A venit toamna

A venit toamna. Culori și forme ne atrag la tot pasul și totuși, peste tot în jurul nostru privirea ni se lovește de garduri de cetate. Desigur, case frumoase, peluze impecabile. Primăvara, vara, toamna, iarna trec și nimic nu pare să se schimbe. Oamenii s-au învățat să-și ascundă singurătatea după garduri. De ce? Mă întreb cum ar mai stat la gard de vorbă Ion și cu Floarea dacă ar fi avut asemenea garduri? Că de sărit pârleazul poate doar cu prăjina dacă s-ar fi antrenat toată vara! Mereu m-am întrebat oare de ce nu învățăm nimic din trecerea noastră prin viață, prin lume? De ce, după douăzecișicinci de ani de libertate de umblat prin lumea largă, nu luam cu noi acasă și câteva din acele lucruri, obiceiuri care par să facă viața mai frumoasă într-o comunitate? Visăm la o țară ca afară, dar, aici nu facem nimic din ceea ce pare că ne încântă atât de mult la alții și pentru care nu trebuie să așteptăm nimic de la nimeni. Nu trebuie să mutăm munții din loc, doar să dăm cu mătura prin fața casei, să plantăm un pom în locul celui ce s-a uscat fără să ne gândim că nu este curtea casei ci pe trotuarul public. Umbra este fără domenialitate, răcorește pe toată lumea fără părtinire. Cum rămâne cu vorba despre rostul de a ridica o casă, a da viață unui copi și a sădi un pom?
Fiecare drum pe care l-am făcut prin alte țări a însemnat o lecție de viață. Oameni, locuri noi, obiceiuri noi, moduri noi de a te raporta la comunitatea din care faci parte și față de care ai și obligații, pe care asumându-le, susții dezvoltarea acesteia.
În Elveția am admirat grădinile pline de flori, cu garduri verzi nu mai înalte de 70-80 de cm, cu peluze împecabile. În Franța, într-un mic orășel, fiecare grădină era o poveste. Am mers din gard în gard, neputând să mă hotărăsc care grădină este mai frumoasă. Toate la vedere, nu împrejmuite cu ziduri de închisoare. Frumoase erau casele, grădinile dar strada era câștigătorul cel mare căci îți era drag să mergi de la un capăt la altul.
În Polonia, am fost uimită de cum sunt aranjate peluzele caselor și cât de frumos își împrejmuiesc casele cu pomi de tuia. În jurul casei sădesc întîi arborii de tuia, apoi fac gardul. Dacă între case este o parcelă liberă, este fie cultivată, fie are iarba tunsă îngrijit. Nu sunt lăsate pârlogă, cu ciulinii cât casa.
Trecând prin Austria nu cred că există cineva care să nu fi remarcat cu câtă grijă își înfrumusețează casele și grădinile fiecare om. Nu cred că îi obligă cineva. Toamna pe peluzele caselor prind viață adevărate povești cu paiațe și dovleci decorativi. Și intersecțiile din localități sunt amplasate decorațiuni pline de fantezie. Veți spune poate că altele sunt prioritățile lor și alte ale noastre. Oare? Cred doar că acolo se face mai mult cu gândul la nevoile oamenilor din comunitate. Dar comunitatea pare să aibă un alt înțeles la ei. Oamenii chiar formează comunități pentru ale căror interese, luptă. Luptă cu autoritățile, cu noii veniți dorind să păstreze ceea ce ei consideră a fi bun pentru comunitatea lor. La noi disoluția continuă a relațiilor umane din interiorul comunităților face ca astăzi, peste tot să se ridice nu garduri, cu scopul de a delimita proprietățile ci, ziduri de cetate, peste care nu poți sări și nici arunca punți de legătură. Oamenii nu se mai văd, vorbesc la interfon. Ochii care nu se văd nu numai că se uită, dar nu au cum să se cunoască vreodată sau să se înțeleagă.
A mai venit o toamnă. Am aranjat grădina și sper ca bucuria mea să fie împărtășită de cei care trec pe lângă ea. Știu, strada mea este încă un drum de pământ de care mă îngrijesc de ani de zile pe banii mei să nu ajungă numai șleauri. Pentru autorități părem a fi cetățeni de rang inferior, nedemni să mergem măcar pe un drum de piatră. Atât am cerut, măcar o dată pe an să se pună piatră sau să se profileze cu un utilaj, dacă tot se cară în continuu, pământ cu mașini de 40 de tone de oriunde se construiește prin preajmă. Desigur sunt și străzi asfaltate, dar nu se cuvine să fie deterioarate cu transportul greu. Pe acolo vor fi trăind cetățeni de rang superior, ce nu pot fi nici prăfuiți și nici deranjați de zgomot. Dar nu disper, continui să tund iarba de la poartă, să întrețin șanțul necesar scurgerii apelor cu care ne bucură ploile, să ud florile și din când în când să astup gropile apărute în „carosabilul” pământos. De, fac și eu ce pot. Eu și vecina mea. Mică comunitate nu? Și întâmpin toamna cu un zâmbet.

