Cum să dai lecții

”Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”
Scrisoarea a III-a Mihai Eminescu

Astăzi am vizitat stațiunea Căciulata situată în superba Vale a Oltului. Minunată idee! Drumul europeam E81 este bun, timpul strălucitor și o așezare plină de viață. Ori am nimerit această mini vacanță în care oameni de toate vârstele luaseră cu asalt stațiunea, ori s-au mișcat lucrurile în direcția cea bună și stațiune a prins iar viață. Cert este că mi-a plăcut grozav! Dar nu de aceea m-am așezat la scris deși am lăsat ceva timp să treacă de la ultima postare. Am privit casele, oamenii răsăriți pe drum, cerul și câmpurile și mi-am spus – oare pentru a câta oară – că tare frumoase sunt locurile noastre și oamenii, ce frumos știu ei să dea viață pământului! Case bătrânești, pitite sub trandarifi înfloriți, cerdacuri de lemn, lustruite de mâini de mult trecute în neființă, trepte de piatră, urcând spre uși în spatele cărora, generații după generații, au dus viața mai departe.
Cu bune și rele, cu ușor și cu greu, cu lacrimi și zâmbete, viața a mers mai departe. Poate mai încet decât am fi vrut, poate cu mai multe renunțări decât au visat dar, nu s-a oprit. Și știința, de viață și de carte, puțină sau multă, câtă a adunat acest neam, nu ne-a ținut pe loc nici când vrerea ne-a fost înfrântă, nici când liberi am fost să ne-nălțăm. Și atunci mă întreb, de când avem noi nevoie de învățătură despre cum să trăim ”ecologic”? Noi nu știm? Ce am mai avea noi de învațat despre arta de a supraviețui cu puțin?
Trebuie să clarific supărarea mea: la televizor tocmai ce am prins o știre grozavă. Două englezoaice, îndrăgostite de țara noastră, s-au stabilit aici și sunt gata să ne dea lecții despre cum să construim ecologic. Nu este prima știre care mă informează despre lecțiile pe care le-aș avea de învățat de la cei veniți de departe pe aceste meleaguri. Nu am nimic cu învățătura, dar, cred că sunt lecții pe care noi le știm mai bine decât ei.
Să construim ecologic. Ce nu știe românul sărac despre casele din chirpici? Sau poate despre tehnica mai dezvoltată a ”paiantei la grădele” pe tălpici de lemn? Ce nu știu ai noștrii despre cum se lipesc pereții caselor cu balegar amestecat cu paie? Dar ei știu la fel de bine cum îi poate lasa inundațiile fără munca de o viață și atunci tare își doresc o casă de piatră, cu acoperiș rezistent la grindină și garduri să țină piept vânturilor.
Ce spunea reportajul? Vorbea cu căldură despre soba construită tradițional. Nu spunea totuși nimic despre lupta dusă să procuri lemnele, să le tai, să le adăpostești și apoi să le duci cu brațul trei-patru luni pe an, cât ține iarna, în casă, să aprinzi focul. Să te întorci de la muncă într-o cameră bocnă.
