Autostrăzile – grija noastră de weekend

A mai trecut un an. Iată-ne în anul 2015. Cum sunau oare versurile acelui cântec: ”Noi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva/ Toate visele îndrăznețe/ În fapte le vom preschimba/ Vom fi meșteri iscusiți/ Să vă facem fericiți/ Pe voi părinții ce veți fi/ La a doua tinerețe în 2000.”
Să recapitulăm: au trecut un număr uitat de guverne și de programe care băteau de departe orice plan cincinal de altădată. Am trecut de anul 2000 cu frenezia unora ce păreau că au început să calce pe Lună deși, craterele astrului sunt de departe mult, mult mai mici decât orice groapă de pe multe din străzile acestei țări (nici nu încerc să mă refer la ulițele de pământ încă existente în București, căci de cele care urcă și coboară prin sate și comune nu trebuie să mai pomenesc). Mă apropii de a doua tinerețe și continui să fac comparații între programele de dezvoltare și înaintare spre către ceva unde este clar că nici atunci, nici acum nu prea se ajunge.
Platforme electorale, proiecte îndrăznețe, master-planuri și studii de fezabilitate, toate din păcate, cum spunea poetul: ”E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, / Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune. ” Mihai Eminescu, 1883 – Criticilor mei.
Veți spune că altul era sensul, rostul acestor versuri. Oare? Am ascultat la Realitatea Tv, o emisiune ce relua din nou subiectul autostrăzilor neexecutate, promise de toate guvernările și care par că nu vor să se întrupeze pe frumoasele plaiuri românești. Și marea durere era că în fiecare weekend, fiecare sfârșit de an, fiecare sezon turiștii au de suferit, așteptarea lor de ore, în cozile formate în principal pe drumurile de pe valea Prahovei, stricându-le acestora vacanțele.
Am însă o mare nelămurire. De ce oare nu aud zilnic astfel de discuții despre drumurile – oare le pot spune drumuri unor ulițe de pământ, cel mult pietruite – care sunt parte de zeci de ani, din viața locuitorilor unei prea mari părți din această țară?
De ce nu sunt tot așa de indignați moderatorii și invitații lor că mii de copii luptă zilnic cu noroaiele în drumurile lor spre școală? De ce nu se discută cu aceeași înverșunare despre milioanele de kilometrii de drumuri comunale, județene care ar face viața suportabilă pentru mii de oameni. Zeci de mii, sute de mii, cifre necunoscute încă. S-a făcut vreun studiu care să arate cîți kilometrii de drum sunt necesari pentru a scoate țara asta din noroi?
De ce nu-și strigă revolta și moderatori și invitații, că în 25 de ani, milioane de oameni nu au avut bucuria simplă să vadă la poarta lor un drum de piatră, dacă nu asfalt. Nici măcar nu vor să știe de autostradă, dar măcar să calce pe piatră și când plouă să nu se mai lupte cu noroaiele ar fi meritat și ei. Și ei plătesc taxe, și ei contribuie la bugetul de stat, și pentru ei drumurile asfaltate înseamnă o șansă în plus la un loc de muncă, la educație, la sănătate. La viață!
Poate că nu au mers în viața lor pe Valea Prahovei, poate că văile lor sunt de o mie de ori mai frumoase, poate că nu vor ajunge niciodată să-și facă concediul de Crăciun sau Anul Nou prin vreo stațiune, dar sunt sigură că merită și ei un drum. Un drum asfaltat, practicabil și pe soare și pe ploaie pe care să calce spre școală, spre dispensar, spre cimitir.
Știți cum este să înoți prin noroi cu mortul după tine? Sau cum este să ajungi la biserică în rochia de mireasă, pe ulița satului într-o zi ploioasă? Sau să lupți cu troienele cu copilul bolnav în brațe căci ambulanța nu are șenile? Acestea sunt probleme grave cărora nu mai trebuie să le fie amânată rezolvarea.
