ce sunt orașele pentru oameni?

Zilele acestea mi-a căzut în mână cu totul întâmplător, o carte care mi-a schimbat radical percepția asupra orașelor. A oricărui oraș, a oricărei localități nu numai a Bucureștiului, orașul emblemă a țării și cu totul întâmplător, orașul în care m-am născut.
Am afirmat adeseori că îmi iubesc orașul cu toate neajunsurile sale, căci poartă urma pașilor mei de copil fără probleme, de adolescentă îndrăgostită și mai apoi, urma pașilor copiilor mei. Amintiri fără grai, doar străzi, case, arome de tei înfloriți sau zumzetul mulțimilor.
Vine totuși un timp în care începi să-ți dorești altceva, când simți că dincolo de zidurile cunoscute, există o altă lume. Cu reguli noi, cu posibilități noi, o lume diferită în care tu, omul, ești cel care contează.
Ani de zile am asistat pasiv, la dezvoltarea orașului fără prea mari bătăi de cap căci, lăsam celor pe care-i consideram responsabili, obligația de a-l schimba. Au apărut cartiere noi, străzi noi, s-au modificat traseele vechilor străzi care defineau și delimitau orașul, au dispărut piețe și scuaruri publice, au răsărit peste tot restricții de circulație pentru pietoni sau mașini, s-au impus sensuri unice de circulație și s-au amenajat noi grădini. Privit în ansamblu orașul meu și asemeni lui, toate orașele și-au schimbat aspectul și implicit, funcționalitatea. Dacă este mai bine pentru locuitorii săi rămâne însă de văzut căci, ceea ce era funcționabil acum 40 de ani, astăzi este depășit. A crescut numărul de mașini din oraș, a crescut numărul de locuitori și desigur, numărul de imobile a cunoscut o creștere explozivă. A ținut pasul cu aceste schimbări, planul general de urbanism? A găsit soluții corecte și acceptabile pentru locuitorii săi? Este orașul nostru, al oricăruia dintre voi, un oraș pentru oameni? V-ați întrebat vreodată ce-i lipsește orașului în care trăiți, cartierului, ca să fie cu adevărat un oraș sau un cartier, dedicat oamenilor?
Fără să fiu un profesionist în domeniul arhitecturii, citind cartea ”Cum se studiază viața urbană” de Jan Gehl și Brigitte Svarre, am înțeles totuși că dacă tot mi se cere uneori părerea asupra unor direcții de dezvoltare a orașului prin consultarea publică asupra unor proiecte, ar fi bine să știu cum vreau să fie viața în orașul în care trăiesc și pentru asta, trebuie să fiu informată. Fiecare dintre noi, vede zi de zi ce anume ar trebui schimbat, care sunt măsurile luate ce nu au adus nimic bun în viața noastră a cetățenilor sau dimpotriva care au fost lucrurile bune realizate și care ar trebui continuate.
Toți vrem să locuim în orașe frumoase, curate în care să avem o viață sănătoasă, sigură unde să nu trăim sub asaltul mașinilor care par să acapareze fiecare loc rămas liber pe trotuare, lângă gardurile caselor, sub balcoanele blocurilor, sau pe spațiile verzi amenajate. Cu toții am vrea să trăim într-un oraș care să ne permită să ne bucurăm de viață, să ne dea posibilitatea să ne întâlni unii cu alții și să ne petrecem timpul liber într-un mod plăcut. Un oraș dezvoltat de oameni pentru oameni, cu spații publice în care oamenii să aibă o viață publică activă, reală.
Nu sunt arhitect deci desigur nu pot argumenta profesionist care ar fi soluțiile pentru a reconstrui orașul secular astfel încât să devină cu adevărat locuibil, dându-se o mai mare atenție spațiului public și implicit, tuturor activităților umane ce se desfășoară între clădiri, esențiale desfășurării normale a vieții. Un oraș construit în jurul unui nucleu istoric se dezvoltă treptat în etape succesive potrivit normelor stabilite în fiecare perioadă și reprezintă în prezent, o provocare pentru orice administrație care trebuie să adapteze timpurilor moștenirea arhitecturală și structura stradală. Este evident însă faptul că orașele se adaptează greu schimbărilor apărute în viața socială a oamenilor, creșterii alarmante a mașinilor pe o rețea stradală subdimensionată și neadaptată noilor cerințe, a migrării oamenilor spre periferia orașelor unde au apărut noi cartiere fără o gândire unitară în ceea ce privește dotarea acestora cu spații publice în care să se dezvolte cu adevărat viața publică și mai ales, neconectate la celelalte zone construite. Distanțele mari față de centrul orașului, față de parcuri sau școală și de ce nu, față de spațiile dedicate activităților culturale au crescut nepermis de mult, astfel încât, oamenii se deplasează exclusiv cu mașina, petrecând adesea ore pe drum în detrimentul altor activități. Mersul pe jos atât de necesar păstrării stării de sănătate a oamenilor este imposibil, parte din cauza drumurilor proaste, neasfaltate, multe cu caracter particular adesea fiind închise cu bariere, a existenței câinilor vagabonzi agresivi, parte din cauza distanțelor ce depășesc 1 km și deci greu de făcut de copii, femei cu cărucioare de copii, bătrâni sau de cei care se întorc de la cumpărături cu greutăți în mână.
