Duzina de cuvinte – Când greşelile prind aripi

O greşealã este fapta care rãneşte. Pe tine sau pe cineva drag sau pe cineva de a cãrui existenţã nu ştiai pânã în acel moment. Oricum ar fi, doare. Greşelile mari sau mici, lasã urme. Urmele se vãd. Le vãd toţi fie ei cunoscuţi, strãini, prieteni sau duşmani. Nimeni nu rãmâne neatins de urmãrile unei greşeli oricât ar pãrea de ciudat, cãci greşeala este precum o piatrã ce cade în apa unui lac. La început doar cei apropiaţi aud plescãitul cu care piatra se scufundã. Apoi tremurul apei transformat în cercuri din ce în ce mai mari, este simţit de toţi cei care întâmplãtor sau nu, se gãsesc pe malul lacului. Fãrã nicio excepţie. Cu cât lacul este mai mare cu atât unda de apã stârnitã va fi mai mare. Viaţã noastrã este lacul pe malul cãruia se plimbã cunoscuţii, strãinii, prietenii sau duşmanii. Orice greşealã, cât de mica, vã fi surprinsã şi urmãritã şi mai ales nu va fi lãsatã sã se stingã.
Veţi spune poate cã sunt şi excepţii. Dar poate fi o greşealã o excepţie? Când anume putem spune cã o greşealã este micã şi deci nu rãneşte pe nimeni? Când greşeala poate fi ignoratã de cei din jur? Când uitarea s-a aşternut peste “mica” greşealã înseamnã cã am câştigat sau am pierdut? Totul pare sã intre pe vechiul fãgãş şi totuşi când nu te aştepţi, ca într-un joc, cãci ce este viaţã dacã nu un joc al sorţii, dintr-un cotlon al memoriei, revine la luminã şi dintr-odatã te simţi copleşit de întrebãri: de ce ?
De ce am greşit? De ce nu am uitat? De ce mi-am amintit acum? De unde a rãsãrit gândul ce nu-mi dã pace? De ce pluteşte în aer sentimentul de spaimã cã, greşealã ce pãrea uitatã, va prinde aripi şi ceea ce pãrea bine pãstrat în cutia închisã a faptelor prescrise, va pluti ameninţãtor peste speranţele noastre?
Întrebãri ce par sã nu aibã rost şi totuşi, zilele acestea mai mult ca altãdatã mã întreb, ce soartã trebuie sã aibã un popor ca sã tragã mereu şi mereu, ponoasele unor greşeli ce nu au fost niciodatã mici, niciodatã fãrã urmãri, niciodatã fãrã martori? Sã fie de vinã bãtrâneţea ? Sau poate spaima cã voi vedea mereu doar frânturi de drumuri ce nu duc nicãieri, doar se împotmolesc la orizont? Sau poate sã fie de vinã începuturile de an şcolar ce aduc cu ele spaimele schimbãrilor despre care nimeni nu ştie nimic, nici mãcar cei care le-au gândit? Sau poate spaimele nãscute dintr-un gând ce altãdatã mã liniştea “sã învãţãm din greşelile trecutului ca sã nu le repetãm”. Astãzi însã pãrem a învãta greşelile trecutului pentru a le repeta la scarã extinsã pentru a nu mai fi posibil nicicum sã le reparãm.
“Somnul raţiunii naşte monştrii.” Cum cuvintele par sã se joace astã searã cu mintea mea, aş spune cã astãzi corect spus este: somnul naţiunii naşte în continuare monştri. Tot mai mari, tot mai mulţi şi ale cãror greşeli din ce în ce mai mari, ne rãnesc din ce în ce mai tare.
 
Alte gânduri presãrate cu cele douãsprezece cuvinte veţi gãsi la psi.