Cum să dai lecții

”Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”
Scrisoarea a III-a Mihai Eminescu

Astăzi am vizitat stațiunea Căciulata situată în superba Vale a Oltului. Minunată idee! Drumul europeam E81 este bun, timpul strălucitor și o așezare plină de viață. Ori am nimerit această mini vacanță în care oameni de toate vârstele luaseră cu asalt stațiunea, ori s-au mișcat lucrurile în direcția cea bună și stațiune a prins iar viață. Cert este că mi-a plăcut grozav! Dar nu de aceea m-am așezat la scris deși am lăsat ceva timp să treacă de la ultima postare. Am privit casele, oamenii răsăriți pe drum, cerul și câmpurile și mi-am spus – oare pentru a câta oară – că tare frumoase sunt locurile noastre și oamenii, ce frumos știu ei să dea viață pământului! Case bătrânești, pitite sub trandarifi înfloriți, cerdacuri de lemn, lustruite de mâini de mult trecute în neființă, trepte de piatră, urcând spre uși în spatele cărora, generații după generații, au dus viața mai departe.
Cu bune și rele, cu ușor și cu greu, cu lacrimi și zâmbete, viața a mers mai departe. Poate mai încet decât am fi vrut, poate cu mai multe renunțări decât au visat dar, nu s-a oprit. Și știința, de viață și de carte, puțină sau multă, câtă a adunat acest neam, nu ne-a ținut pe loc nici când vrerea ne-a fost înfrântă, nici când liberi am fost să ne-nălțăm. Și atunci mă întreb, de când avem noi nevoie de învățătură despre cum să trăim ”ecologic”? Noi nu știm? Ce am mai avea noi de învațat despre arta de a supraviețui cu puțin?
Trebuie să clarific supărarea mea: la televizor tocmai ce am prins o știre grozavă. Două englezoaice, îndrăgostite de țara noastră, s-au stabilit aici și sunt gata să ne dea lecții despre cum să construim ecologic. Nu este prima știre care mă informează despre lecțiile pe care le-aș avea de învățat de la cei veniți de departe pe aceste meleaguri. Nu am nimic cu învățătura, dar, cred că sunt lecții pe care noi le știm mai bine decât ei.
Să construim ecologic. Ce nu știe românul sărac despre casele din chirpici? Sau poate despre tehnica mai dezvoltată a ”paiantei la grădele” pe tălpici de lemn? Ce nu știu ai noștrii despre cum se lipesc pereții caselor cu balegar amestecat cu paie? Dar ei știu la fel de bine cum îi poate lasa inundațiile fără munca de o viață și atunci tare își doresc o casă de piatră, cu acoperiș rezistent la grindină și garduri să țină piept vânturilor.
Ce spunea reportajul? Vorbea cu căldură despre soba construită tradițional. Nu spunea totuși nimic despre lupta dusă să procuri lemnele, să le tai, să le adăpostești și apoi să le duci cu brațul trei-patru luni pe an, cât ține iarna, în casă, să aprinzi focul. Să te întorci de la muncă într-o cameră bocnă.
Acum la pensie vrei să trăiești tradițional și să dai lecții despre acest mod de viață. De ce nu vin să încerce acest mod de viață cînd sunt tineri, în putere cu copii mici, fără curent, fără mașini automate de spălat, fără oale de fiert sub presiune. De ce? Pentru că toate acestea înseamnă timp. Timp în care nu mai faci nimic. Muncă, copii, servici, muncă, copii, servici. Timp care nouă celor de aici, ne-a fost furat. De zeci de ani, rânim la vaci și ducem bălegarul iarna pe loc. Ecologic, nu?
Timpul lor s-a scurs altfel, mai alert. Timpul lor nu a fost rupt cu de-a sila de toate corvezile zilnice. Ei au îmbătrânit când au vrut, noi am îmbătrânit cu fiecare zi în care timpul a stat în loc.
Arăm primăvara, discuim, prășim și toamna, cu mic cu mare, încă mergem la țară la strânsul porumbului. Îl ducem cu căruțele în curte, facem o clacă, depănușăm și apoi îl urcăm cu târnele în pătul. Ecologic, nu?
Femeile pun cloști, așteaptă să iasă puii și îi cresc apoi cu aceeași grijă ca pe copii. Păsările aleargă libere în poiată, scurmă pământul, ciugule boabele de porumb și de grâu sau uruiala, făcută din gânele din pătul, la moara din sat. Sunt crescute ecologic, nu? Oare cine ne-o fi învățat?
Și sacii de grâu și de boabe de porumb anume alese să se prefacă în făină pentru pâinea cea de toate zilele sau pentru mămăliga noastră, oare cine ne-a învățat să-i umplem?
Ei au venit și au rămas. Le-a plăcut desigur altfel, se duceau fără să se uite înapoi. Dar, să-mi dea ei mie lecții despre viața la țară, greu de acceptat. Să-și poftească în vizită concetățenii de pe meleagurile lor. Să le arate ce-au învățat, să-i școlească și să pornească să schimbe ei, lumea din care au venit. Noi aici, nu avem de gând să renunțăm la ceea ce am trăit dar vrem și noi, timp. TIMP, CU LITERE MARI. Timp de citit, de mers la spectacole, de cutreierat lumea. Vrem și noi drumuri fără noroaie și electricitate în toate cătunele până în vârful munților. Nu știința vieții ecologice ne lipsește ci, banii. Casele se fac cu bani, culturile bune se fac cu sămânță de calitate și se lucrează cu utilaje. Pentru toate este nevoie de bani. De locuri de muncă. Turismul ca să aducă bani, trebuie să ofere calitate. Partea cu venitul la pensiune să mulgi vaca în concediu este anecdotă căci, tot turistul vrea să doarmă în așternuturi din pânză țesută în casă (mai scumpe decât satinul), să șadă la masă pe scaune din lemn scluptat de vreun meșter popular și să facă excursii în împrejurimi pe cai dresați. Vise de vacanță, viața la țară în țara noastră, rămâne în continuare, grea. Pentru mulți. Încă prea mulți.
Deci, când străbateți drumurile țării, căutați cu privirea viața adevărată, viața dusă de cei mulți și încercați să vă puneți în locul lor. Voi ați reuși mai bine ca ei? Nu vă amăgiți spunându-vă că nu muncesc cât ar trebui sau că sunt risipitori. Nici vorbă. Muncesc, cresc copii, ridică case, îngroapă părinți și-și duc mai departe crucea. Dar sunt sigură că așteaptă mai mult de la viață. Pentru ei și pentru copii lor. Mulți si-au învățat lecția atât de bine că au plecat departe, de tot și de toate. Ecologice și neecologice.