Dragă îmi este Valea Prahovei dar, am obosit să ascult jelaniile celor care suferă stând la cozile formate pe acest drum. De ani de zile se știe ce va fi dacă alegi această variantă. Nu vrei să stai pe drum, alegi altă variantă de petrecere a timpului liber. Deci, este vorba de opțiuni personale. Bune sau rele trăiești cu ele. Eu am renunțat de ani de zile să mai vizitez această zonă în acele perioade de timp când știu clar că am de suferit. Dacă totuși se întâmplă să fiu prinsă în acest cerc vicios, stau liniștită căci, după zeci de ani nu are rost să-mi strig indignarea că nu mă așteptam. Ba mă aștept din păcate, să dureze încă mult timp.
Eu însă las în seama autorităților problema autostrăzilor și drumurilor naționale și vă propun să ne concentrăm energia asupra străzilor. Străzilor secundare din orașe, a aleilor dintre blocuri, a străzilor din noile cartiere apărute la periferia localităților, a străzilor din comune, din sate, a drumurilor județene ce leagă localitățile risipite peste tot prin această țară și care nu au avut parte de atenția autorităților niciodată.
”Tot ce durează, tot ce este făcut să țină mai mult decât ziua de azi cere muncă susținută.” ”Pas cu pas, pe drumul care trebuie.” Am citit cartea d-lui Președinte Iohannis în care spune că, reabilitarea Sibiului a însemnat și reabilitarea străzilor orașului. A tuturor străzilor și din centru și de la periferie. De asemenea, înseamnă și lucrări de realizare a străzilor din cartierul nou înființat. Deci, a fost foarte clar că fără drumuri modernizate, nu poate exista un oraș modern, în care oamenii, toți oamenii fără deosebire, fie că locuiesc în centru, fie că locuiesc la periferie, pot să ducă un trai normal.
Extrapolând puțin, sper ca toți oamenii acestei țări, oriunde ar locui, vor avea acces la drumuri moderne. Nu există cetățeni de categoria a I-a, care își fac concediul pe valea Prahovei și căre merită autostrada pentru a nu le fi stricată dispoziția și cetățeni de categoria a II-a , a III-a sau a IV-a, care nu au nevoie de asfalt căci și așa nu-și părăsesc, ogrăzile din vârful muntelui.
Nu există țară modernă, fără drumuri. Nu există dezvoltare economică, fără căi de comunicație spre orice destinație. Aș vrea să scriu că nu există turism fără drumuri bune către orice loc din această țară dar mă opresc căci, mai important mi se pare să spun că nu există grijă reală pentru sănătatea acestui popor fără drumuri bune care să permită tuturor acesul la astfel de servicii. Nu există acces egal la educație dacă doar unii copii pot ajunge demn la școală, iar alții doar când timpul le permite.
Cer prea mult? Haideți să scoatem țara din noroi! Haideți să căutăm calea prin care să scoatem la lumină toate satele, toate cătunele, toate orașele care astăzi încă se îneacă în noroi și zloată la fiecare ploaie, la fiecare zăpadă.
Și ar mai fi ceva: până când autoritățile vor pricepe că nu poți visa să zbori înainte să înveți să mergi, haideți să punem mâna pe lopată și fiecare acolo pe strada lui, să-și facă simțită prezența. Indiferența noastră față de tot ceea ce depășește gardul casei, nu ne va ajuta să schimbăm fața orașelor noastre.
Haideți să scoatem țara din noroi! Domnule Președinte, o țară modernă trebuie în primul rând să poată fi străbătută cu piciorul. Pas cu pas. Apoi cu mașina. De la un capăt la celălalt. Așa, ca orice țară considerată civilizată de aiurea din lume. Eu așa vreau România. Cer prea mult?