Acum la pensie vrei să trăiești tradițional și să dai lecții despre acest mod de viață. De ce nu vin să încerce acest mod de viață cînd sunt tineri, în putere cu copii mici, fără curent, fără mașini automate de spălat, fără oale de fiert sub presiune. De ce? Pentru că toate acestea înseamnă timp. Timp în care nu mai faci nimic. Muncă, copii, servici, muncă, copii, servici. Timp care nouă celor de aici, ne-a fost furat. De zeci de ani, rânim la vaci și ducem bălegarul iarna pe loc. Ecologic, nu?
Timpul lor s-a scurs altfel, mai alert. Timpul lor nu a fost rupt cu de-a sila de toate corvezile zilnice. Ei au îmbătrânit când au vrut, noi am îmbătrânit cu fiecare zi în care timpul a stat în loc.
Arăm primăvara, discuim, prășim și toamna, cu mic cu mare, încă mergem la țară la strânsul porumbului. Îl ducem cu căruțele în curte, facem o clacă, depănușăm și apoi îl urcăm cu târnele în pătul. Ecologic, nu?
Femeile pun cloști, așteaptă să iasă puii și îi cresc apoi cu aceeași grijă ca pe copii. Păsările aleargă libere în poiată, scurmă pământul, ciugule boabele de porumb și de grâu sau uruiala, făcută din gânele din pătul, la moara din sat. Sunt crescute ecologic, nu? Oare cine ne-o fi învățat?
Și sacii de grâu și de boabe de porumb anume alese să se prefacă în făină pentru pâinea cea de toate zilele sau pentru mămăliga noastră, oare cine ne-a învățat să-i umplem?
Ei au venit și au rămas. Le-a plăcut desigur altfel, se duceau fără să se uite înapoi. Dar, să-mi dea ei mie lecții despre viața la țară, greu de acceptat. Să-și poftească în vizită concetățenii de pe meleagurile lor. Să le arate ce-au învățat, să-i școlească și să pornească să schimbe ei, lumea din care au venit. Noi aici, nu avem de gând să renunțăm la ceea ce am trăit dar vrem și noi, timp. TIMP, CU LITERE MARI. Timp de citit, de mers la spectacole, de cutreierat lumea. Vrem și noi drumuri fără noroaie și electricitate în toate cătunele până în vârful munților. Nu știința vieții ecologice ne lipsește ci, banii. Casele se fac cu bani, culturile bune se fac cu sămânță de calitate și se lucrează cu utilaje. Pentru toate este nevoie de bani. De locuri de muncă. Turismul ca să aducă bani, trebuie să ofere calitate. Partea cu venitul la pensiune să mulgi vaca în concediu este anecdotă căci, tot turistul vrea să doarmă în așternuturi din pânză țesută în casă (mai scumpe decât satinul), să șadă la masă pe scaune din lemn scluptat de vreun meșter popular și să facă excursii în împrejurimi pe cai dresați. Vise de vacanță, viața la țară în țara noastră, rămâne în continuare, grea. Pentru mulți. Încă prea mulți.
Deci, când străbateți drumurile țării, căutați cu privirea viața adevărată, viața dusă de cei mulți și încercați să vă puneți în locul lor. Voi ați reuși mai bine ca ei? Nu vă amăgiți spunându-vă că nu muncesc cât ar trebui sau că sunt risipitori. Nici vorbă. Muncesc, cresc copii, ridică case, îngroapă părinți și-și duc mai departe crucea. Dar sunt sigură că așteaptă mai mult de la viață. Pentru ei și pentru copii lor. Mulți si-au învățat lecția atât de bine că au plecat departe, de tot și de toate. Ecologice și neecologice.

