jocul cuvintelor – arta tăcerii

Peste blogul meu s-a așternut de ceva timp tăcerea. Pufoasă, absorbind cuvintele abia gândite, a acoperit orice urmă lăsată de pana inspirației. Acum, încerc timid să-mi fac curaj să intru în agora cuvintelor, să scriu din nou dar, mă simt prinsă în angoasa ce apasă lumea întreagă. Oare mi-e teamă de cuvintele ce le voi scrie sau mi-e teamă de întrebările ce vor urma?
Tăcerea nu a fost niciodată o opțiune pentru mine. Ancoră prea grea pentru pofta mea de viață, a rămas mai mereu, să ruginească sub ploaia de stele. Uneori însă tocmai pofta mea nestăvilită de cuvinte mă îneacă, ca și cum, neștiind pe care să le aleg, nevrând să renuț la niciunul, le strivesc între dinți și astfel, rănite cuvintele mor. Cuvintele pier. Adică se pierd. Se risipesc în ceața groasă a ezitărilor.
Între tăcerea de ieri și cea de azi trag o linie. Calc apăsat și cu tocul de la pantof, las din loc în loc semne doar de mine știute. Atât de asemănătoare și totuși atât de diferite, tăcerile ascund mereu dureri. Răni nevindecate. Întrebări fără răspuns.
Într-o zi, prietena ta uită brusc de ce erați nedespărțite. Nu spune nimic, acuză din priviri și cu greu poți ghici ce of, are. Tăcerea va picura printre amintiri cu stropi grei. Se va prelinge apoi îngropând fără urme în moliciunea de angora, a uitării, fapte și gânduri.
Altă zi, altă tăcere. Vorbe fără șir lăsate să zburde libere lovesc la întâmplare, pe oricine întâlnesc. Fără alegere. Vina ta că te afli la ora și locul nepotrivit. Desigur, nepotrivită este doar prezența celui care, încă se mai crede grof pe moșie. Fără discernământ, fără niciun drept, începe a-și graseia afectat drepturile. Că habar nu are de ce se scoală dimineața și de ce se întoarce seara acasă, este altă poveste. Și atunci alegi să taci. În timp, am învățat că nu există cuvinte să poată schimba oamenii ce nu vor să se schimbe. Poți doar să te aperi de ei, tăcând. Închizându-le lor drumul spre lumea ta.
Tăceri, tăceri, tăceri. Din când în când, te învăluie îndoiala, te doboară tristețea și gânduri fără răspuns îți răpesc somnul. Desigur, ar ajuta poate o Grasă de Cotnari. Sau poate, nu. Uneori deși, ai auzit tristețea cum grohăia în jurul tău, nu faci nimic. Aștepți, poate speri să nu te atingă pe tine dar, asemeni mistrețului cu colți de argint, te va lovi crunt și singur fiind, vei fi doborât. Rănit, fără să mai ai nimic de pierdut, asculți cum trec clipele și le lași să se piardă…în tăcere.

Douăsprezece cuvinte, măiestrit împletite v-așteaptă să le deslușiți rând pe rând, la Eddie.

Publicitate

Vis

sursa google

sursa google

În fluturarea unei pleoape se zvântă lacrimi
sau strivești un vis lăsându-l ne-mplinirii.
În fluturarea unui zâmbet promisiuni de vorbe dulci,
Se zbat trădări ce ades alungă fiorii primelor iubiri.

Și lacrima și râsul vesel sunt clipe doar ce iute trec,
Uitate vor rămâne adesea, oricât am vrea să le păstrăm.
Sunt însă clipe cât o viață, când timpul mersul și-l oprește
Încremenit rămâne visul săpat în chipul ce-ți zâmbește.

La eddie în tabel,  găsiți și alte răspunsuri la provocarea de luni

Stele

 

Câte stele ard în noapte
Toate sunt mult prea departe,
Deși vreau să le ating,
Ele-n zori, pălesc, se sting.
Stau tăcută și aștept
Alte stele să culeg,
Mici sau mari, oricum or fi,
Albe, roz sau albăstrii,
Le voi strânge în cutii,
Le voi pune sub obroc
Să nu fugă la soroc,
Când la revărsat de zori
Noaptea va păli ușor.
Știu că stelele se-ascund,
Câte una, rând pe rând,
Ziua toată, nu le vezi,
Nici o rază nu ghicești,
Cerul mut, îmi ține-ascunse
Stele ce stau supuse.
Doar Luceafărul tiptil,
Arătându-se subtil,
Se revoltă și lucind
Cheamă Luna chicotind,
Pân-ce Soarele-n amurg,
Le va spune tuturor:
Noapte bună, somn ușor!

