între cer şi pãmânt – duzina de cuvinte

Aş vrea sã am o scuzã cã nu am scris de mult timp. Nu am scris nu pentru cã nu aş fi avut nimic de spus dar, uneori liniştea din suflet din care se nasc gândurile, îmi este tulburatã şi atunci, tac. Tãcerea este cea ca o scrumierã în care se adunã rãmãşiţele gândurilor noastre. Bune sau rele. Duioase sau încrâncenate. De orice fel, dar toate arse. Se spune cã omul înţelept tace. Se spune cã tãcerea este de aur. Sã înţeleg cã omul tãcut este bogat? Cã aurul strâns între dinţii încleştaţi când refuzã sã spunã cu voce tare ce simte şi ce gândeşte cu adevãrat îl face fericit? Mã îndoiesc! Ştiu sigur cã nu întodeauna tãcerea este dictatã de înţelepciune. De multe ori tãcerea este spaimã. Este refuzul de a spune ce te frãmântã cu adevãrat, este calea prin care pui între tine şi restul lumii, un zid dincolo de care nu rãzbate nimic din frãmântarea ta şi atunci cum poţi fi ajutat? Cum pot afla cã suferi? Orice aş spune, orice aş face te va rãni. Sunt vinovatã cã nu pot ghici ce se întâmplã cu tine? Vãd cã suferi, vãd cã eşti schimbat dar mã întreb dacã are rost sã scriu un scenariu în care sã pun întâmplãrile ultimelor zile, ultimilor ani, ultimelor…ce? Pânã unde sã merg cu scormonitul memoriei pentru a înţelege ce se întâmplã? Cât de scurt sau de lung este timpul transformãrii unui gând ce poate pãrea a fi doar al tãu şi care se dovedeşte cã va schimba definitiv nu doar lumea ta ci şi tot ceea ce pãrea a fi pânã astãzi de neclinit în viaţa mea?
            Recentele întâmplãri ce au scos la ivealã depãrtarea la care se aflã uneori copilul de pãrinţi, chiar şi atunci când totul pãrea a indica o relaţie idealã, discuţiile, acuzele de tot felul la adresa tuturor celor implicaţi, m-au fãcut sã tac. Am citit ce s-a scris, deşi nimeni din cei ce au scris nu erau dintre cei care trecuserã prin aceste întâmplãri. Nu simţiserã cum le fuge pãmântul de sub picioare când realizeazã cã sunt singuri. Nu spuseserã cu voce tare cuvintele al cãror înţeles îl pãtrunzi doar când eşti într-o astfel de situaţie: ”Doamne, dacã mor acum, nu îmi pare rãu!” Ştiţi ce scarã trebuie sã urci ca sã poţi din nou privi lumea? Nu pentru cã îţi este ruşine de aşa zisul eşec pãrintesc, ci pentru cã te doboarã vina de nu fi înţeles când copilul tãu a renunţat la tine. A renunţat la TINE, PARINTELE LUI şi a ales sã vorbeascã altui om, oricare ar fi el! A ales sã facã orice altceva decât sã-ţi cearã ţie ajutorul!
            Mulţi aţi fost în vizitã la mânãstiri dar fiecare aţi vãzut ceea ce aţi vrut deşi aţi privit şi aţi ascultat explicaţiile trãitorilor acelor locuri, cãlugãri şi mãicuţe. Aţi privit frescele şi aţi crezut cã sunt doar reprezentãri ale unor timpuri prea vechi pentru a vã putea atinge. Dar aţi bãnuit vreodatã privind Scara virtuţilor de la Suceviţa cã vã va fi dat sã o urcaţi? Sã vã luptaţi pentru fiecare treaptã, cã va deveni sigurul scop al vieţii voastre, al omului disperat sã-şi regãseascã liniştea? Şi nu vorbim de liniştea celui ce-şi scapã haina pe jos şi apoi o scuturã de scame. Este vorba de liniştea celui care doborât în praful drumului este cãlcat în picioare de hoardele dezlãnţuite ale opiniei publice ce simte cã trebuie sã-şi dea cu pãrerea, sã emitã judecãţi valoroase bazate pe dreptul la libera exprimare. Ce dacã tu nu gãseşti o scorburã în care sã-ţi ascunzi spaimele? Ce dacã nu existã stea spre care sã nu-ţi fi ridicat privirile cerând ajutor? Ce dacã nu gãseşti scândura pe care sã-ţi baţi în cuie durerea ce te macinã sperând astfel sã scapi de ea? Cui îi pasã cu adevãrat de tot ce trãieşte cel cãruia viaţa îi dã aceastã încercare? Credeţi cã va mai fi vreodatã cel care era? Ceea ce s-a rupt în tine atunci, în secunda în care ai realizat cã eşti singur, nu se va mai repara niciodatã! Niciodatã, oricare ar fi finalul întâmplãrii, cei implicaţi nu vor mai putea sã se priveascã la fel. Nici ei pe ei înşişi şi nici pe cei alãturi de care îşi vor continua viaţa. Vor începe o altã viaţã, nici mai bunã, nici mai rea, doar alta. Viaţa se va împãrţi pentru ei între “înainte” şi “dupã”. Relaţiile viitoare se vor supune unei analize severe încercând sã descoperi dinainte dacã pot sã facã rãu sau bine. Nu pentru cã eşti vreo sclifositã cu pretenţii nici vorbã, eşti doar un om speriat, care şi-a pierdut definitiv liniştea şi oricât ar pãrea de greu de crezut, încrederea în inocenţã.
            Pe scaunul judecãţii vom sta toţi însã unii se aşeazã mai devreme, nu neapãrat pentru cã vor sau pentru cã meritã. Judecata nu este a celor fãrã patã ce pot arunca cu piatra şi nici a celor ce au stat pe scaunul judecãţii şi s-au putut ridica apoi ţinând capul sus. Nu, judecãtorii sunt din pãcate dintre cei care ar trebui doar sã asculte, sã înţeleagã şi sã cearã vieţii sã nu le dea prilejul sã-şi mãsoare puterea îndurãrii.
 