Jocul celor douăsprezece cuvinte – despre drumuri și iubire

Decembrie. A venit, a răscolit amintirile și va pleca lăsându-ne mai bătrâni cu o tristețe. Poate ar fi trebuit să spun mai împovărați cu un sac de întrebări. Sau poate cu un sac de speranțe?
De 25 de ani, luna decembrie are pentru mulți români două semnificații mari: bucuria nașterii Domnului și durerea pricinuită de întrebările rămase fără răspuns. Prea multă durere îți amorțește sufletul. Știm asta cu toții.
De 25 de ani, luna decembrie ne obligă să ne întoarcem în timp, să privim înapoi, să ne întrebăm dacă, astăzi suntem cu un pas mai departe de pragul peste care ne-am aruncat ( sau am fost împinși?), atunci în acel decembrie al anului 1989.
Multe idei au fost fluturate, multe teorii au fost enunțate și apoi desființate și iar susținute și iar doborâte, până când, a trecut totul în ”istorie”. Când prea recentă pentru a fi înțeleasă (sau cunoscută), când prea îndepărtată pentru a putea fi corect reconstituită și deci, mai bine o declarăm a fi poveste din popor, așa precum sunt baladele haiducești. Doar poporul s-a ridicat la luptă! Sau a fost ”ridicat”? Nu vorbesc baladele despre faptele de vitejie ale unor eroi? Dar despre acei eroi nu avem dovezi că au existat. Doar bătrânii le povesteau nepoților despre haiducii curajoși care se luat la trântă cu domnia. De ce mereu povestesc doar bătrânii nu știu, căci pe la mine prin familie și părinții – înainte de a atinge suta de ani- spun povești copiior. Despre eroii din decembrie 1989 există însă dovezi clare. Mărturii, fotografii, filmări, morminte, lumânări ce nu s-au stins.
Stau și cuget la rostul existenței unui ideal. A unui țel suprem. Scopul spre care ne îndreptăm toată energia creatoare. Să mișcăm lumea? Să schimbăm lumea? Mișcare nu înseamnă mereu și schimbare. Poate fi doar agitație haotică din care nu prea se naște nimic deosebit. Îmboldiți din toate părțile să pornim spre zări nesfărșite unde soarele este mai rotund și cerul mai albastru, amăgiți că trebuie să alergi pe cai mari dacă vrei să arzi etape, sfârșim de multe ori, agățați de prima ulucă de gard ieșită în drum, prea vlăguiți să mai facem un pas pe un drum pe care nu l-am ales noi. Mișcarea browniană, arată clar că atunci când sunt lovite din toate părțile, micile molecule sar haotic în toate direcțiile. Oriunde și oricum.
Timp de 25 de ani, noi, micile particule uname, am sărit în toate părțile, după cum ni s-a spus: dreapta-stânga, sus-jos, Nord-Sud, Est-Vest, aliați-nealiați, aliniați-nealiniați, și tot așa, căci fiind adepți declarați ai schimbării, nu am dorit decât să ni se arate direcția în care să ne pornim spre schimbare. Stupid? Nu ar trebui să folosesc cuvântul căci, mi-aduce aminte de Silviu Brucan și celebra sa afirmație atât de blamată: “pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani” şi de eticheta pusă poporului român în ansamblu, în “The Independent” “stupid people”. Dar, oare cât de mult și câți de mulți, am înțeles cum fucționează societatea bazată pe principiile democrației? Nu pretind a fi tocmai eu cea mai înțeleaptă, departe de mine această pretenție! Orice student de atunci sau de astăzi, studiază principiile democrației dar, pentru fiecare se pare că ea reprezintă altceva. Un ideal spre care omenirea aleargă dar, care uneori, fuge mai repede decât urmăritorii săi și așa, roata se învârte la nesfârșit.
Desigur, fiecare este liber să cugete, să enunțe, să aleagă la sfârșit drumul pe care să pășească. Mânat de sentimente sau de principii, fiecare are un drum de parcurs. Uneori, pe același drum pășesc mai mulți. Uneori încep chiar să-și vorbească. La început doar din politețe. Apoi, cu timpul descoperă că împart aceleași gânduri, aceleași speranțe, aceleași idealuri.Nu sunt sfinți, sunt oameni obișnuiți. Cu dureri și bucurii. Dar sunt curajoși.
Pentru noi, a venit un alt decembrie în care, ca în fiecare an, rememorăm pașii făcuți între atunci și acum. Între noi cei de ieri și noi, cei de astăzi. Drumul a fost lung, dureros.
Astăzi, aștept să văd cum începe un alt drum, pas cu pas, către un timp despre care, să vorbim mereu la prezent.

Nu am uitat de iubire. Nu aveam cum. Este Crăciunul, nu? Deci, cu multă iubire vă doresc Crăciun Fericit, tuturor!

Restul scrierilor le găsiți la Eddie în tabel.