Mariana – povestea parcului cu veverite

Vã întrebaţi poate cine este Mariana.  Ei bine, Mariana, este mica veveriţã (de fapt nimeni nu ştie exact câte sunt în realitate), care a încântat şi încã mai încântã copii şi adulţi deopotrivã, în parcul din staţiunea Vatra Dornei.
În fiecare dimineaţã, din camera hotelului unde eram cazatã, auzeam chemãrile copiilor, care, strigau cât puteau: Mariana, unde eşti, Mariana? Vino la nuci! Şi loveau una de alta nucile ţinute în mânã, de rãsuna parcul. Trebuie sã mergi mãcar o datã Vatra Dornei şi cu buzunarele pline de nuci, sã te alãturi copiilor care, plini de veselie, nu obosesc sã îmbie veveriţele la nuci şi alune, cât este ziua de mare. Dealtfel, nu doar copiii aşteptau nerãbdãtori veveriţele ci şi pãrinţii, care li se alãturau, bucurându-se deopotrivã de gingãşia cu care acestea, primeau din mâna lor, ofranda în nuci şi alune.
Trebuie sã spun, cã piaţa din apropierea parcului, devenea, pentru toţi cei aflaţi în vizitã în staţiune, un obiectiv obligatoriu de atins, bifat ferm, în programul fiecãruia. Cãci, cum altfel puteai sã-ţi faci plimbarea prin parc, fãrã sã ai nuci? Chiar dacã ţi-ai fi propus sã priveşti detaşat strãdania copiilor de a atrage veveriţele, bucurându-te de bucuria lor, sfârşeai prin a scoate sfios, nucile din buzunar şi, asemeni lor, redeveneai copil, lovind nucile şi sperând ca tu sã fi alesul spre care se va îndrepta mica vietate.
Pentru mine, însã povestea parcului cu veveriţe, s-a scris cu mult timp în urmã.  Mi-au spus-o însã, mulţi ani mai târziu, mama mea şi pozele fãcute în parcul staţiunii, pãstrate cu multã grijã ani la rând, martori tãcuţi dar în acelaşi timp, atât de vorbãreţi, ai unor întâmplãri, care peste ani aveau sã stea mãrturie despre ce înseamnã cu adevãrat o copilãrie fericitã. Am privit adeseori pozele, în care o fetiţã de trei ani priveşte uimitã, cum mama sa primeşte vizita unei vietãţi cum nu mai vãzuse pânã atunci şi cum râde fericitã, vãzând cu câtã încredere vine sã-şi primeascã darul în palma mamei.
Am pãstrat mereu credinţa, cã, într-o zi voi reveni la Vatra Dornei şi acolo, în parc, voi regãsi veveriţele, aşteptând la fel ca în copilãrie, sã primeascã nuci. De aceea, vizita mea la Vatra Dornei, a însemnat mai mult decât peisaje frumoase şi obiective turistice, a înseamnat de fapt, întoarcerea în locurile în care, copil fiind, trãisem alaturi de mama mea momente atât de speciale. Nicolae Iorga a spus atât de frumos cã ” vei fi cu atât mai fericit, cu cât va trãi mai mult în tine, copilul ce-ai fost”. Am notat aceastã cugetare, în jurnalul meu, în anul 1975 şi de atunci m-a însoţit mereu, încercând sã-i înţeleg sensul. Cred cã tocmai copilul din mine, care n-a uitat niciodatã sã se joace, m-a fãcut sã mã întorc mereu pe urmele copilãriei şi sã mã bucur mereu de tot ceea ce viaţa mi-a oferit.
Privind poza în care mama mea, ţine în palma deschisã veveriţa ce nu pare sã aibã fricã de a-şi primi astfel nucile, mã gândesc acum, oare, sã fi ştiut mica vietate cã nu are de ce sã se teamã? Sã fi ştiut cã, uneori, oamenii vor sã-şi dovedeascã buna-credinţã tocmai fãcând acest gest, cu mânã deschisã spre cer, spunând: mi-am pus inima în palmã! Cât de vulnerabili suntem atunci şi ce spaimã te cuprinde, la gãndul cã celãlalt nu te va înţelege!
Mã întreb acum, oare cine pe cine ajuta în parc? Cine avea mai multã nevoie de vizitele în parc ? Veveriţele sau oamenii? Aveau nevoie veveriţele de nucile oferite de copii, sau oamenii, copiii şi pãrinţii deopotrivã, aveau nevoie de acele momente în care doi necunoscuţi, ofereau şi primeau, în egalã masurã, încredere. Trebuie sã trãieşti astfel de momente, ca sã poţi înţelege cã uneori ne trebuie foarte puţin ca sã fim fericiţi.
Plimbându-mã pe aleile parcului, mi-am dat seama, ca deşi strãbãteam locuri noi pentru mine, totuşi nu mã simţeam pierdutã. Poate pentru cã, ani de zile, mã plimbasem pe aleile din pozele în care, o fetiţã 3 ani, priveşte curioasã o mica veveriţã, venitã sã primeascã din mâna mamei sale nuci. De aceea poate,  foişorul din parc, deşi schimbat, imi era atâ de cunoscut.
Vã invit sã priviţi pozele care, peste ani, m-au condus pe drumul pe care, am întâlnit alţi copii şi alţi pãrinţi, jucându-se cu Mariana, veveriţa fãrã vârstã.
Vã invit sã rãmâneţi cu sufletul în lumea copilãriei, în care râsul rãsunã mereu şi în care încrederea se aratã simplu, cu palma deschisã spre cer.

Anunțuri

4 comentarii (+add yours?)

  1. cami
    Ian 23, 2012 @ 11:26:52

    Fiecare din noi avem o „mariană” pe undeva, un foisor sau o Vatra Dornei uitate, dar acum, prin fotografiile şi prin cuvintele tale, readuse şi reactivate din buffer-ul memoriei.
    Pup

    Răspunde

  2. Ramona
    Mar 17, 2012 @ 17:27:01

    Extraordinar…am fost acolo cand aveam vreo 6 anisori si mi-au ramas amintiri legate de acel parc si de veverita Mariana. Pana azi nu m-am mai bucurat de acele imagini. Anul asta voi implini 26 de ani deci sunt vreo 20 de ani de atunci.ce frumooos!!!

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Mar 17, 2012 @ 17:49:30

      Ma bucur ca am putut sa trezesc amintirii atat de frumoase. Pentru mine reimnalnirea cu Veverita Mariana, a fost un vis implinit. M-am bucurat de acele momente cu sufletul copilului care nu a uitat bucuria jocului.

      Răspunde

  3. Trackback: Duzina de cuvinte – copilul din noi | calatorprintaramea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: