Top 10 locuri dragi sufletului meu din Romania

Cã fiecare dintre noi avem locuri „de suflet” o spun postãrile atâtor cãlãtori prin ţarã şi prin lume aici şi aici. Când paşii ne poartã spre atâtea destinaţii minunate şi totuşi periodic simţim chemarea de a ne întoarcem în anumite locuri, nu poţi sã nu te întrebi de ce ? Oare ce ne cheamã spre acestea? De ce paşii noştrii ne duc parcã fãrã şovãire spre ele exact în momentul în care sufletul nostru are nevoie de odihnã? M-am întrebat adeseori gândindu-mã la acele locuri în care, în decursul anilor m-am reîntors sau la cele în care îmi doresc sa revin, ce au atât de special? Ce mã atrage la aceste locuri şi iatã ce am descoperit:

 Sinaia – Castelul Peleş si Castelul Pelişor

Aici a început drumul de cãlãtor prin ţara mea, de aici încep amintirile mele despre munte, despre pãdure, izvoare şi drumeţii. Primul palat în care paşii mei au cãlcat şi care mai târziu va adãposti prinţesele din poveştile copilãriei, cãci acum povestea curgea lin şi eu vedeam aievea cu ochii minţii palatul minunat în care prinţi şi prinţese prindeau viaţã.

Mai târziu am înţeles sã vãd regalitatea la Peleş, chiar dacã adevãratul sens încã îmi scãpa, cãci nu poţi înţelege istoria fãrã mãrturisirea întregului adevãr şi fãrã sinceritatea martorilor acelor zile. Castelul Peleş rãmâne cel mai reprezentativ simbol al regalitãţii romãne, un loc în care când pãşeşti, nu poţi sã nu-ţi doreşti sã revii dacã nu pentru a înţelege ce a însemnat pentru ţara noastrã Regalitatea României, mãcar pentru a-ţi gãsi liniştea într-un loc fãrã pereche.

Castelul Pelişor creaţie a sensibilitãţii Reginei Maria, este dupã pãrerea mea cea mai frumoasã declaraţie de dragoste pe care putea sã o facã acestui popor cea care a fost numitã ”Regina tuturor romãnilor”, cãci dacã Peleşul te impresioneazã prin maiestuozitatea şi sobrietatea detaliilor care impuneau o anume rigiditate, poate necesarã în momentele protocolului regal, Pelişorul reprezintã prin eleganţa şi rafinamentul cu care îmbinã diversele stiluri artistice cu arta româneascã la care Regina ţinea atât de mult, un loc în care eleganta şi rafinametul te fac sã visezi. Pelişorul este un loc plin de istorie dar şi un loc în care o artistã a dat glas sensibilitãţii sale fãrã egal.

Cetatea medievalã Sighişoara

Deşi mi-am dorit ani la rând sã o vizitez am ajuns destul de târziu sã pãşesc în Cetatea medievalã, dar momentul în care am intrat în cetate, la lãsatul serii, cred cã a fost pentru mine, hotãrâtor: ziduri vechi, strãzi înguste, turnuri ameninţãtoare din penumbra cãrora rãsãreau umbre ce te salutau în toate limbile pãmântului când treceau pe lângã tine. Casele din cea mai veche cetate încã locuitã din Europa, în ale cãror ziduri stau ascunse 7 veacuri de istorie, te întâmpinã cu ferestrele pline de flori şi spun povestea breslelor ce au adus faimã acestui loc.

Bãile Herculane

Staţiunea Bãile Herculane, consideratã la începutul secolului XX cea mai modernã staţiune balneo-climatericã din Europa, este şi astãzi în ciuda tuturor problemelor cu care se confruntã privind restaurarea patrimoniului arhitectonic de o necontestatã valoare, o perla a turismului românesc. Minunatele edificii de arhitecturã balnearã (parte din ele intrate într-un proces de restaurare), frumuseţile naturale din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei, apele vindecãtoare şi beneficiile unei clime temperatã aflatã sub acţiunea aeroionizãrii negative excepţionale, sunt tot atâtea motive sã revii în aceste locuri minunate.

Obârşia Lotrului – Brezoi – Petroşani

Dacã sunt locuri în care simţi cã trebuie sã treci precum pãsãrile-n zbor, adicã trecerea ta sã nu lase urme şi fiecare pas sã-l faci atent fiind ca niciun fir de iarbã sã nu se clintescã, cred cã unul dintre acestea ar fi cu siguranţã traseul de la Brezoi la Petroşani, atingând Obârşia Lotrului. Fie cã treci prin localitãţile presãrate de-alungul DN7A, fie cã te strecori printre pereţii de stâncã sau urmezi cursurile de apã, natura darnicã, te rãsplãteşte pentru efortul tãu cu privelişti minunate.