Tot mai mult se pune problema adaptării orașelor la numărul crescut de mașini, a modificării trotuarelor a spațiilor dintre clădiri pentru a se construi mai multe locuri de parcare cât mai aproape de reședință. Greu de realizat fără a se aduce atingere calității vieții publice, definită ca un complex format din toate acele activități pe care le desfășurăm între clădiri în drumul nostru spre și de la școală, serviciu, piață, când ne oprim să schimbăm o vorbă cu cineva cunoscut sau ne așezăm pe o bancă să citim un ziar așteptând autobuzul. Tot ceea ce se întâmplă afară în spațiul public, pe stradă, în scuaruri, în piațete. În ultimul timp, acesta s-a tot redus și oamenii își croiesc tot mai greu drum spre casă, rămân tot mai puțin în spațiul public, socializând tot mai rar în afara zonei lor de confort.
Dacă până acum consideram că sunt instituții, departamente care au atribuțiuni în a urmări aceste modificări în structura orașelor și a găsi cele mai bune soluții pentru dezvoltarea lor, astăzi consider că este necesar ca toți locuitorii unei așezări să se implice în dezvoltarea acesteia, astfel încât în timp, acestea să rămână cu adevărat funcționale, dedicate oamenilor. Este orașul nostru, al fiecăruia dintre noi, și trebuie să ne implicăm.
M-am hotărât să străbat orașul în căutarea orașului locuibil, a spațiului public în care viața publică există cu adevărat și unde oamenii își doresc să locuiască, datorită calității vieții.
Credeți că orașul în care locuiți este un oraș locuibil? Cum v-ar plăcea să arate orașul vostru? Ce credeți că ar trebui schimbat? Întrebări care trebuie să ne preocupe pe toți căci orașele trebuie să rămână atractive pentru oameni, să nu fie în continuare împărțite în zone rezidențiale, de agrement sau comerciale, cu străzi nefuncționale cu bariere și garduri de cetate.

 

Maastricht

dscf7240Când am plecat din Bruxelles spre Maastricht, nu m-am gândit că drumul mă va conduce spre cea mai surprinzătoare librărie din câte am văzut. Eram însă pregătită să pășesc într-o nouă comunitate, să surprind cotidianul, încercând să mă pierd pe străzile orașului ca și cum le știam de o viață.
Maastricht-ul, capitala provinciei Limburg din Olanda, m-a întâmpinat cu o ploaie măruntă, rece de noiembrie. Stropii ce cădeau păreau însă să nu sperie pe nimeni, nici pe comesenii așezați la mesele localurilor din jur și nici pe locuitorii așezării, ce și-au continuat nestingheriți cursele pe biciclete.
Sute, mii de biciclete de toate tipurile și toate mărimile. Modele noi și modele vechi, străbat cu frenezie, străzile bătrânului oraș. Priveam fascinată bicicliștii de toate vârstele, băieți și fete, în ținute sport și ținute elegante, femei trecute de prima tinerețe cu coșurile pline de sacoșe, tineri și bătrâni deopotrivă, pedalau fără grabă, fiecare pe drumul său.
Cum dădusem GPS-lui ca punct final de oprire centrul orașului, iată-ne ajunși în Piața Vrijthof, în imediata apropiere a Catedralei Sf.Servatius ce adăpostește moaștele sfântului Servatius, primul episcop din Maastricht. La ieșirea din marea parcare de sub piață, suntem întâmpinați de un comitet insolit de primire plin de culoare și entuziaști, ne pozăm alături de ei marcâd astfel, punctul zero al călătoriei noastre la Maastricht.
Dar, cum timpul zboară, alegem să pornim la întâmplare pe prima stradă ce iese din piață, nu foarte largă și străjuită de magazine cochete și localuri în fața cărora în ciuda vremii nu tocmai prietenoase, clienții stoici își savurează băuturile. De altfel, cam toate străduțele sunt la fel, înguste, accesibile pietonilor și desigur, bicicliștilor.
Că iubesc cărțile tipărite nu mai este demult un secret. Dar care era șansa mea, ca în cele câteva ore pe care le puteam petrece la Maastricht, fără să știu nimc despre acest oraș în afara faptului că aici se semnase Tratatul de la Maastricht, să descopăr una din cele mai uimitoare librării – Selexyz Dominicanen? Aproape, zero! Și totuși, iat-o în fața mea!