Jocul celor douăsprezece cuvinte – Poveste de iarnă

Un elf privește cum zăpada

S-așterne pe drum și tăcut se gândește

La Moșul ce pleacă curând printre stele

Cu daruri cerute de mii de copii.

 

E zvon de colinde și e sărbătoare

Zăpada ascunde pământul întreg

Un brad ce așteaptă o stea se frământă

Privindu-și podoaba în ochiul de cer.

 

Vacanța începe, un spirit ne poartă

Printre tărâmuri cu reni zburători,

Pe sanie șade un Moș ce zâmbește

Copiilor care mai cred în povești.

 

Priviți, lumea toată din nou iar visează

E vremea de noapte și timp de poveste

prin noaptea albastră atât de senină

Un Moș se arată, cernând bucurie.

 

 

Cred că fiecare l-a întâmpinat cu multe decorațiuni, care mai de care mai frumoase și astfel ați primit multe cadouri. La eddie, sunt toate povestirile.

haiku

zăpezile ard –

călcând umăr la umăr

dincolo de zid

Postarea de luni – libertate

22 decembrie 1989 – 22 decembrie 2014

Jocul celor douăsprezece cuvinte – despre drumuri și iubire

Decembrie. A venit, a răscolit amintirile și va pleca lăsându-ne mai bătrâni cu o tristețe. Poate ar fi trebuit să spun mai împovărați cu un sac de întrebări. Sau poate cu un sac de speranțe?
De 25 de ani, luna decembrie are pentru mulți români două semnificații mari: bucuria nașterii Domnului și durerea pricinuită de întrebările rămase fără răspuns. Prea multă durere îți amorțește sufletul. Știm asta cu toții.
De 25 de ani, luna decembrie ne obligă să ne întoarcem în timp, să privim înapoi, să ne întrebăm dacă, astăzi suntem cu un pas mai departe de pragul peste care ne-am aruncat ( sau am fost împinși?), atunci în acel decembrie al anului 1989.
Multe idei au fost fluturate, multe teorii au fost enunțate și apoi desființate și iar susținute și iar doborâte, până când, a trecut totul în ”istorie”. Când prea recentă pentru a fi înțeleasă (sau cunoscută), când prea îndepărtată pentru a putea fi corect reconstituită și deci, mai bine o declarăm a fi poveste din popor, așa precum sunt baladele haiducești. Doar poporul s-a ridicat la luptă! Sau a fost ”ridicat”? Nu vorbesc baladele despre faptele de vitejie ale unor eroi? Dar despre acei eroi nu avem dovezi că au existat. Doar bătrânii le povesteau nepoților despre haiducii curajoși care se luat la trântă cu domnia. De ce mereu povestesc doar bătrânii nu știu, căci pe la mine prin familie și părinții – înainte de a atinge suta de ani- spun povești copiior. Despre eroii din decembrie 1989 există însă dovezi clare. Mărturii, fotografii, filmări, morminte, lumânări ce nu s-au stins.
Stau și cuget la rostul existenței unui ideal. A unui țel suprem. Scopul spre care ne îndreptăm toată energia creatoare. Să mișcăm lumea? Să schimbăm lumea? Mișcare nu înseamnă mereu și schimbare. Poate fi doar agitație haotică din care nu prea se naște nimic deosebit. Îmboldiți din toate părțile să pornim spre zări nesfărșite unde soarele este mai rotund și cerul mai albastru, amăgiți că trebuie să alergi pe cai mari dacă vrei să arzi etape, sfârșim de multe ori, agățați de prima ulucă de gard ieșită în drum, prea vlăguiți să mai facem un pas pe un drum pe care nu l-am ales noi. Mișcarea browniană, arată clar că atunci când sunt lovite din toate părțile, micile molecule sar haotic în toate direcțiile. Oriunde și oricum.
Timp de 25 de ani, noi, micile particule uname, am sărit în toate părțile, după cum ni s-a spus: dreapta-stânga, sus-jos, Nord-Sud, Est-Vest, aliați-nealiați, aliniați-nealiniați, și tot așa, căci fiind adepți declarați ai schimbării, nu am dorit decât să ni se arate direcția în care să ne pornim spre schimbare. Stupid? Nu ar trebui să folosesc cuvântul căci, mi-aduce aminte de Silviu Brucan și celebra sa afirmație atât de blamată: “pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani” şi de eticheta pusă poporului român în ansamblu, în “The Independent” “stupid people”. Dar, oare cât de mult și câți de mulți, am înțeles cum fucționează societatea bazată pe principiile democrației? Nu pretind a fi tocmai eu cea mai înțeleaptă, departe de mine această pretenție! Orice student de atunci sau de astăzi, studiază principiile democrației dar, pentru fiecare se pare că ea reprezintă altceva. Un ideal spre care omenirea aleargă dar, care uneori, fuge mai repede decât urmăritorii săi și așa, roata se învârte la nesfârșit.
Desigur, fiecare este liber să cugete, să enunțe, să aleagă la sfârșit drumul pe care să pășească. Mânat de sentimente sau de principii, fiecare are un drum de parcurs. Uneori, pe același drum pășesc mai mulți. Uneori încep chiar să-și vorbească. La început doar din politețe. Apoi, cu timpul descoperă că împart aceleași gânduri, aceleași speranțe, aceleași idealuri.Nu sunt sfinți, sunt oameni obișnuiți. Cu dureri și bucurii. Dar sunt curajoși.
Pentru noi, a venit un alt decembrie în care, ca în fiecare an, rememorăm pașii făcuți între atunci și acum. Între noi cei de ieri și noi, cei de astăzi. Drumul a fost lung, dureros.
Astăzi, aștept să văd cum începe un alt drum, pas cu pas, către un timp despre care, să vorbim mereu la prezent.

