duzina de cuvinte – armonie colectivã

Mã gândisem sã scriu despre armonie. Dar nu prea merge, cãci ziua de astãzi a fost de departe cea mai lipsitã de armonie din ultima perioadã. Îmi este greu sã aplic definiţia armoniei întâmplãrilor petrecute astãzi. Vã veţi întreba poate: dar ce s-a întâmplat astãzi? Nimic neobişnuit. Am fost la serviciu, am interacţionat cu colegii şi m-am întors acasã. Apãsatã de o întrebare: de ce oare este atât de grea înţelegerea definiţiei armoniei: “ARMONÍE, armonii, Potrivire desăvârşită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înţelegere în relaţiile dintre două persoane, două colectivităţi etc.”
Dar ideea de colectiv, cât de grea poate fi înţelegerea ei? “COLECTÍV, -Ă, Care rezultă din participarea, din activitatea mai multor persoane (sau lucruri). 2. Care aparţine tuturor; comun, obştesc, social. 3. Grup de oameni care lucrează în acelaşi loc de produţie, având interese şi conceţii comune, purtând fiecare răspunderea muncii depuse, supunându-se unei discipline liber consimţite şi acceptând o conducere unică.”
Desigur, este destul de greu sã suporţi o alipire forţatã mai ales atunci când habar nu ai ce înseamnã colaborarea. Adeseori mã gândesc cã pentru cele mai banale lucruri în viaţã trebuie sã “colaborezi” adicã sã stabileşti relaţii sociale şi de muncã cu oamenii din colectivul tãu, din jurul tãu, pe care ar trebui sã te bazezi pentru a realiza o acţiune comunã. Spun ar trebui, cãci din pãcate, un cerc vicios al ambiţiilor fãrã rost, al lipsei de respect, de educaţie şi nu în ultimul rând al lipsei oricãrei discipline de muncã, face imposibilã o astfel de acţiune. Sã fie oare de vinã pentru nemulţumirile mele de astãzi, dependenţa de disciplina deprinsã cu mulţi ani în urmã când am început sã lucrez? Sau poate lipsa mea de flexibilitate în ceea ce priveşte sensul noţiunilor enunţate? Pentru mine un colectiv înseamnã muncã în echipã. Toatã activitatea mea de pânã acum a presupus sã muncesc” în echipã”. Munca în echipã nu este posibilã însã fãrã respect reciproc. Respect manifestat în atitudine şi în limbaj. La urma, urmei oricare ar fi locul de muncã acesta nu este o scorburã, în care intrãm dimineaţa, departe de ochii şi urechile celorlalţi şi în care putem sã ne comportãm cum ne trãzneşte prin minte.
Ce este mai grav dupã pãrerea mea, este faptul cã spiritul de turmã este cel care primeazã. Este suficient sã dea unul tonul şi apoi, cei mai mulţi, se atârnã de coada turmei, plutind ca într-un adevãrat siaj mocirlos al unui guru improvizat. Toatã aceastã poveste îmi aduce în faţa ochilor povestea Fluieraşului din Hamelin. Imaginea tânãrului însufleţit de dorul de rãzbunare, a carui cântare a atras fãrã scãpare, copiii afarã din cetate. Numai cã acum este vorba de aducerea laolaltã a tot ceea ce reprezintã mai neplãcut, mai pãgubos în firea omeneascã. Mai lipseşte o fluturare de batistã şi am avea imaginea completã a dezastrului colectiv.
Ştiu, ceea ce am zugrãvit aici este un tablou monocromatic. Lipseşte cu desãvârşire o tuşã de penel care sã ne înveseleascã. O nuanţã a speranţei cã poate, poate mã înşel. Dar, deşi am cãutat, nu am gãsit în cutia mea de cuvinte-culori nuanţa potrivitã. Am gãsit doar un cenuşiu şi tot ce am putut desena a fost o lacrimã. Atârnatã de gene am rugat-o sã aştepte rãbdãtoare. Veţi întreba poate: ce aşteaptã? Nu ştiu nici eu. Poate alţi oameni, poate alte timpuri, poate înţelegerea.

 

Pe toţi cei care au scris cu duzina de cuvinte îi veţi gãsi la psi.