Când vine toamna, mama?

“- Când vine toamna mamã?
O cheamã vântul sau vorbã-i lasã
Cu stropi de ploaie Soarele ce razele-şi adunã?
– Îi duce vorbã rândunica
Când pe la streşini cuiburile-s goale
Cã timpul e sã poleiascã-n aur pomii
Şi pe cãrãri s-aştern covoarele de frunze?
– Când vine toamna mamã, spune?”
 
– Când vine toamna vântul ştie
Cãci el e cel ce duce vestea
Cã timpul mersul şi-a schimbat,
Cã vara a plecat departe
Şi ploaia vine pe-nserat.
– E toamnã puiule când ziua clipele-şi adunã
Şi nopţii mai devreme loc îi face.
Când pomii frunzele îşi lasã
Sã zboare ca un stol de fluturi.
Când viile rãsunã-n cântec
Şi din livezi se-aud chemãri,
Când roşii-s merele pe ramuri,
Şi strugurii de must sunt plini,
Când liniştea se lasã-n ţarini
Şi când pãmântul ostenit rãgaz îţi cere.
– Puiule, sã ştii, atunci e toamnã!
E toamna ta dar şi a celor
Ce-n urma carelor venind
Cu paşii grei de truda verii
Se-ntorc la case obositi.
 
 
 

psi-luneli – octombrie

octombrie la Peles

 
Este octombrie. Este toamnã.
 O toamnã ce mã amãgeşte cu câteva raze de soare în timp ce, cu ochii închişi, încã visez la verdele pãdurii.
 Primãvara a venit şi a plecat. A lãsat locul verii.şi toamna şi-a cerut apoi dreptul ei.
 Insã, toamnã, ai venit iarãşi prea devreme! Incã nu m-am sãturat de varã.
 Inchid ochii şi revãd marea cu valurile ce se sparg de ţãrm.
 Imi astup urechile şi aud încã freamãtul pãdurii.
 Privesc cerul şi îmi las privirea sã pluteascã în zborul pãsãrilor .
Deschid ochii şi uimitã privesc frunzele aurite de soare şi mã gândesc ce repede trece timpul. Parcã tot soarele s-a prelins printre pomi şi s-a agãţat de frunze. Pic, pic, pic. Stropi de aur acoperã încet pãmântul.
Privesc cerul şi îmi las privirea sã pluteascã în zborul pãsãrilor .
Sã fi venit totuşi toamna?
Trec în revistã zilele, sãptãmânile şi .. lunile. Este octombrie. Este toamnã.
Marea freamãtã nepãsãtoare, dar ochii mei sunt departe de malul ei. A rãmas singurã sã se frãmânte printre ţipetele pescãruşilor. Aş vrea sã ştiu dacã îi este dor de mine. Mã ţine minte? Ştiu cã mi-a şters urmele paşilor de pe nisip dar sã mã fi uitat de tot?
Vântul risipeşte frunzele pãdurii şi degeaba încerc sã-i aud glasul. Desfrunzitã pãdurea nu mai are glas. Acum sub paşii mei se aude doar strigãtul de durere al frunzelor alungate de vânt. Strâng în palmã frunzele arãmii şi mã întreb dacã pãdurea îşi aminteşte de clipele când obositã, m-am culcat la umbra ei?
Deasupra capului meu cerul îşi plânge singurãtatea. Stropi reci alungã de pe cer pãsãri zgribulite. Cautã soarele printre nori şi strigãtele lor îl cheamã adesea zadarnic. Când sã fi fost ziua în care mã dureau ochii încercând sã le urmãresc zborul?
Întreb vântul şi rãspunsul lui se pierde în vârtejul de frunze .
Aş întreba Soarele dar stã ascuns dupã nori .
Aş întreba pãsãrile dar stropii de ploaie le-a alungat.
Este toamnã. Este octombrie.
 
Alte poveşti de octormbrie veţi gãsi la psi

Gogu cel cu vino-ncoa’

100_1588Toamna a venit in gradina mea si Gogu cel cu vino-ncoa’ o pazeste.

Recolta este din acest an si sunt foarte mandra de ea,

Toamna

100_0402

 
 
 
 
 
 
 
   
 Toamna la uşi acum ne va bate
Sã-i spunem sã plece
Sã stea mai departe?
Nu vrei, nu-i deschide!
Alung-o departe, departe pe dealuri
Prin vãi, peste ape, prin munţi
Sã colinde şi poate ne uitã.
Dar ea va rãmâne tãcutã şi tristã.
În prag se aşeazã, priveşte cuminte
Cum la ferestre perdele-s ude
De ploi şi de vânturi pornite sã strige.
Oricum a venit, tu las-o sã intre
Când flori are în sân şi poame pe frunte
Şi-n poala de frunze pãmântul ascunde
Şi pãsãri mai cântã şi încã dogoare cãldurã târzie.
E toamnã deja sau varã sã fie?
La uşa toamna acuma ne bate
Sã-i spunem sã plece sã stea mai departe?