O întâmplare…programatã

 
21 decembrie 1989 Bucuresti

21 decembrie 1989 Bucuresti

Mã gândesc adeseori la acele situaţii în care ne aflãm la un moment dat, având credinţa cã spontaneitatea conjucturii este o realitate ce nu poate fi pusã la îndoialã şi care, dupã aşezarea vremurilor pe fãgaşul lor, descoperim cu amãrãciune cã sunt departe a fi ceea ce au pãrut .
Întâmplare, hazard, accident, oricum i-am spune, vorbim de acea situaţie în care eşti prins, fãrã a fi anunţat în prealabil, fãrã a putea sã te eschivezi, fãrã sã poţi prevedea finalul şi mai ales fãrã sã poţi influenţa în niciun fel, acest rezultat final. Que sera, sera…. Scriam odatã cã sunt şi fapte care nu ne apartin şi care uneori pot schimba dramatic viaţa unui om. Nu putem cunoaşte şi nici controla totul. De aceea este frumoasã viaţa, nimeni nu ştie pânã la sfârşit ce va fi: che sera, sera!
            Dar ce te faci cu acele “întâmplãri” la care eşti obligat sã participi şi care pânã la final se dovedesc a fi fost programate? Cã trece ceva timp pânã când realizezi tu însuţi cã percepţia iniţialã a faptului împlinit este viciatã, falsã şi departe de adevãr este fãrã îndoialã firesc cãci, trebuie timp sã se decanteze faptele de imaginile impuse de pãrerile celorlaţi şi de reflectãrile cel mai adesea voit deformate, ale mass-mediei. Fiecare participant la o astfel de “întâmplare” programatã, participant inocent sau nu tocmai, va comenta şi va transmite ceea ce a trãit sau ceea ce va trebui sã fie perceput ca “trãit” pe viu şi astfel, programata întâmplare, va cãpãta legitimitate, greu de combãtut, cu cât relatãrile vor îmbina mai strâns realitatea cu ceea ce de acum înainte va trebui sã fie perceputã ca realitate.
Memoria colectivã. Când am auzit prima data aceastã formulã m-am gândit cã este vorba de adevãrul comun, perceput ca atare de toţi cei care, la un moment dat au fost martorii activi sau contemplativi ai unei perioade de timp sau ai unui fapt izolat, adevãr compus dintr-un numãr de relatãri personale dar relativ asemãnãtoare, cãci relativitatea se raporta doar la fineţea detaliilor surprinse de catre participanţi, la puterea lor de înţelegere şi nu la negarea unei stãri  clare de fapt.
            Pentru mine cea mai programatã întâmplare a fost mitingul din 21 decembrie 1989. Cã am fost scoşi la miting, cã am fost concentraţi în spaţiul bine delimitat dintre Palatul Regal şi Comitetul Central printr-un coridor de soldaţi umãr la umãr printre care nu se putea  “pierde” pe drum niciunul dintre cei obligaţi sã participle la miting, asta este de înţeles, dar cã dupã ruperea rândurilor şi fuga din piaţã pãnã în parcul din faţa Teatrului Naţional la Intercontinental, dinspre Piaţa Unirii venea o coloanã de manifestanţi având pancarte scrise “Jos comunismul “ şi scandând lozinci împotriva guvernului, asta nu am mai înţeles-o nici pânã astãzi! Ei la ce miting erau pregãtiţi sã ia parte? Dar coloana de tineri ce au apãrut pe lângã zidurile Facultãţii de Geografie în frunte cu un tânãr într-o hainã pepitã cu eşarfã alba la gât ce scandau la rândul lor “Jos comunismul” ei la ce manifestare erau pregãtiţi sã ia parte? Dupã trecerea lor prin faţa Hotelului Intercontinental spre Piaţa Romanã, au venit douã autobuze cu trupe USLA, care s-au aliniat umãr la umãr pe toatã deschiderea bulevardului şi cu lovituri de bastoane în scuturile de plastic, tropãind sacadat au început sã înainteze în urma coloanei de manifestanţi. Priveam printre lacrimile spaimei celor trãite şi nu mã gândeam decât cã nu este adevãrat, este un vis, dar strigãtele se rãsunau din toate pãrţile erau prea reale ca sã le poţi ignora.
            Poate cã eu eram cea care habar nu aveam ce urma sã vinã dar cu siguranţã erau mult mai mulţi cei care ştiau şi, şi mai mulţi erau cei care aveau ceva bine stabilit sã facã, astfel încât sã se împlineascã “programata întâmplare”.
            Masã de manevrã asta am fost atunci în Piaţã Palatului. Un termen militar numeşte manevra ca fiind totalitatea mişcărilor executate, după un plan dinainte stabilit, în cursul unei deplasãri a unei armate pe câmpul de luptă pentru a da inamicului o lovitură neaşteptată. Cã a fost o loviturã neaşteptatã, este clar. Cã s-a dat o loviturã formei de guvernãmât de atunci, iar nu se contestã. Deci, cã noi cei scoşi cu liste din intreprinderi sã fim prezenţi la aceastã manevrã nu am fost decât o masâ de manevrã, o cantitate neglijabilã, pierderi colaterale ale înfruntãrii ce urma sã porneascã, nu poate fi contestat. Cã trebuia fãcut ceva, este clar, dar de ce noi? De ce nu au fost în piaţã cei care trãgeau sforile pãpuşilor acum calcate în picioare în piatã de fuga disperatã a celor care încercau sã scape de ce anume neştiind nici ei în acel moment ? Sentimentul frustãrii a nu avea rãspunsuri rãmâne, chiar dacã timpul a trecut şi par sã se fi dat câtevã rãspunsuri. Cã astãzi scriu despre aceste întâmplãri este urmarea acelor zile, dar tot atât de adevãrat este faptul cã, de atunci am hotãrât sã nu mai fiu masã de manevrã la nici o manifestare deşi au mai fost ocazii la care am considerat cã trebuie sã particip şi m-am dus. Dar mi-am asumat riscul şi posibilele urmãri ştiind cã nu orice chemare este de ajutor şi nu orice cauzã spusã cu emfazã este adevãratã. Au mai fost deziluzii şi spaime, dar am plecat de la ideea cã orice se va “întâmpla” va fi urmarea unei bune “programãri” a organizatorilor. Vorba iubitului nostru Caragiale : “trãdare, trãdare dar sã o ştim şi noi!”
 
sursa foto