Nu am uitat de iubire. Nu aveam cum. Este Crăciunul, nu? Deci, cu multă iubire vă doresc Crăciun Fericit, tuturor!

Restul scrierilor le găsiți la Eddie în tabel.

Provocarea de luni – alb

Albă coală de hârtie, te privesc
și mă întreb de ce oare nu pot scrie?
De ce gândurilor mele le-am pus lacăt
și tăcând, las uitarea să se-aștearnă
între mine și si-al meu gând?
Albă coală de hârtie, te întreb
deși nu cred, cum în alba-ți împietrire
eu răspuns am să găsesc.
Poate literele toate au fugit și s-au ascuns,
și cuvinte destrămate fără rost acuma sunt.
Poate ploaia de afară le-a-necat cu stropii ei,
Poate vântul le-a dat aripi și în lume s-au pornit,
Fără teamă că-ntr-o clipă, doar tăcerea mi-au sortit.
Poate gândurile toate, au murit de-atât urât,
poate le-a ucis durerea Soarelui ce s-a pierdut,
poate totu-i doar minciună, poate eu doar am visat
cum tăcerea mă cuprinde și mă lasă fără glas.
Astăzi, vorbele îmi caut gândurilor drum să dau,
să alung tăcerea albă, ca un giulgiu aruncat.
Albă coală de hârtie, te privesc și mă întreb:
Teamă mi-e să rup tăcerea sau mi-e teamă să mai tac?

După multă tăcere răspund din nou, provocării de luni. Restul scrierilor le găsiți la Eddie în tabel.

provocarea de luni – noiembrie

noiembrie –
sub stiva de lemne șoareci
strîng bob lân gă bob

a venit brumar –
pe ram mere așteaptă
căldura mâinii
 
 noiembrie-
o rază rătăcită
sclipiri printre flori
 
 câmp înverzit –
pe hambar tablă nouă
a venit brumar
 
printre bolovani-
cărare verde urmez
spre un hambar nou
 
număr fire verzi
la hotar între câmpuri-
a venit brumar
 
prin vie vântul-
în beci fierbe vinul nou
la poartă un brad
 
ale provocări vă așteaptă la eddie

Provocarea de luni – obiectiv

De câte ori pornesc la drum îmi pun cu grijă, la îndemână, aparatul de fotografiat. De copil am jinduit să am propriul meu aparat fotografic. Tatăl meu, un împătimit al fotografiei, desigur fotograf amator fiind, a reușit cu timpul să strângă tot ceea ce îi era necesar pentru a parcuge singur drumul de la fotografiat la poza din album. Nu aș putea spune care a fost primul său aparat de fotografiat, dar este mai puțin important. Important cu adevărat este faptul că de câteva ori pe lună, micul hol din apartament prin care se ajungea din sufragerie la singura noastră baie, se închidea pentru câteva ore și împreună cu baia, se transforma în camera obscură. Din debara scotea soluțiile de developat, tavițele pentru soluții, pachetele cu hârtie de diferite mărimi, clești, aparatul de mărit, aparatul de uscare rapidă a fotografiilor și ghilotinele ce urmau să dea margini frumoase pozelor.
Ani de zile, ne rugam de tata să ne ia și pe noi alături de el să vedem cum se fac pozele. Nu înțelegeam mare lucru din magia apariției imaginilor pe hârtie căci a trebuit să mai treacă niște ani până să învățăm la școală despre acest lucru dar, eram fascinată. Cel mai mult îmi plăcea când schimba filtrele colorate pentru pozele color. Era un spectacol mai rar, fiind mai scumpe și hârtia și soluțiile și cred că și tehnica era desigur mai complicată și atunci tata se mărginea la pozele alb-negru.
Obiectivul aparatului de filmat sau de fotografiat este un adevărat mister. Desigur, veți spune că este un mister astăzi descifrat. Totul este atât de simplu! Apeși butonul de pornire, obiectivul de deschide și nu-ți rămâne decât să apeși declanșatorul pentru a surprinde imaginea dorită. Poate așa este astăzi dar atunci, nu era chiar așa. Deschideai cutia, luai frumos capacul de pe obiectiv, potriveai distanța până la subiectul fotografiei, stabileai luminozitatea, timpul de expunere funcție de cele de mai înainte, de starea vremii (dacă era soare sau cer acoperit) și de tipul filmului folosit și abia apoi puteai apăsa declanșatorul. Nu am pretenția că am relatat totul cu foarte mare acuratețe tehnică dar nu este foarte important. Important pentru mine rămâne faptul că, fotografia însemna în primul rând un ritual pregătitor care era ca preludiu al momentului de maximă satisfacție când, apăsând butonul declanșatorului prindeai pentru eternitate clipa.
Prin obiectiv, ochiul tău vede pentru prima și ultima oară, o clipă. Un zâmbet, o lacrimă, o frunză, un nor, o fâlfâire de aripă. Toate au trăit odată cu tine, doar clipa. Cum spunea poetul : „Și astfel atenți la tot și la toate, am învățat să fim veșnici” – Marin Sorescu.
Uneori mă sperie veșnicia încremenită în milioanele de poze. Dar oare, veșnicia clipelor fotografice ce mărturisesc toate trăirile umane fără milă, fără ascunzișuri chiar și atunci când penelul retușului ștergea riduri și fire albe vor putea vorbi mereu despre noi oamenii? Despre lumea noastră atât de șubredă în aparenta sa nesfârșire?
Cât timp ochiul nostru va mai privi prin obiectiv? Vom renunța vreodată prin a alege noi ce să păstrăm pentru neuitare sau va veni ziua în care, comoditate sau evoluție, va fi suficient doar să-i spunem aparatului ce vrem să fotografiem? Și, mașinăria inteligentă, va imortaliza pentru noi, prea ocupații călători, clipa, ba mai degrabă, fracțiunea de clipă, căci preventiv trebuie să avem posibilitatea să ștergem fracțiunile de clipă care ne-ar putea indispune peste ani.
Renunț însă la speculații de viitor, poate chiar mai actual decât știu eu și mă aplec cu îngăduință asupra aparatului meu de fotografiat ce va mai aștepta încă mult timp de acum încolo, ca după ce privesc prin obiectivul său, să apăs eu, declanșatorul spre a trece în eternitate clipa mea de frumos.

Obiectiv sau prin obiectiv, vor fi privit și alții provocarea de luni și dacă vreți să știți ce au decis, treceți pe la Eddie .