Duzina de cuvinte – Treceri prin amintiri

Orice drum are un început şi dacã pentru cineva gândul este cel care dã startul la drum, altcineva, abia dupã ce a parcurs jumãtate din el realizeazã cã şi-a gãsit ritmul şi destinaţia nu i se mai pare atât de importantã. Importantã cu adevãrat devine înaintarea, descoperirea continuã a ceea ce îţi dã târcoale şi cãreia începi uşor, uşor ş-i dai atenţie.
Cine nu a simţit acel tremur care îţi dã fluturi în stomac la gândul cã undeva este o loc care te aşteaptã şi tu trebuie sã te pregãteşti în mod special pentru întâlnirea cu el? Ce iei cu tine este la fel de important precum ceea ce laşi acasã. Pregãtirile de plecare sunt doar trepte pe care urci cãtre turnul fermecat din care aştepţi sã ţi împlineascã visul precum altãdatã prinţesele îşi aşteptau prinţii sã le rãpeascã şi sã le poarte cãtre tãrâmul poveştilor.
Câte spaime îţi dau târcoale tot atâte treceri de la sublim la disperare: dacã plouã ? Dacã este soare? Sã-mi iau costumul de baie? Câte rochii, ce sandale şi câte şi mai câte întrebãri te frãmântã cãci, oricât am nega, nu ne este indiferent cum întâmpinãm vacanţa şi lucrurile mici pot uneori sã ne strice concediul.
Fãrã sã vreau în aceastã perioadã de timp când biroul se goleşte treptat şi la sfârşitul zilei mai urez unui coleg “concediu plãcut”, îmi vin în minte plecãrile de altãdatã în concediu alãturi de mama mea. Erau programate încã din iarnã deşi pe atunci sintagma “early booking” nu se cunoştea, dar se ştia prea bine cum este cu rezervarea din timp a biletelor pentru staţiune, cãci aşa se spunea pe atunci: mã duc la staţiune! Cã era staţiunea pe malul mãrii sau în varf de munte, tot aia! Oamenii mergeau cu toţii în staţiune. Staţiune era şi Mamaia şi Predealul şi Vâlecele şi Bãile Govora sau Pucioasa. Partea cu “resort” încã nu se inventase pe la noi, deci cu toţii ne cazam la hotel sau la vile. Cei mai originali stãteau ani de zile în “gazdã” pe la localnici mai ales prin staţiunile de la malul mãrii care încã nu-şi dezvãuiserã pentru toatã lumea frumuseţile. Tuzla, 2 Mai sau Vama Veche îşi trãiau originalitatea într-o semioficialitate cãci, nu erau ignorate, dar nici nu li se fãcea publicitate. Cei care însã descoperiserã minunea de a sta ca acasã, cu toate avantajele stãrii de concediu, nu renunţau, oricare ar fi fost tentaţiile complexelor hoteliere. Şi oricât ar pãrea de ireal, au fost ani în care oriunde ai fi mers, nu erai dezamãgit. Complexele U.G.S.R. adicã în traducere Uniunea Generalã a Sindicatelor din România, erau bine dotate şi pentru odihnã dar şi pentru tratament. Ce s-a ales de ele se vede prea bine, dar atunci, era altã situaţie. Când ne urcam în tren eram deja cu gândul la ce ne aşteaptã cãci ne documentam înainte dacã era o destinaţie nouã, iar dacã ne întorceam într-una în care mai fusesem, ştiam deja unde doream sã fim cazaţi.
Mã gândesc adeseori care sã fie mecanismele prin care anumite cuvinte, imagini, mirosuri sau sunete fac o breşã în memoria noastrã şi astfel, precum în filmele de ficţiune ne întoarcem în timp. Nu cred cã este vorba doar de întâmplare, cred cu putere cã declicul amintirilor se produce doar atunci când, precum în filmul cu maşina timpului, sunt recreeate toate condiţiile în care, cu anii de zile în urmã s-au petrecut acele fapte. O palã de vânt ce aduce mirosul pãmântului proaspãt sãpat te va purta în grãdina bunicilor, când alergai printre rãsadurile proaspãt plantate întrebând : când se coc roşiile? Dar castraveţii?
Un ropot de ploaie cãzutã fãrã veste, te aruncã pe potecile de munte unde, într-o zi de tabãrã, muntele te învãţa cã trebuie sã fii pregãtit pentru orice, cãci el face regulile iar tu trebuie sã le respecţi.
Credeţi cã este greşit dacã încã mai aştept vacanţa, nu concediul, cu acceaşi frenezie a copilãriei? Eu ştiu cã nu, copilul din sufletul meu aşteaptã an de an vacanţa mare cu aceeaşi bucurie cu care, an de an aştepta ziua plecãrii în tabãrã sau în concediu cu pãrinţii, desenând cu creta pe asfalţul din faţã blocului munţii şi valurile promise de atâta timp. Cred cã nu sunt o singuraticã în copilãria concediului meu, ştiu sigur cã aparţin unui grup mai mare . Aceastã breaslã a celor ce încã trãiesc concediile cu bucuria vacanţelor de altãdatã, nu şi-a abandonat niciodatã membrii, cãci memoria gesturilor rãmâne scrisã adãnc în noi şi timpul nu o şterge, îi dã o altã dimensiune şi un alt înţeles. Ştiţi, cãnd eram tânãrã, foarte tânãrã sau poate mai corect ar fi sã spun micã, aşteptãm plecarea la mare dorind sã mã reîntorc cu piele de culoarea ciocolatei, o mica creolã dupã care sã întoarcã capul toţi bãieţii din cartier. Cu timpul am înţeles cã mai degrabã, seacã marea decât sã capãt eu culoarea mult visatã, aşa cã am renunţat sã mai iau tot soarele verii, cã mai mult decât sã dau jos douã rânduri de piele, nu se întâmpla mare lucru cu pielea mea, tot alba ca brânza mã întorceam.
Cum toate amintirile m-au nãpãdit, mã gândesc sã “pun” de o grevã, acasã, cã la muncã grevele nu au adus mare lucru şi sã încep sã-mi fac lista dorinţelor pentru vacanţa ce se apropie, e drept deocamdatã vacanţa micã, dar un creion bine condus poate aşterne pe foaia albã de hârtie, multe din visurile ce pot sã se transforme, uneori în realitate.
Deci: aş vrea …….Vãd eu ce vreau mai târziu, acum las de-o parte scrisul şi mã apuc de grãdinãrit, cãci pânã la vacanţa micã mã bucur de vacanţa şi mai micã de sfârşit de sãptãmânã, pe care, de ceva timp o preţuiesc parcã mai mult ca niciodatã.
 
 
Deci vã urez odihnã plãcutã tutror şi faceţi-vã timp sã vã relaxaţi citind la psi broderiile celor care şi de aceastã data, au ales-cules douãsprezece cuvinte.