Ce este singurãtatea?

sursa google

Singurãtatea?
Tãceri înghesuite între buzele strânse aprig.
Capete întoarse când ochii nu vor sã priveascã chipul altãdatã atât de drag.
Uşi trântite cu fricã, strivind între canaturi spaima de a nu fi urmatã de paşii ce altãdatã inima îi numãra cu emoţie: unul, doi, trei, acum sunã! Fug!
Telefoane mute, cãsuţe fãrã mesaje şi agende cu pagini goale. Mâine stau acasã, poimâine stau tot acasã. De fapt acasã este foarte bine, este linişte, nimeni nu-mi cere nimic. Nimic prea mult, nimic imposibil, nimic de care nu mã pot despãrţi.
Fac doar ce vreau.
Spun doar ce vreau sã aud.
Uneori vrei sã fi singur. Dar ar fi bine dacã dincolo de uşa singurãtãţii tale ar veghea un prieten. Când gândurile nãscute din singurãtate te-ar doborâ, ar fi minunat sã fie gata sã te prindã în braţe. Şi mai bine ar fi dacã nu ar pune prea multe întrebãri pânã când te hotãrãşti tu sã vorbeşti. Sã fie rãbdãtor. Foarte rãbdãtor.
Rareori vreau sã fiu singurã. Atunci înseamnã cã îmi este fricã. Fricã sã spun cu voce tare cã am o problemã. Atunci tac. Tuturor le este fricã de tãcerile mele. Ĩnseamnã cã nu sunt în apele mele şi veselia mea piere şi toţi aşteaptã încordaţi sã vorbesc din nou. Sau sã scriu. Nu, singurãtatea nu îmi face bine.
Singurãtatea nu a fãcut bine decât celor ce cautã rãspunsuri nescrise încã, în cãrţi. Pentru scurt timp. Pânã la aflarea rãspunsului, apoi au avut nevoie de alţi oameni cu care sã-şi împartã bucuria descoperirii.
Singurãtatea este virtutea celor ce pot sta departe de oameni. Puţini sunt aleşi. Şi mai puţini sunt cei rãmasi pânã la sfârsit.

Nici în copilãrie, nici în adolescenţã, nici la maturitate şi nici la bãtrâneţe omul nu trebuie sã fie singur.