O întâmplare…programatã

 
21 decembrie 1989 Bucuresti

21 decembrie 1989 Bucuresti

Mã gândesc adeseori la acele situaţii în care ne aflãm la un moment dat, având credinţa cã spontaneitatea conjucturii este o realitate ce nu poate fi pusã la îndoialã şi care, dupã aşezarea vremurilor pe fãgaşul lor, descoperim cu amãrãciune cã sunt departe a fi ceea ce au pãrut .
Întâmplare, hazard, accident, oricum i-am spune, vorbim de acea situaţie în care eşti prins, fãrã a fi anunţat în prealabil, fãrã a putea sã te eschivezi, fãrã sã poţi prevedea finalul şi mai ales fãrã sã poţi influenţa în niciun fel, acest rezultat final. Que sera, sera…. Scriam odatã cã sunt şi fapte care nu ne apartin şi care uneori pot schimba dramatic viaţa unui om. Nu putem cunoaşte şi nici controla totul. De aceea este frumoasã viaţa, nimeni nu ştie pânã la sfârşit ce va fi: che sera, sera!
            Dar ce te faci cu acele “întâmplãri” la care eşti obligat sã participi şi care pânã la final se dovedesc a fi fost programate? Cã trece ceva timp pânã când realizezi tu însuţi cã percepţia iniţialã a faptului împlinit este viciatã, falsã şi departe de adevãr este fãrã îndoialã firesc cãci, trebuie timp sã se decanteze faptele de imaginile impuse de pãrerile celorlaţi şi de reflectãrile cel mai adesea voit deformate, ale mass-mediei. Fiecare participant la o astfel de “întâmplare” programatã, participant inocent sau nu tocmai, va comenta şi va transmite ceea ce a trãit sau ceea ce va trebui sã fie perceput ca “trãit” pe viu şi astfel, programata întâmplare, va cãpãta legitimitate, greu de combãtut, cu cât relatãrile vor îmbina mai strâns realitatea cu ceea ce de acum înainte va trebui sã fie perceputã ca realitate.
Memoria colectivã. Când am auzit prima data aceastã formulã m-am gândit cã este vorba de adevãrul comun, perceput ca atare de toţi cei care, la un moment dat au fost martorii activi sau contemplativi ai unei perioade de timp sau ai unui fapt izolat, adevãr compus dintr-un numãr de relatãri personale dar relativ asemãnãtoare, cãci relativitatea se raporta doar la fineţea detaliilor surprinse de catre participanţi, la puterea lor de înţelegere şi nu la negarea unei stãri  clare de fapt.
            Pentru mine cea mai programatã întâmplare a fost mitingul din 21 decembrie 1989. Cã am fost scoşi la miting, cã am fost concentraţi în spaţiul bine delimitat dintre Palatul Regal şi Comitetul Central printr-un coridor de soldaţi umãr la umãr printre care nu se putea  “pierde” pe drum niciunul dintre cei obligaţi sã participle la miting, asta este de înţeles, dar cã dupã ruperea rândurilor şi fuga din piaţã pãnã în parcul din faţa Teatrului Naţional la Intercontinental, dinspre Piaţa Unirii venea o coloanã de manifestanţi având pancarte scrise “Jos comunismul “ şi scandând lozinci împotriva guvernului, asta nu am mai înţeles-o nici pânã astãzi! Ei la ce miting erau pregãtiţi sã ia parte? Dar coloana de tineri ce au apãrut pe lângã zidurile Facultãţii de Geografie în frunte cu un tânãr într-o hainã pepitã cu eşarfã alba la gât ce scandau la rândul lor “Jos comunismul” ei la ce manifestare erau pregãtiţi sã ia parte? Dupã trecerea lor prin faţa Hotelului Intercontinental spre Piaţa Romanã, au venit douã autobuze cu trupe USLA, care s-au aliniat umãr la umãr pe toatã deschiderea bulevardului şi cu lovituri de bastoane în scuturile de plastic, tropãind sacadat au început sã înainteze în urma coloanei de manifestanţi. Priveam printre lacrimile spaimei celor trãite şi nu mã gândeam decât cã nu este adevãrat, este un vis, dar strigãtele se rãsunau din toate pãrţile erau prea reale ca sã le poţi ignora.
            Poate cã eu eram cea care habar nu aveam ce urma sã vinã dar cu siguranţã erau mult mai mulţi cei care ştiau şi, şi mai mulţi erau cei care aveau ceva bine stabilit sã facã, astfel încât sã se împlineascã “programata întâmplare”.
            Masã de manevrã asta am fost atunci în Piaţã Palatului. Un termen militar numeşte manevra ca fiind totalitatea mişcărilor executate, după un plan dinainte stabilit, în cursul unei deplasãri a unei armate pe câmpul de luptă pentru a da inamicului o lovitură neaşteptată. Cã a fost o loviturã neaşteptatã, este clar. Cã s-a dat o loviturã formei de guvernãmât de atunci, iar nu se contestã. Deci, cã noi cei scoşi cu liste din intreprinderi sã fim prezenţi la aceastã manevrã nu am fost decât o masâ de manevrã, o cantitate neglijabilã, pierderi colaterale ale înfruntãrii ce urma sã porneascã, nu poate fi contestat. Cã trebuia fãcut ceva, este clar, dar de ce noi? De ce nu au fost în piaţã cei care trãgeau sforile pãpuşilor acum calcate în picioare în piatã de fuga disperatã a celor care încercau sã scape de ce anume neştiind nici ei în acel moment ? Sentimentul frustãrii a nu avea rãspunsuri rãmâne, chiar dacã timpul a trecut şi par sã se fi dat câtevã rãspunsuri. Cã astãzi scriu despre aceste întâmplãri este urmarea acelor zile, dar tot atât de adevãrat este faptul cã, de atunci am hotãrât sã nu mai fiu masã de manevrã la nici o manifestare deşi au mai fost ocazii la care am considerat cã trebuie sã particip şi m-am dus. Dar mi-am asumat riscul şi posibilele urmãri ştiind cã nu orice chemare este de ajutor şi nu orice cauzã spusã cu emfazã este adevãratã. Au mai fost deziluzii şi spaime, dar am plecat de la ideea cã orice se va “întâmpla” va fi urmarea unei bune “programãri” a organizatorilor. Vorba iubitului nostru Caragiale : “trãdare, trãdare dar sã o ştim şi noi!”
 
sursa foto