AUSCHWITZ Partea I-a

”Tăcerea plutește amar, peste tot,
Nu-i drum de-nceput, sub pașii mei grei,
Nu văd, nu aud, să visez nu mai pot…”
Călin Maria – Flori de tei

Călătoria spre fostul lagăr de concentrare Auschwitz, este de fapt o întoarcere în timp. Un timp în care somnul rațiunii năștea moștri. Monștri care în numele mai binelui pentru ei și ai celor din jurul lor, în numele credinței ”adevărate”, în numele ideologiei polititce clădită pe cercetări ”științifice” stabilea supremația unei rase, a unei credințe.
Aș vrea să pot spune că acel timp a trecut. Că oamenii au înțeles lecția suferinței, că vor să nu mai fie posibil niciodată să se întâmple astfel de lucruri, dar realitatea acestor zile, a tuturor zilelor care s-au scurs de la ultima conflagrație mondială, pline de înfruntări armate pe toate continentele, de atacuri asupra populației civile mă fac să conchid plină de tristețe, că lecția istoriei nu a fost învațată și nici nu va fi.
Profesorul Cioroianu are o emisiune interesantă în care, trecând în revistă faptele istorice încearcă să o facă cunoscută celor ce nu le-au trăit. Momente dramatice care au schimbat definitiv lumea, contexte istorice menite să facă mai ușoară înțelegerea acestora. Fraza de sfârșit al fiecărui episod: ”Până la următoare întâlnire nu uitați că istoria, este cea mai frumoasă poveste.”, se vrea o invitație la cunoaștere dar, ridică o mare întrebare: este istoria o poveste? O poveste frumoasă?
Așa cum scrisesem într-o postare, credeam că istoria poate fi cea mai frumoasă poveste doar dacă, personajele ei au scăpat cu viață. Acum după ce am străbătut locurile în care un milion și jumătate de oameni au trăit umilințe de nedescris și cei mai mulți dintre ei au murit, mi-e greu să cred că, pentru supraviețuitori, istoria poate fi numită ”poveste”. Istoria este doar o înșiruire de fapte. De cele mai multe ori, fapte ce au schimbat dramatic viața a milioane de oameni. Fapte ce au oprit dezvoltarea societăților, distrugerile materiale aruncând omenirea de pe treptele urcate cu greu.
De ce Auschwitz? De ce acum? Ce semnificație poate căpăta această călătorie? Într-o lume zguduită de confruntări armate, de atrocități săvârșite în numele credinței, ale aparteneței naționale, ale purității unor rase umane, mai mult ca oricând este necesar să nu lăsăm uitării suferințele trăite de semenii noștrii.
Anul acesta s-au împlinit 75 de ani de când a fost dat ordinul de înființare al lagărului de concentrare Auschwitz, situat în apropierea orașului polonez Oświęcim. Inițial, clădirile unei vechi cazărmi au fost cele în care au fost trimiși la 14 iunie 1940, primi deținuți polonezi. În aceea zi, 728 de deținuți politici din penitenciarul din Tarnow, au fost transferați în locul ce avea să fie cunoscut peste timp ca cel mai crunt loc de exterminare în masă, locul în care s-a aplicat din 1941, din ordinul Reichfurerului Heinrich Himmler, programul de exterminare în masă a evreilor -”soluția finală”. Ridicarea unui întreg lagăr, gândirea unui complex de ucidere a oamenilor, arată până unde poate merge pierderea rațiunii și lipsa de reacție a celor din jur.
În secolul XX, la 1 septembrie 1939, un nebun pleca la ”furat” prin Europa. La furat de teritorii și nimeni nu s-a opus. Ba mai mult, alt nebun a încheiat cu el un acord de neagresiune și și-au dat mâna, împărțind astfel Polonia. Era începtul sfârșitului. Nu a fost departe ziua în care întreaga Europă fărâmițată de tratate și acorduri, de anexări și reîmpărțiri teritoriale, intra în război.
Acum 70 de ani, la 27 ianuarie 1945 lagărul de concentrare Auschwitz intra definitiv, sub controlul aliaților și astfel lua sfârșit calvarul miilor de deținuți cărora, în mod arbitrar, li se răpise dreptul la viață. Astăzi, chiar și cei mai tineri foști deținuți ai lagărului care la data eliberării aveau câțiva ani, se află la apusul vieții. Sunt din ce în ce mai puțini supraviețuitori care pot depune mărturie despre atrocitățile săvârșite în acest loc. În curând nu vor mai fi. Istoria se repetă în mod tragic peste tot în lume, poate Africa este prea departe pentru noi pentru a simți durerea milioanelor de oameni morți în numele credinței dar, din ce în ce mai des, Europa este zdruncinată de atentate. Este momentul ca, treziți din somnul rațiunii, oamenii să reînvețe ce este toleranța. Am spus odată și susțin în continuare că, toleranța se învață, se naște din cunoaștere dar numai dacă și tu dorești acest lucru. Nu te naști tolerant, ci devii tolerant prin educație.
Pentru mine, călătoria aceasta a fost un drum greu, căci locurile spre care mă îndreptam reprezentau o destinație despre care citisem mult încă din copilărie, lecțiile de istorie făcându-mă să mă întreb destul de timpuriu cum a fost posibil să se întâmple astfel de fapte. Nimic însă nu mă pregătise despre ceea ce urma să găsesc aici. În cele două zile cât am vizitat complexul muzeal de la Auschwitz am străbătut locurile plângând. Prea multă durere stă mărturie a ceea ce a însemnat una din cele mai negre pagini ale istoriei omenirii.
Am simțit nevoia acestei prime postări despre călătoria mea în Polonia spre lagărul de concentrare Auschwitz, pentru a fi înțeleasă corect, ea fiind pentru mine, mai mult decât o călătorie de plăcere pe meleaguri străine. A avut un scop precis: cunoaștere și înțelegere. Un strigăt spre neuitare a ceea ce poate face ura, lipsa toleranței, a educației. M-am alăturat astfel miilor de oameni din lumea întreagă, care zi de zi, an după an, vin în aceste locuri. Am aprins alături de ei, o candelă la Monumentul Internațional în Memoria Victimelor Fascismului. O flacără menită să țină vie peste timp, amintirea sacrificiului tuturor celor uciși în acest loc.