se va schimba într-un sens mai bun… Dar schimbarea uităm că ar trebui să pornească de la fiecare, prin atitudinile noastre, prin gândurile noastre.

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Mai 10, 2014 @ 19:31:34

      Claudia, pentru cei mai multi dintre noi, nascuti dupa 1960, acele evenimente au fost ireale. Nu ni se intamplau noua. Poate ca multi au spus ca stiau, ca sperau, ca asteptau. Povesti. Pentru cei multi toata nebunia acelor zile, nu s-a incheiat nici astazi. Stii ce ea fost cel mai greu pentru mine? Sa inteleg incotro merge noua mea lume. Cum puteam sa-mi ajut copii sa se pregateasca pentru viata intr-o lume despre care nu stiam nici eu incotro se indrepta? Ce sfaturi sa le dau? Ce sprijin puteam sa le mai fiu eu? Adaptarea mea la noua ordine a fost cel mai greu lucru pentru mine. Voi cei tinerii deschideati ochii intro lumea noua, buna sau rea inca nu stiam, dar era singurul lucru pe care il cunosteati. Noi in schimb, trebuia sa dam „erase” la tot si sa o luam de la inceput. Si totusi sa nu uitam nimic. Sa nu repetam greselile. Oare? Asa va fi?

      Răspunde

  7. Radu Thor
    Mai 10, 2014 @ 15:34:11

    :)) Istoria e scrisă întotdeauna de învingători! 🙂

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Mai 10, 2014 @ 19:20:53

      Poate ar fi mai corect spus ca invingatorii decid cum sa se rescrie faptele? Dar ce te faci cu supravietuitorii? Le va veni si lor randul sa o scrie asa cum au trait-o. Si roata se va invarti la nesfarsit si alte generatii vor simti cum in propria viata se infiltreza dureros, „povestile” bunicilor.

      Răspunde

  8. psi
    Mai 11, 2014 @ 08:15:50

    cumva eu am trăit războiul prin poveştile spuse de bunii mei. şi de mama.
    de fapt bunica din partea tatălui era atât de îngrozită de oroarea pe care o trăise de două ori, încât spunea adesea că de-ar fi să se repete povestea, ne-ar ascunde pe toţi undeva în munţi…
    la nivel de individ războiul este sinonim cu suferinţa, eu aşa cred. chiar şi supravieţuitor al unei astfel de limite, chiar şi învingător fiind, preţul este unul cumplit.

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Mai 11, 2014 @ 09:14:08

      Razboi. Un cuvant ce cuprinde o suferinta fara margini. Un singur foc tras, un singur mort si tot ce a fost se va transforma in cenuse. Suferintele celor ce au supravietuit celor doua razboaie, ale celor care au ramas in urma evenimentelor din ultimii douazeci de ani, nu se uita, nu trec. Se multiplica cu fiecare zi de singuratate, cu fiecare neputinta in care iti amintesti ca putea fi altfel daca astazi nu erai singur….Nu exista cuvinte care sa aduca alinare. Nu exista gesturi care sa-ti stearga din suflet durerea.

      Răspunde

  9. Adriana
    Mai 12, 2014 @ 21:56:23

    Despre război am aflat multe de la bunicii cei tineri, de la cei bătrâni dinspre tată, care prinseseră şi primul război mondial, de la un unchi şi un străbunic. Tot de la ei ştiu de războiul cu molima roşie, ştiu lucruri simţite şi trăite despre rege, ştiu. Le ascultam cuminte ca pe poveşti, căci cărţi, apropo de campania Soniei, nu prea aveam. Şi a venit 1989, şi mi-a schimbat viaţa şi interiorul, m-a mutilat pe veci şi imagini trăite pe viu timp de cateva zile nu le voi putea sterge niciodată. E singurul lucru despre care nu pot scrie, asa exact cum s-a întâmplat: cu gloanţe, cu om mort lângă mâna mea întinsă, morţi căraţi de prietenul meu de atunci, arme la discretie, lume, haos, bucurie, teamă, speranţă şi grijă.Din toate astea a rămas dorinţa de a nu mai trece vreodată prin …nimic ce poate semăna cu un război, cu un conflict, cu o schimbare ce impune folosirea de arme. Pentru că uitându-te peste umăr vezi doar suferinţa şi ….deznădejdea, şi nu înţelegi de ce. Acum…mi se pare degeaba sacrificiul meu de atunci, când alţii au privit doar de pe margine.Eram o tânără femeie ce vroiam libertate. Poate doar asta o am, dar a venit la pachet cu multe altele. Eşti formidabilă, ştii asta, nu?

    Răspunde

  10. roxdumitrache
    Mai 12, 2014 @ 22:10:02

    Eu nu vreau sa uit nimic din ce am trait pentru ca am ramas cu o spaima ingrozitoare. Tot ce a urmat, mineriada din care am scapat pentru putin nebatuti si eu si sotul meu, desi nu faceam nimic. mergeam pe strada si plangeam de tot ce vedeam in jurul meu. Si toate manifestarile din primii ani. Am jurat ca nu voi mai iesi in strada la mitinguri sau alte manifestatii caci, noi nu voi stii niciodata adevaratul lor scop. Cat despre… esti tu prea ingaduitoare!

    Răspunde

  11. Trackback: AUSCHWITZ Partea I-a | calatorprintaramea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: