De câte ori pornesc la drum îmi pun cu grijă, la îndemână, aparatul de fotografiat. De copil am jinduit să am propriul meu aparat fotografic. Tatăl meu, un împătimit al fotografiei, desigur fotograf amator fiind, a reușit cu timpul să strângă tot ceea ce îi era necesar pentru a parcuge singur drumul de la fotografiat la poza din album. Nu aș putea spune care a fost primul său aparat de fotografiat, dar este mai puțin important. Important cu adevărat este faptul că de câteva ori pe lună, micul hol din apartament prin care se ajungea din sufragerie la singura noastră baie, se închidea pentru câteva ore și împreună cu baia, se transforma în camera obscură. Din debara scotea soluțiile de developat, tavițele pentru soluții, pachetele cu hârtie de diferite mărimi, clești, aparatul de mărit, aparatul de uscare rapidă a fotografiilor și ghilotinele ce urmau să dea margini frumoase pozelor.
Ani de zile, ne rugam de tata să ne ia și pe noi alături de el să vedem cum se fac pozele. Nu înțelegeam mare lucru din magia apariției imaginilor pe hârtie căci a trebuit să mai treacă niște ani până să învățăm la școală despre acest lucru dar, eram fascinată. Cel mai mult îmi plăcea când schimba filtrele colorate pentru pozele color. Era un spectacol mai rar, fiind mai scumpe și hârtia și soluțiile și cred că și tehnica era desigur mai complicată și atunci tata se mărginea la pozele alb-negru.
Obiectivul aparatului de filmat sau de fotografiat este un adevărat mister. Desigur, veți spune că este un mister astăzi descifrat. Totul este atât de simplu! Apeși butonul de pornire, obiectivul de deschide și nu-ți rămâne decât să apeși declanșatorul pentru a surprinde imaginea dorită. Poate așa este astăzi dar atunci, nu era chiar așa. Deschideai cutia, luai frumos capacul de pe obiectiv, potriveai distanța până la subiectul fotografiei, stabileai luminozitatea, timpul de expunere funcție de cele de mai înainte, de starea vremii (dacă era soare sau cer acoperit) și de tipul filmului folosit și abia apoi puteai apăsa declanșatorul. Nu am pretenția că am relatat totul cu foarte mare acuratețe tehnică dar nu este foarte important. Important pentru mine rămâne faptul că, fotografia însemna în primul rând un ritual pregătitor care era ca preludiu al momentului de maximă satisfacție când, apăsând butonul declanșatorului prindeai pentru eternitate clipa.
Prin obiectiv, ochiul tău vede pentru prima și ultima oară, o clipă. Un zâmbet, o lacrimă, o frunză, un nor, o fâlfâire de aripă. Toate au trăit odată cu tine, doar clipa. Cum spunea poetul : „Și astfel atenți la tot și la toate, am învățat să fim veșnici” – Marin Sorescu.
Uneori mă sperie veșnicia încremenită în milioanele de poze. Dar oare, veșnicia clipelor fotografice ce mărturisesc toate trăirile umane fără milă, fără ascunzișuri chiar și atunci când penelul retușului ștergea riduri și fire albe vor putea vorbi mereu despre noi oamenii? Despre lumea noastră atât de șubredă în aparenta sa nesfârșire?
Cât timp ochiul nostru va mai privi prin obiectiv? Vom renunța vreodată prin a alege noi ce să păstrăm pentru neuitare sau va veni ziua în care, comoditate sau evoluție, va fi suficient doar să-i spunem aparatului ce vrem să fotografiem? Și, mașinăria inteligentă, va imortaliza pentru noi, prea ocupații călători, clipa, ba mai degrabă, fracțiunea de clipă, căci preventiv trebuie să avem posibilitatea să ștergem fracțiunile de clipă care ne-ar putea indispune peste ani.
Renunț însă la speculații de viitor, poate chiar mai actual decât știu eu și mă aplec cu îngăduință asupra aparatului meu de fotografiat ce va mai aștepta încă mult timp de acum încolo, ca după ce privesc prin obiectivul său, să apăs eu, declanșatorul spre a trece în eternitate clipa mea de frumos.
Obiectiv sau prin obiectiv, vor fi privit și alții provocarea de luni și dacă vreți să știți ce au decis, treceți pe la Eddie .
calatorprintaramea 