Poarta

 

Părăsită, poarta plânge.
Lacrimi grele se preling
printre șipcile bătrâne,
și săpându-și drum în carnea
cuielor ce-abia o țin
în țâțâni azi ruginite,
lasă vântului drum liber
să cutreiere grădina.
Poate, agățat de ramuri
Vântu-și șuieră povestea
Florilor ce parfumară
Nopți de patimă nebună.
Poate, soarele-ncălzește
O șopârlă rătăcită
Pe poteca ce odată
Se oprea lângă fântână.
Poate stele îmbracă
bolta ce de sus veghează,
argintând cu praf de Lună
unda lacului, secată.
Poate parcul în tăcere
speră să-ți audă pașii.
Poate ploaia să mai știe
șoaptele de altădată.
Iar eu stau pierdut și cuget
dacă toate sunt aivea,
dacă liniștea din juru-mi
leac îmi este sau durere,
dacă timpul ce pierdut-am
alergând după himere,
scris pe frunte-mi va rămâne
sau în suflet se va strânge?
Poarta singură se vaită,
Când stârnit adie vântul,
Cere parcă îndurare,
timpului ce n-o ascultă,
cere mâinii s-o mângâie
pipăindu-i lemnul moale,
dar, prin cariile albe,
ochiuri de dantelă ruptă,
doar paiangu-și țese-n grabă
giulgiul visurilor mute.

Când vine toamna, mama?

“- Când vine toamna mamã?
O cheamã vântul sau vorbã-i lasã
Cu stropi de ploaie Soarele ce razele-şi adunã?
– Îi duce vorbã rândunica
Când pe la streşini cuiburile-s goale
Cã timpul e sã poleiascã-n aur pomii
Şi pe cãrãri s-aştern covoarele de frunze?
– Când vine toamna mamã, spune?”
 
– Când vine toamna vântul ştie
Cãci el e cel ce duce vestea
Cã timpul mersul şi-a schimbat,
Cã vara a plecat departe
Şi ploaia vine pe-nserat.
– E toamnã puiule când ziua clipele-şi adunã
Şi nopţii mai devreme loc îi face.
Când pomii frunzele îşi lasã
Sã zboare ca un stol de fluturi.
Când viile rãsunã-n cântec
Şi din livezi se-aud chemãri,
Când roşii-s merele pe ramuri,
Şi strugurii de must sunt plini,
Când liniştea se lasã-n ţarini
Şi când pãmântul ostenit rãgaz îţi cere.
– Puiule, sã ştii, atunci e toamnã!
E toamna ta dar şi a celor
Ce-n urma carelor venind
Cu paşii grei de truda verii
Se-ntorc la case obositi.