Prinși în cercul de foc

Acum un an în Clubul Colectiv, 64 de tineri și-au pierdut viața și alți 147 au suferit arsuri grave care le-au afectat pentru totdeauna viața. Un lung șir de abateri de la prevederile legale au dus la producerea unei tragedii. Viața unor oameni a căror singură vină a fost că au crezut în seriozitatea celor care i-au invitat să le treacă pragul, a fost astfel curmată.
Chiar așa, v-ați gândit vreodată, atunci când sunteți gazde, în propriile case, dacă ați făcut totul pentru a asigura viața invitaților voștrii? Veți spune că nu are ce să li se întâmple într-o casă particulară sau un aparatament. Oare?
Un aragaz defect, un grătar prost amplasat prea aproape de stiva de lemne sau de niște poliester rămas de la reparațiile casei, țigările aprinse uitate pe oriunde căci suntem acasă și fumăm unde vrem, pot fi oricând sursele unui incendiu. Ce veți face? Are cineva în propria casă un stingător? A exersat cineva pentru propria siguranță, utilizarea acestuia?
Mă tem că la toate întrebările mele răspunsul este NU! Nu este nevoie să mergem într-un club sau la teatru, oricând se poate întâmpla o tragedie și atunci fiecare dintre noi vom fi răspunzători pentru soarta celor care se aflau în casa noastră.
Realitatea zilelor noastre arată că deși se vorbește mult pe această temă, prea puține sunt lucrurile concrete care s-au făcut. Pot spune că înainte de 1989 se făceau mai multe exerciții de alertare contra incendiilor la locul de muncă și erau mult mai mulți oameni instruiți să intervină în astfel de situații.
Din când în când, o tragedie ne arată cât suntem de vulnerabili. Pentru scurt timp, spaima ne unește. Din păcate, nu este suficient pentru a schimba comportamente și a ne face să luăm decizii corecte, de la modul în care privim propria responsabilitate față de societate, față de fiecare om cu care interacționăm, cunoscut sau nu și până la disciplina în ceea ce privește seriozitatea cu care sunt stabilite prevederile ce trebuiesc urmate în procesul de autorizare a unor activități și urmărirea respectării acestora.
Durerea nu se va șterge, este înscrisă cu litere de foc în destinul unor oameni pentru care ziua de 30 octombrie 2015 părea să fie o zi ca oricare alta. Poate doar ceva mai plină de muzică. ”Ziua în care vom muri” Goodbye to Gravity.

selfie la concert –
prins în eternitate
ultimul zâmbet

O carte pe săptămână – Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne

100_9085 - Copy

O carte cu copii, despre copii dar care spune o poveste pentru oameni mari.
O carte despre cum dispare o lume, despre cum piere un întreg univers și odată cu el, milioane de vieți. Este atât de fragilă puntea pe care pășim zi de zi, între viață și moarte încât uneori, nici chiar cei mai încrezători în veșnicia destinului lor, nu își dau seama când au pierdut cărarea! Greu este primul pas, apoi unul după altul, pași grăbiți îi vor trage după ei pe calea fără de întoarcere a rătăcirii. La început plini de avântul inconștienței, vor alerga fără să-i mâne nimeni de la spate spre pericol. Apoi începând să realizeze că nu conduc ci sunt târâți în lanț spre necunoscutul amenințător, vor încerca să scape, dar va fi prea târziu. Singuri, înconjurați de străini, dușmani convertiți în prieteni de conjunctură, nu vor mai găsi niciodată calea spre fericirea pierdută.
O carte despre pierderea identității. O carte despre pierderea inocenței. O carte despre trădare. O carte despre durere. O carte despre un infern zidit de oameni, pentru oameni.
O carte despre durerea pierderii nu a milioane de vieții, ci a unei lumi întregi. O lume al cărei mers s-a oprit în loc, topită în infernul zidit de om. În urmă au rămas surâsuri încremenite în fotografiile de familie, pantofi, valize, hăinuțe, jucării, ligheane, ochelari și lacrimi. Și speranțe că undeva, în lumea largă, mama, tatăl, sora, fratele, trăiesc.
Am citit această carte, cu gândul la drumurile de dincolo de sârma ghimpată ce înconjoară și astăzi lagărul de concentrare de la Auschwitz. Un loc în care liniștea te copleșește, imensitatea locului dând adevărata dimensiune tragediei trăite de milioanele de oameni aduși cu forța aici.
Cartea pare însă că vrea să facă cititorul să arunce o privire și de cealaltă parte a gardului de sârmă ghimpată. O privire îngăduitoare aș spune, asupra unei familii ce se destramă încet-încet într-o lume ostilă, în care nu se regăsește și din care încearcă fără rezultat să evadeze. Deși auzim adesea spunându-se ”când părinții mănâncă aguridă, copiilor li se strepezesc dinții”, până în momentul producerii unei tragedii, nu realizăm cât adevăr ascund aceste vorbe. În fața durerii suntem toți egali.
Din păcate, ”Băiatul cu pijamale în dungi”, devine astăzi fiecare copil ai cărui părinți uită că faptele lor pot în orice moment, să-i curme viața. Să-i frângă destinul. Și astăzi ca și atunci, peste tot în lume, mii de copii îmbracă pijamale în dungi, pierzându-se în lupta surdă a adulților.

DSCF9725 - Copy

Colectiv – o tragedie ce a îndurerat o țară întreagă

ultimul cântec –
în cutia goală strâns
doar un ghem de corzi

Colectiv – o tragedie ce a îndurerat o țară întreagă. În numărul special a revistei RO KU online, ”Suferința care trezește”, comunitatea autorilor de haiku si-a exprimat trăirile într-o suită de haiku-uri.

Vă invit să le citiți http://en.calameo.com/read/00000224629f06b7334bb