 
Gãsiţi duzina de cuvinte ca de obicei la psi.

17 comentarii (+add yours?)

  1. psi
    Feb 22, 2014 @ 09:34:53

    poate că nu ai scris de multă vreme… dar m-ai amuţit pur şi simplu. şi m-ai pus pe gânduri…

    Răspunde

  2. lili
    Feb 22, 2014 @ 10:06:42

    La fel zic și eu.

    Răspunde

  3. Trackback: Duzina de cuvinte- Re-analiză | Cățărătorii
  4. Scorpio
    Feb 22, 2014 @ 10:36:44

    Citind cele scrise de tine…izvorate din real sau pura fantezie….mi-au adus aminte de luptele mele pentru a imi intelege copilul si de a ma pune in locul lui. De a incerca sa vad ce ascunde tristetea ochilor si ridicatul din umeri…cuvintele ,,lasa-ma in pace, oricum nu ma intelegi”.
    Cu perseverenta si multa diplomatie, incredere si sinceritate, am reusit sa deschid usa sufletului sau. acum suntem un tot, doi buni prieteni, mama si fiu.

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Feb 22, 2014 @ 13:40:04

      Mi-aş fi dorit Scorpio, sã fi scris doar ca simplu spectator al unei tragedii. Dar nu este aşa. Apele liniştite sunt adânci şi uneori cei mai luminoşi ochi ascund neantul.

      Răspunde

  5. Sonia
    Feb 22, 2014 @ 11:42:14

    Nu pot spune că am înțeles întâmplările, dar zbuciumul și întrebările tale le înțeleg. Pentru că le-am trăit în calitate de părinte, dar m-am aflat și de partea cealaltă a baricadei, ca și copil. Poate doar timpul așează aceste lucruri pe făgașul lor normal. Și diplomația. Și răbdarea.

    Răspunde

  6. SimonaR
    Feb 22, 2014 @ 19:52:34

    Nu cred că tăcerile rezolvă întotdeauna ceva. Cred în schimb că prin comunicare se pot face și rezolva mai multe lucruri decât dacă tăcem și așteptăm să treacă. Timpul uneori adâncește rănile și prăpastiile crescute între oameni.