Vatra Dornei – Tinutul Dornelor

Frumoasa staţiune din ţara Dornelor, renumitã pentru apele minerale dar şi pentru clima plãcutã, mi-a furat inima în parcul din centrul staţiunii unde copii de toate vârstele, cu nuci în mâini, o cheamã şi astãzi pe Mariana, veveriţa fãrã vârstã care acum mai bine de 40 de ani, îmi bucura copilãria. De aici, fie cã mergi spre Rãdãuţi fie cã alegi sã o porneşti spre Suceava, poţi vizita minunile arhitecturii mânãstireşti: Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ sau minunata Putna.

Sibiu

Sibiul a fost multã vreme unul dintre oraşele în care îmi spuneam cã dacã va fi sã fiu repartizatã la sfârşitul facultãţii, voi rãmâne definitiv. Dacã ţin cont cã una din practicile stundenţeşti am fãcut-o la Turnul Roşu, lânga Sibiu şi astfel timp de o lunã am fost ”sibiancã” aş spune cã atunci m-am îndrãgostit de acest oraş. Dragoste de tinereţe şi nu se poate uita! Oricum oraşul are cu ce se mândri şi despre Parcul Natural Dumbrava Sibiului sau cum îl ştim Dumbrava Sibiului şi despre Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ”ASTRA” am mai scris.

Dunãrea la Cazane

Dacã ajungi la Bãile Herculane nu ai cum sã nu cobori la Orşova şi dacã alegi sã urmezi cursul Dunãrii de la Orşova la Cazane fie pe apã, fie pe uscat, vei rãmâne cu un dor în suflet care te va face sã revii şi sã revii, pânã când vei crede cã ai vãzut tot. Dar greu de crezut cã vei reuşi, sunt atâtea locuri de vizitat: rezervaţia naturalã, peştera Ponicova şi peştera Veteranilor, golful Mraconia în care Decebal vegheazã, mânãsirea Mraconia şi câte şi mai câte.

Pasul Rucãr – Bran, de la Câmpulung spre Bran prin Podu Dâmboviţei – Moeciu de Jos

Nu puţine au fost dãţile în care am pornit din Bucureşti spre Bran dar nu cu gândul de a vizita Branul ci de a revedea frumuseţile pe care le oferã traseul Câmpulung – Podul Dâmboviţei – Dragoslavele – Podu Dâmboviţei (la o zvârliturã de Parcul Naţional Piatra Craiului şi Peştera Dâmboviciara) – Fundata – Moeciu de Jos, traversând Pasul Rucãr – Bran. Fie varã, fie iarnã, drumul îţi taie rãsuflarea.

Grindul Chituc – Rezervaţia Biosferei „Delta Dunãrii”

Parte a rezervaţiei Biosferei „Delta Dunãrii”, grindul Chituc despre care am scris aici, este un loc în care trebuie mers dar aşa cum am scris în postarea mea: „încercaţi, ca trecerea dvs., prin acest paradis, sã fie asemeni zborului pãsãrilor prin aer, ca lunecarea peştilor prin apã, ca fulgerarea şerpilor prin stufãrişul ce vã înconjoarã, neauzitã şi nevãzutã, astfel încât, ani dupã ani, generaţii dupã generaţii, sã poatã regãsi şi admira aceste locuri. Nu fiţi egoişti, dãruiţi-le peste ani, copiilor voştrii, nepoţilor voştrii, tuturor celor pe care îi iubiţi, acest dar nepreţuit, pe care Natura, vi-l face acum.”

Cetãţile dobrogene : Histria, Enisala, Adamclisi

Chiar dacã sunt pe ultimul din în acest Top 10, cetãţile dobrogene de la Histria, Enisala şi Adamclisi sunt cele mai iubite din salba vestigiilor arheologice ce vorbesc despre aşezãrile de mult apuse dar înfloritoare de la gurile Dunãrii, pe care le-am vizitat. Siturile arheologice în curs de restaurare, au încã multe de povestit, muzeele de la Istria şi Adamclisi adãpostesc mãrturii inestimabile despre continuitatea noastrã şi despre devenirea noastrã ca popor, ce trebuiesc cunoscute.

Acestea sunt în acest moment cele mai iubite destinaţii dar cum, continui sã fiu cãlãtor prin ţara mea, voi vedea la sfârşitul anului ce tocmai începe dacã drumurile pe care voi apuca mã vor sili sã fac schimbãri în acest Top 10.

