între cer şi pãmânt – duzina de cuvinte

Aş vrea sã am o scuzã cã nu am scris de mult timp. Nu am scris nu pentru cã nu aş fi avut nimic de spus dar, uneori liniştea din suflet din care se nasc gândurile, îmi este tulburatã şi atunci, tac. Tãcerea este cea ca o scrumierã în care se adunã rãmãşiţele gândurilor noastre. Bune sau rele. Duioase sau încrâncenate. De orice fel, dar toate arse. Se spune cã omul înţelept tace. Se spune cã tãcerea este de aur. Sã înţeleg cã omul tãcut este bogat? Cã aurul strâns între dinţii încleştaţi când refuzã sã spunã cu voce tare ce simte şi ce gândeşte cu adevãrat îl face fericit? Mã îndoiesc! Ştiu sigur cã nu întodeauna tãcerea este dictatã de înţelepciune. De multe ori tãcerea este spaimã. Este refuzul de a spune ce te frãmântã cu adevãrat, este calea prin care pui între tine şi restul lumii, un zid dincolo de care nu rãzbate nimic din frãmântarea ta şi atunci cum poţi fi ajutat? Cum pot afla cã suferi? Orice aş spune, orice aş face te va rãni. Sunt vinovatã cã nu pot ghici ce se întâmplã cu tine? Vãd cã suferi, vãd cã eşti schimbat dar mã întreb dacã are rost sã scriu un scenariu în care sã pun întâmplãrile ultimelor zile, ultimilor ani, ultimelor…ce? Pânã unde sã merg cu scormonitul memoriei pentru a înţelege ce se întâmplã? Cât de scurt sau de lung este timpul transformãrii unui gând ce poate pãrea a fi doar al tãu şi care se dovedeşte cã va schimba definitiv nu doar lumea ta ci şi tot ceea ce pãrea a fi pânã astãzi de neclinit în viaţa mea?
            Recentele întâmplãri ce au scos la ivealã depãrtarea la care se aflã uneori copilul de pãrinţi, chiar şi atunci când totul pãrea a indica o relaţie idealã, discuţiile, acuzele de tot felul la adresa tuturor celor implicaţi, m-au fãcut sã tac. Am citit ce s-a scris, deşi nimeni din cei ce au scris nu erau dintre cei care trecuserã prin aceste întâmplãri. Nu simţiserã cum le fuge pãmântul de sub picioare când realizeazã cã sunt singuri. Nu spuseserã cu voce tare cuvintele al cãror înţeles îl pãtrunzi doar când eşti într-o astfel de situaţie: ”Doamne, dacã mor acum, nu îmi pare rãu!” Ştiţi ce scarã trebuie sã urci ca sã poţi din nou privi lumea? Nu pentru cã îţi este ruşine de aşa zisul eşec pãrintesc, ci pentru cã te doboarã vina de nu fi înţeles când copilul tãu a renunţat la tine. A renunţat la TINE, PARINTELE LUI şi a ales sã vorbeascã altui om, oricare ar fi el! A ales sã facã orice altceva decât sã-ţi cearã ţie ajutorul!
            Mulţi aţi fost în vizitã la mânãstiri dar fiecare aţi vãzut ceea ce aţi vrut deşi aţi privit şi aţi ascultat explicaţiile trãitorilor acelor locuri, cãlugãri şi mãicuţe. Aţi privit frescele şi aţi crezut cã sunt doar reprezentãri ale unor timpuri prea vechi pentru a vã putea atinge. Dar aţi bãnuit vreodatã privind Scara virtuţilor de la Suceviţa cã vã va fi dat sã o urcaţi? Sã vã luptaţi pentru fiecare treaptã, cã va deveni sigurul scop al vieţii voastre, al omului disperat sã-şi regãseascã liniştea? Şi nu vorbim de liniştea celui ce-şi scapã haina pe jos şi apoi o scuturã de scame. Este vorba de liniştea celui care doborât în praful drumului este cãlcat în picioare de hoardele dezlãnţuite ale opiniei publice ce simte cã trebuie sã-şi dea cu pãrerea, sã emitã judecãţi valoroase bazate pe dreptul la libera exprimare. Ce dacã tu nu gãseşti o scorburã în care sã-ţi ascunzi spaimele? Ce dacã nu existã stea spre care sã nu-ţi fi ridicat privirile cerând ajutor? Ce dacã nu gãseşti scândura pe care sã-ţi baţi în cuie durerea ce te macinã sperând astfel sã scapi de ea? Cui îi pasã cu adevãrat de tot ce trãieşte cel cãruia viaţa îi dã aceastã încercare? Credeţi cã va mai fi vreodatã cel care era? Ceea ce s-a rupt în tine atunci, în secunda în care ai realizat cã eşti singur, nu se va mai repara niciodatã! Niciodatã, oricare ar fi finalul întâmplãrii, cei implicaţi nu vor mai putea sã se priveascã la fel. Nici ei pe ei înşişi şi nici pe cei alãturi de care îşi vor continua viaţa. Vor începe o altã viaţã, nici mai bunã, nici mai rea, doar alta. Viaţa se va împãrţi pentru ei între “înainte” şi “dupã”. Relaţiile viitoare se vor supune unei analize severe încercând sã descoperi dinainte dacã pot sã facã rãu sau bine. Nu pentru cã eşti vreo sclifositã cu pretenţii nici vorbã, eşti doar un om speriat, care şi-a pierdut definitiv liniştea şi oricât ar pãrea de greu de crezut, încrederea în inocenţã.
            Pe scaunul judecãţii vom sta toţi însã unii se aşeazã mai devreme, nu neapãrat pentru cã vor sau pentru cã meritã. Judecata nu este a celor fãrã patã ce pot arunca cu piatra şi nici a celor ce au stat pe scaunul judecãţii şi s-au putut ridica apoi ţinând capul sus. Nu, judecãtorii sunt din pãcate dintre cei care ar trebui doar sã asculte, sã înţeleagã şi sã cearã vieţii sã nu le dea prilejul sã-şi mãsoare puterea îndurãrii.
 
 
Gãsiţi duzina de cuvinte ca de obicei la psi.