    Răspunde

  7. Carmen Pricop
    Feb 22, 2014 @ 22:20:06

    Am avut şi eu momente în care m-am simţit neputincioasă în faţa situaţiilor iscate de copiii mei, momente în care cuvintele mele se izbeau de stânca încăpăţînării lor. I-am făcut să înţeleagă că se pot bizui pe mine oricând şi mai ales când le e greu. I-am făcut să înţeleagă nu prin vorbe, ci prin fapte. Le-am oferit sprijin necondiţionat chiar şi atunci când au greşit şi am avut norocul să înţeleagă că au greşit. Deocamdată e bine, dar nu pot fi sigură că aşa va fi mereu.
    Am fost judecată aspru în unele situaţii, dar n-am stat să ascult părerile altora pentru că întotdeauna am cosiderat că nimeni nu are dreptul să mă judece aşa cum nici eu n-am dreptul să-i judec pe alţii. N-am să susţin că n-am făcut-o în sinea mea, nu sunt atât de bună, dar încerc să-mi păstrez comentariile pentru mine.
    Simt multă durere în cuvintele tale şi sper ca răbdarea, dragostea părintească şi înţelepciunea, cea care izvorăşte din fiecare gând scris de tine, să conducă spre o rezolvare fericită a problemei.

    Răspunde

  8. roxdumitrache
    Feb 22, 2014 @ 23:09:06

    Aşa este Carmen! Problema este rezolvatã, durerea va rãmâne. Am tãcut şi aş fi tãcut în continuare, dar uneori sunt astfel de momente când totul redevine îngrozitor de actual.

    Răspunde

  9. Daniela
    Feb 22, 2014 @ 23:38:41

    M-ai cam lasat fara cuvinte, bravo!

    Răspunde

  10. Adriana
    Feb 23, 2014 @ 09:44:14

    Roxana, sunt fără cuvinte. Mă simt mică într-o lume în care am ales să trăiesc fără întrebările şi experienţele pe care le-am avut eu la o vârstă fragedă şi nu le voi avea acum de la nimeni. Nu îmi pot închipui cum faceţi faţă ca şi părinţi; am scris-o nu demult, în parfumul copilăriei, spunând că eu sufăr de paranoia „pericolelor” fără să am copii, dar să fi avut! Eu, însămi, am făcut să sufere o lume trecând singură printr-o experienţă traumatizantă, atunci şi, culmea, la 25 de ani distanţă, şi acum…doar când pomenesc. Am ales să îmi rezolv „problema” şi frământarea cu alţii, nu cu mama mea. Regret enorm, s-ar fi schimbat multe, poate chiar startul acestei vieti. Ştii când am reuşit să vorbesc cu mama un pic despre acest subiect? După vreo cinci ani, de tăceri…pe subiect, doar. Pentru mine nimic nu a mai fost la fel. A fost momentul despre care spui: „înainte” şi „după el”. Ciudat a fost că mama a aflat, la un moment dat, din altă parte tot. Trecuse mult timp. Niciodată nu mi-a spus nimic, doar când am deschis subiectul, măcinată de remuşcare şi neîmplinire, mi-a zis timid: ştiam. Consider tăcerile răni, slăbiciuni, osânde. Prefer să mă exteriorizez chiar dacă sunt înţeleasă greşit. Mulţumesc pt scrierea ta. Nici nu ştii cât bine mi-a făcut. Îţi doresc linişte în suflet.

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Feb 23, 2014 @ 21:25:04

      Mulţmesc, Adriana! Uneori, greşim tãcând. Ne rãnim pe noi inşine şi pe cei din jurul nostru. Vine însã o clipã când realizãm acest lucru, dar oricum ar fi rezolvatã problema, rãmân rãni. Am scris în prezentarea mea “despre mine” un lucru şi nu a fost întâmplãtor:” Le mulţumesc, copiilor mei, pentru clipele în care vin la mine pentru rãspunsuri la întrebãrile lor, arãtându-mi astfel, cã pãrerea mea conteazã.” Clipele. Am învãţat sã iubesc clipele cãci pot dura oricât de mult dorim noi. Cine poate sã mãsoare o clipã? Poţi închide uşa memoriei pentru o clipã. Poţi trãi fericirea pentru o clipã. Mãsoarã cineva intensitatea sentimentelor dintr-o clipã? Am lãsat o clipã tãcerea la o parte. Apoi voi tãcea din nou pentru alte neştiute clipe. Este fascinantã clipa

      Răspunde

  11. Adrian
    Feb 23, 2014 @ 18:11:00

    Am intrat să te citesc şi m-a izbit o adevărată furtună! Tăcerea nu e o soluţie… dar, de multe ori pur şi simplu nu vrei să mai spui nimic!
    Am scris şi eu cu ceva timp în urmă despre meciurile pe care le aveam cu fiică-mea. Spuneam că suntem într-un soi de război rece, deşi suntem prieteni. Între timp s-au mai tocit zidurile dintre noi, cu toate astea continuăm să ne trimitem mici săgeţi…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: