Viața la țară

”Viața la țară este simplă și frumoasă.” Nu îmi aparține cugetarea așa că am pus-o între ghilimele. Era o postare pe facebook cu like-uri cât cuprinde. Între ghilimele a fost și când Duiliu Zamfirescu a scris romanul cu titlul omonim și acolo a rămas și în secolul XXI. Poate veți dori să mă combateți, dar aveți cu ce? Să enumerăm câteva din avantajele vieții ”la țară”: aer curat, alimentație sănătoasă, mișcare în aer liber, relații sociale pline de respect și desigur, respectarea vechilor tradiții. Să le analizăm pe rând, frumos și fără patimă precum făceam pe vremuri analiza textului literar mai sus amintit.

Aer curat. Se găsește. Încă. Nu, nu este meritul Ministerului Mediului cum am fi tentați să credem și nici nu se datorează nivelului ridicat de civism al cetățenilor sau al administratorilor economici fie ei privați sau de stat din zonele rurale.  Nu că nu ar fi pe ici, pe colo și câțiva care chiar au grijă de nivelul noxelor elibrate în atmosferă dar, sunt atât de puțini că nu pot contracara efectele nepăsării sau a lipsei de educație a celor mulți.

Ce aer curat se simte când sunt incendiate câmpurile pentru a le curăța de resturi! Ce incendii de pădure se pornesc!

Ce aer curat inspiri la margine de sat, unde în lipsa amenajării unei gropi de gunoi sau a serviciilor de salubritate comunală sau datorită nesimțirii, se descompun la soare mormane de gunoaie și leșuri de animale!

Desigur, sus la munte sau pe la șesurile prin care roată de mașină nu poate călca în lipsa drumurilor este aer curat berechet! Proaspăt, purtând mireasma pământului reavăn frământat de cizmele celor ce-și duc traiul prin acele locuri, prea legați fiind de petecul de țărână sau prea bătrâni să-și ia lumea în cap.

Alimentație sănătoasă. Este. Cât costă? Cum se obține? Și cam ce se poate obține într-o gospodărie astfel încât să te declari mulțumit și fericit că stai ”la țară”? Păi să vedem: legume (de la șes la munte, scade diversitatea și cresc costurile), fructe (vezi nota anterioară), lapte, carne, ouă ( de la șes la munte, de la simplu la dublu, funcție de dotări tehnice, vârstă și terenul aflat în proprietate. Rămân ”amănuntele”: uleiul, orezul, mălaiul, sarea, zahărul și restul care nu cresc pe arac, nici nu se produc în gospodăria oricui și fără de care ”alimentația sănătoasă” rămăne cam fadă. Desigur sunt la ”liber” apa și focul de sub oală.

Relațiile sociale. Aici, trebuie să recunoașteți că este greu să repopulăm satele din care tinerii au plecat să-și caute nororcul pe alte meleaguri lăsând în urmă bătrânii și copii. Nu am văzut nicio statistică care să spună negru pe alb, câte sate mai au doar câțiva locuitori (atenție, nu familii diferența fiind enormă), câte școli s-au închis din lipsa elevilor sau a profesorilor sau în care, într-o sală de clasă învață copii aflați în două clase diferite sub îndrumarea aceluiași învățător? Pare dintr-un film din alte timpuri?

Teoria spune că ”Relațiile sociale desemnează toate tipurile de interacțiuni dintre componentele unui sistem social: persoane, grupuri, organizații, instituții, precum și dintre acestea și formele obiectivate ale activității (norme, modele, ideologii, credințe, teorii). Ele exprimă una din caracteristicile fundamentale ale ființei umane, aceea de a se forma și manifesta printr-un ansamblu de legături cu ceilalți membri ai comunității.”

Deci, conform teoriei, pentru a stabili relații sociale ai nevoie de o comunitate formată în jurul acelorași credințe și norme de viață, unanim acceptate și respectate. Ce faci însă când rând pe rând, membrii tineri, activi ai comunității pleacă și în locul lor încep să apară familii noi, cu obiceiuri noi, credințe noi. Procesul de asimilare de către noii veniți al tradițiilor locului va fi mai rapid decât cel al asimilării noilor obiceiuri aduse de aceștia, de către localnici? Cum vor influența orășenii stabiliți la sat, viața tradițională a sătenilor căliți de lupta cu natura? Trebuie să fim drepți, cel mai greu la sat este să smulgi pământului bunătățile de pus pe masă, tradiționale, despre care ni s-a dus buhul. Viața eco, fără artificii nesănătoase, înseamnă artizanat, sculat la 5 dimineața, rânit la grajd, hrănit animalele, după care te duci la muncă, oriunde ar fi locul desfășurării activității căci de, viața la țară are nevoie de fonduri fără de care nimic nu crește, nimic nu se înmulțește. Țăranii noștri, dragii de ei, oricât de îndrăgostiți ar fi de natură și tradiții, s-au cam săturat de artizanatul de zi cu zi, vor și ei mijloace prin care să traverseze mai repede secolul lumină care îi desparte de restul lumii.

Tradiții. Aici stăm bine. Încă mai întânim meseriași, cunoscători ai meșteșugurilor care altădată asigurau toate cele necesare gospodăriilor. Unii mai norocoși au și ucenici alții, ultimii din bresla lor, vor duce cu ei în uitare, tehnici de lucru necuprinse în manualele de școală și care se vor pierde. Tâmplari, fierari, olari, cojocari, curelari, cizmari, dogari, pietrari, fântânari, făuritori de instrumente muzicale sau de măști ritualice, țesătoare în război, pictori de icoane pe sticlă sau cusătoresele cu mâini dibace, luptă cu sistemul, cu lipsa prevederilor legislative pentru păstrarea în nomenclatorul de meserii a acestei moștenirii culturale. Dar este greu, foarte greu să readuci la viață, să păstrezi nealterat și să reintegrezi totuși în cotidian acele componente ale vieții de zi cu zi de acum un secol, fără de care nicio gospodărie nu putea să se lipsească. Linguri de lemn sau de silicon? Vase de pământ arse în cuptor sau de inox? Cojocel de lână toarsă sau canadiană? Covor de lână țesut sau mochetă colorată? Ce dilemă! Își găsesc toate aceste lucruri loc în viața de zi cu zi sau rămân doar repere în programul turistic al celor dornici de visare și recreere?

”Viața la țară este simplă și frumoasă.” Nu! Viața la țară este complicată și grea chiar și astăzi. Lipsa drumurilor, lipsa școlilor, a spitalelor, a curentului electric (oricât ar părea de greu de crezut sunt încă destule așezări fără acest ingredient al vieții civilizate), lipsa veniturilor stabile fac tot mai greu de sustinut comunitatea rurală. Ici-colo sunt doar oaze în care înflorește câte un cactus adică, uneori cu mari eforturi se ridică câte o gospodărie în care tradiția se împletește cu prezentul și viața de zi cu zi cu antreprenoriatul atât de frumos, că pare ireal. Însă, povestea fiecărui succes, a fiecărui om pentru care satul, comuna este singurul loc de pe Pământ unde ar locui, încă este povestea unei bătălii în care nu puține sunt înfrângerile pline de lacrimi.