Sănătatea publică – o prioritate națională

Astăzi, cred că a trecut neobservată pentru mulți dintre cetățenii României, o știre ce ar fi trebuit să cutremure o țară: Spitalul Județean Vaslui a pierdut ultimul medic oncolog. Și-a dat demisia. A decis să dea vieții sale un alt curs. Poate fi blamat? Nu! E drept că a depus un jurământ, acela de a-și folosi toată știința pentru binele oamenilor. A muncit, a învățat, a făcut un rezidențiat, s-a specializat, a profesat. În condițiile care au fost, care sunt în toată țara (lăsând la o parte unele excepții, dar așa cum nu se face primăvară cu o floare, nici sistemul medical nu poate fi considerat modernizat, performant și cu rezultate bune, doar pentru că ici-colo, au răsărit câteva unități medicale ce par să reprezinte secolul XXI) și la un moment dat, a obosit. Își vrea viața înapoi. Vrea să fie plătit astfel încât să poate trăi. Este acest lucru un delict? La urma, urmei când te angajezi într-o activitate nu faci jurământ că-ți vei abandona viața. Nicidecum! Ai familie, vrei să-ți crești copii, să cunoști lumea.
Știrea sunt sigură că nu a trezit foarte multe reacții printre oamenii de rând și poate nici printre cei ce au jurat să facă totul pentru această țară, căci ceea ce nu te atinge personal, nu te face să suferi și de cele mai multe ori, nu are sens pentru tine. Dar pentru bolnavii de cancer din județul Vaslui, știrea aceasta le-a răpit ultima speranță. Pentru ei ziua de mâine are mii de întrebări: eu încotro o apuc? Eu cui îi spun durerea mea? La cine mă voi duce pentru tratament? Unde este cel mai apropiat spital cu un medic oncolog? Lor, cine le răspunde?
Și nu este singura știre, rămasă până la această dată, fără răspuns. Știți câte afecțiuni au nevoie de un tratament ce cu ani în urmă, se producea în România? Vaccinuri, seruri fără de care tratamentul carcinoamelor nu se poate face se pot procura astăzi doar din Germania, Franța, Anglia, SUA sau…Bulgaria. O afecțiune tratabilă, carcinomul vezicii urinare, este tratabil în fazele incipiente. Cu o condiție: tratamentul să se facă la timp și să fie administrate acele medicamente ce stimulează sistemul imunitar. Se numește terapie biologică. Până acum 5-6 ani, Institutul Cantacuzino producea aceste medicamente. Bolnavii din România puteau beneficia de acest tratament la prețuri acceptabile și la timp. Astăzi, pentru cei mai mulți, șansa de a le procura, este zero. Se găsesc greu și costă sute de euro. Tratamentul nu este suportat de Casa de Asigurări de Sănătate. Dar la vecinii noștri bulgari, se produce încă. Este mai accesibil dar tot dificil de procurat. Să-l găsești, să te duci după el în Bulgaria și mai ales să ai banii pentru el. Nu este suficient că ești doborât de boală? Trebuie să ai norocul unei familii sănătoase, cu forță materială și cu prieteni prin lume.
La noi de ce nu se mai produce? Sănătatea românilor s-a îmbunătățit atât de mult încât nu mai este necesar?
Și nu este singura știre ce m-a înfiorat: vaccinul hexavalent contra hepatitei B, poliomielitei și tusei convulsive la copii, nu se găsește. Pentru vaccinarea noilor născuți! Ei sunt viitorul acestei țări. Cine amenință viitorul României?
S-au înmulțit cazurile de tuberculoză. Boala sărăciei. Lipsa condițiilor decente de viață, a alimentației necesare, a tratamentului în unități specializate dotate corespunzător.
În 2012 a fost lansată campania ” Stă în puterea ta să salvezi vieți! Acționează astăzi pentru o Românie fără tuberculoză!”, menită să conșientizeze și să responsabilizeze FACTORII DECIZIONALI din România. După 1989 numărul bolnavilor de tuberculoză, a crescut semnificativ, dar se pare că acest lucru nu a îngrijorat autoritățile. Dintr-o țară care făcuse eforturi mari pentru diminuarea numărului de bolnavi, în 2012 eram pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul de îmbolnăviri. Cumplit, nu? Care este astăzi situația? Astăzi, în 2016 a scăzut oare numărul de îmbolnăviri? Știe cineva? Ne spune cineva?
În iunie anul trecut, Guvernul a decis prin Ordonanță de Urgență că Institutul Cantacuzino este o instituţie publică de interes strategic și se va numi Institutul Național de Cercetare. Anul Trecut! Dar ce importanță avea până atunci? Nu făcea cercetare de interes național? Cine a lăsat să moară o instituție care funcționa din 1921 cu scopul de a produce seruri și vaccinuri pentru combaterea bolilor contagioase, necesare țării și pentru a face cercetare?
Este cu siguranță o mare problemă a acestei țări faptul că, sănătatea cetățenilor săi, nu a constituit în permanență, un obiectiv național!
O nepăsare cruntă, timp de 26 de ani, a făcut ca spitalele rămase neînchise, să se golească de medici și asistenți, cadre a căror pregătire durează ani de zile, cu investiții majore în formarea lor în școli medicale și universități din România. Bani publici nu? Învățământul a fost și este gratuit în România! Așa era și încă este, potrivit Constituției.
Spitale închise, dispensare sătești risipite, cadre medicale disponibilizate, prost plătite, plecate prin lume după un câștig decent. Câte localități au rămas fără un medic generalist, sau un medic stomatolog sau un medic pediatru?
Astăzi suntem liberi să ne alegem țara unde să trăim.
Suntem liberi să ne alegem țara unde să muncim.
Dar noi ne-am născut aici. În România. Nu vrem toți să plecăm, vrem însă să trăim! Astăzi, noi românii suntem cetățeni europeni dar, sănătatea noastră cum este ea astăzi?
Accesul nostru la tratamente moderne și la spații medicale corespunzătoare în care să ne tratăm bolile, sunt tot europene?
Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Încotro trebuie să apuce un om când este nevoit să găsească leac bolii sale? Cui să se roage? În ce spital să se interneze să fie sigur că acesta are medici specializați care să-i dea speranțe că va trăi?
Am mai scris despre durerea de a fi pacient dar, înțeleg și durerea de a fi medic într-o țară în care mai sunt atâtea de făcut.
Dar durerea noastră, a celor nevoiți să ne căutăm salvarea în lumea largă, cine o înțelege? Știți cât de adâncă este și de fără leac? Cât de gravă este?
Ignorarea ei ani la rând, a dus la criza de astăzi a sănătății publice românești, rătăcită pe drumul dintre conceptul de prioritate națională și cel de atac la siguranța națională.