Mariana – povestea parcului cu veverite

Vã întrebaţi poate cine este Mariana.  Ei bine, Mariana, este mica veveriţã (de fapt nimeni nu ştie exact câte sunt în realitate), care a încântat şi încã mai încântã copii şi adulţi deopotrivã, în parcul din staţiunea Vatra Dornei.
În fiecare dimineaţã, din camera hotelului unde eram cazatã, auzeam chemãrile copiilor, care, strigau cât puteau: Mariana, unde eşti, Mariana? Vino la nuci! Şi loveau una de alta nucile ţinute în mânã, de rãsuna parcul. Trebuie sã mergi mãcar o datã Vatra Dornei şi cu buzunarele pline de nuci, sã te alãturi copiilor care, plini de veselie, nu obosesc sã îmbie veveriţele la nuci şi alune, cât este ziua de mare. Dealtfel, nu doar copiii aşteptau nerãbdãtori veveriţele ci şi pãrinţii, care li se alãturau, bucurându-se deopotrivã de gingãşia cu care acestea, primeau din mâna lor, ofranda în nuci şi alune.
Trebuie sã spun, cã piaţa din apropierea parcului, devenea, pentru toţi cei aflaţi în vizitã în staţiune, un obiectiv obligatoriu de atins, bifat ferm, în programul fiecãruia. Cãci, cum altfel puteai sã-ţi faci plimbarea prin parc, fãrã sã ai nuci? Chiar dacã ţi-ai fi propus sã priveşti detaşat strãdania copiilor de a atrage veveriţele, bucurându-te de bucuria lor, sfârşeai prin a scoate sfios, nucile din buzunar şi, asemeni lor, redeveneai copil, lovind nucile şi sperând ca tu sã fi alesul spre care se va îndrepta mica vietate.
Pentru mine, însã povestea parcului cu veveriţe, s-a scris cu mult timp în urmã.  Mi-au spus-o însã, mulţi ani mai târziu, mama mea şi pozele fãcute în parcul staţiunii, pãstrate cu multã grijã ani la rând, martori tãcuţi dar în acelaşi timp, atât de vorbãreţi, ai unor întâmplãri, care peste ani aveau sã stea mãrturie despre ce înseamnã cu adevãrat o copilãrie fericitã. Am privit adeseori pozele, în care o fetiţã de trei ani priveşte uimitã, cum mama sa primeşte vizita unei vietãţi cum nu mai vãzuse pânã atunci şi cum râde fericitã, vãzând cu câtã încredere vine sã-şi primeascã darul în palma mamei.
Am pãstrat mereu credinţa, cã, într-o zi voi reveni la Vatra Dornei şi acolo, în parc, voi regãsi veveriţele, aşteptând la fel ca în copilãrie, sã primeascã nuci. De aceea, vizita mea la Vatra Dornei, a însemnat mai mult decât peisaje frumoase şi obiective turistice, a înseamnat de fapt, întoarcerea în locurile în care, copil fiind, trãisem alaturi de mama mea momente atât de speciale. Nicolae Iorga a spus atât de frumos cã ” vei fi cu atât mai fericit, cu cât va trãi mai mult în tine, copilul ce-ai fost”. Am notat aceastã cugetare, în jurnalul meu, în anul 1975 şi de atunci m-a însoţit mereu, încercând sã-i înţeleg sensul. Cred cã tocmai copilul din mine, care n-a uitat niciodatã sã se joace, m-a fãcut sã mã întorc mereu pe urmele copilãriei şi sã mã bucur mereu de tot ceea ce viaţa mi-a oferit.
Privind poza în care mama mea, ţine în palma deschisã veveriţa ce nu pare sã aibã fricã de a-şi primi astfel nucile, mã gândesc acum, oare, sã fi ştiut mica vietate cã nu are de ce sã se teamã? Sã fi ştiut cã, uneori, oamenii vor sã-şi dovedeascã buna-credinţã tocmai fãcând acest gest, cu mânã deschisã spre cer, spunând: mi-am pus inima în palmã! Cât de vulnerabili suntem atunci şi ce spaimã te cuprinde, la gãndul cã celãlalt nu te va înţelege!
Mã întreb acum, oare cine pe cine ajuta în parc? Cine avea mai multã nevoie de vizitele în parc ? Veveriţele sau oamenii? Aveau nevoie veveriţele de nucile oferite de copii, sau oamenii, copiii şi pãrinţii deopotrivã, aveau nevoie de acele momente în care doi necunoscuţi, ofereau şi primeau, în egalã masurã, încredere. Trebuie sã trãieşti astfel de momente, ca sã poţi înţelege cã uneori ne trebuie foarte puţin ca sã fim fericiţi.
Plimbându-mã pe aleile parcului, mi-am dat seama, ca deşi strãbãteam locuri noi pentru mine, totuşi nu mã simţeam pierdutã. Poate pentru cã, ani de zile, mã plimbasem pe aleile din pozele în care, o fetiţã 3 ani, priveşte curioasã o mica veveriţã, venitã sã primeascã din mâna mamei sale nuci. De aceea poate,  foişorul din parc, deşi schimbat, imi era atâ de cunoscut.
Vã invit sã priviţi pozele care, peste ani, m-au condus pe drumul pe care, am întâlnit alţi copii şi alţi pãrinţi, jucându-se cu Mariana, veveriţa fãrã vârstã.
Vã invit sã rãmâneţi cu sufletul în lumea copilãriei, în care râsul rãsunã mereu şi în care încrederea se aratã simplu, cu palma deschisã spre cer.