Fostă abație dominicană timp de 500 ani, biserica construită în 1294 a suferit în decursul timpului mai multe trasformări, fiind folosită pe rând ca depozit, arhivă sau parcare de biciclete.
Transformarea monumentalei construcții în librărie, poate fi considerată – cred eu – doar ca o trecere de la o formă la alta, în timp, a sacralității spirituale. Liniștea serviciului divin este înlocuită astăzi de murmurul potolit al iubitorilor de carte tipărită. Trebuie să mărturisesc că dacă, de obicei plec la drum cu ”lecțiile făcute”, adică cu o documentare serioasă privind itinerariul și obiectivele ce m-ar putea interesa pe parcursul excursiei, de această dată a fost ca un salt cu parașuta, în necunoscut și astfel, am început să explorez locurile, pas cu pas.
Când nu te raportezi la alte impresii de călătorie, fiecare stradă, fiecare casă sau fiecare monument mai vechi sau mai nou de arhitectură, devine o provocare pentru propriile trăiri. Astfel, bătrâna biserică dominicană, a cărei intrare neconvențională nu mi-a lăsat posibilitatea să ghicesc unde calc, m-a lăsat la propriu, fără grai. Am privit stupefiată furnicarul colorat, m-am uitat în jurul meu după ceva ce mi-ar fi putut risipi rapid mirarea și… am ieșit, uitându-mă încă o dată la fațadă, intrare și ceva indicii că nu am greșit clădirea.
Am ridicat privirea urmărind contraforții masivi ce susțineau fațada și atingând cerul odată cu turla, am conchis că totuși mă aflam în fața unei biserici. Apoi, mi-am făcut curaj și am pășit din nou în ceea ce părea totuși a fi un templu al cărții în care, zeci de pelerini își dăduseră întâlnire. Pășeam pe podeaua tocită de vreme și, cu sfiala celui învățat să nu calce în picioare trecutul, ocoleam dalele bogat ornamentate ce acoperiseră odată, criptele adăpostite în bătrâna biserică.
Transformarea este fabuloasă și chiar dacă, sentimentul de profanare a sacrului, nu îți dă pace, nu poți să nu accepți că, dacă a fost să fie făcută o schimbare a locului, nu i se putea da un rost mai bun. Cărți. Mii și mii de cărți, din toată lumea, în toate limbile, de toate mărimile, pentru mici și mari, pentru specialiști și pentru cei dornici de curiozități, cum ar fi acel volum uriaș, de artă pe care, l-am răsfoit timid, cu mănuși albe.
Dar nu sunt numai cărți, se găsesc și casete audio, jocuri de tot felul și pentru cei dornici de un moment de relaxare, un insolit spațiu în care se poate bea un ceai, o cafea sau se poate lua o mică gustare. Este o experiență unică ce ar fi păcat să o ratați, la trecerea prin Maastricht.
Cum timpul trece uluitor de repede printre rafturile de cărți, nu am avut altceva de făcut decât să parcurg rapid și celelalte străduțe din jurul pieței Vrijthof admirând printre picăturile de ploaie, siluetele masive ale bisericii Sint-Janskerk și ale librării – Selexyz Dominicanen.
Mi-am acordat un ultim răgaz la o ceașcă de cafea pentru a admira vechiul și noul într-o alăturare plină de naturalețe și culoare în Piața Vrijthof. Peste zidurile bătrâne ale bazilicei se lăsa înserarea dar viața continua trepidant în rostogolirea parcă fără sfârșit, a roților de biciclete. Zeci, sute, de toate culorile și mărimile. Risipite peste tot, stăpânesc orașul. Au parcările lor, pistele lor, semafoarelor lor, ce mai au orașul la picioare..mă rog, la roți. Le-am privit lunecarea tăcută și am invidiat fiecare biciclist ce-și vedea nestingherit de drumul său într-un oraș în care, mașini, oameni și biciclete împărțeau fără nicio problemă, spațiul public.
Maastricht, un oraș rămas în conștiința Europei ca locul unde, în 1992, a fost semnat tratatul prin care s-au pus bazele Uniunii Europene așa cum o știm astăzi, este un oraș cosmopolit în care flamanda, engleza, franceza și italiana, răsună la tot pasul. Recunosc că după experiența din partea flamandă a Belgiei unde nu mi s-a răspuns la întrebările puse în franceză și engleză, m-am temut că voi avea și aici probleme de comunicare dar, peste tot în oraș, am întâlnit vorbitori de limba engleză și astfel, scurta vizită la Maastricht a fost o experiență plăcută.
Imagini din Maastricht puteți vedea aici.https://www.facebook.com/pg/Calator-prin-tara-mea-210251609119849/photos/?tab=album&album_id=971734816304854