Psi-luneli – cireşele copilãriei

       Eu sunt nãscutã în luna lui Cireşar. Cireşar cel care pune cireşe la urechi, fetelor. Roşii şi dulci, tone sã fi fost şi tot nu ne-ar fi ajuns!
De când mã ştiu, când se coceau cireşele, tata declara rituos: mergem la bunica sã culegem cireşe! Bunica din partea tatei locuia la Buftea, în satul Flãmânzeni (nu ştiu dacã astãzi îi mai spune aşa, îl voi întreba pe tata dacã nu uit), sat aflat la marginea oraşului, de unde începea câmpul şi drumul pânã acolo era el însãşi o adevãratã aventurã. Dar asta nu ne-a descurajat niciodatã şi nu scãdea cu nimic entuziasmul nostru.
Pe atunci locuiam în cartierul Pajura şi pânã la tramvai mergeam pe jos cam un kilometru. Apoi luam tramvaiul pânã la capat de unde luam “rata” de Buftea şi mergeam cam o orã. Rata ne lãsa la “cinematografie”, adicã în apropierea Studioului cinematografic ”Buftea” şi de acolo o luam voiniceşte la drum cam trei kilometri, trecând pe lângã Palatul “Ştirbey”, Fabrica de conserve ”Buftea” şi lãsând în urmã Biserica şi vechiul cimitir de aproape 200 de ani, urcam dealul spre casa bunicii. Dealul acela mi se pãrea grozav de înalt. La poalele lui era o fântâna cu cumpãnã şi întotdeauna ne opream un pic, de parcã ne fãceam curaj sã urcãm pe vreun munte. Dragã mi-a fost mereu acea fântânã cu cumpãnã şi dragi îmi sunt şi astãzi oriunde le vãd.
Dar tot efortul era rãsplãtit la vederea cireşului din curtea bunicii, plin de fructele roşii atât de râvnite. Era un cireş imens, ori eram eu tare micã şi aşa îmi pãrea. Dar, partea frumoasã abia începea cãci, ne strângeam de obicei mai mulţi veri şi cu toţii cãţãraţi în pom, ai fi zis cã suntem un stol de vrãbii venite la furat.
Pãrinţii noştrii stãteau la masa pusã în curte şi din când în când, câte unul dãdea gurã sã avem grijã sã nu cãdem din pom. Urcatul se fãcea pe umerii pãrinţilor, ce scarã! Şi coborâtul era tot la fel cãci cine mai avea rãbdare sã se punã scara!
Vã daţi seama cam cum eram la întoarcerea acasã: ruptã de obosealã, abia îmi târam picioarele în urma tatei care, înalt cum era, facea el un pas şi eu doi, adicã un fel de ţopãialã de mai mare dragul!
Deşi în fiecare an era acelaşi ritual destul de obositor nu cred cã ar fi existat un motiv pentru care eu sã refuz sã merg la bunica dupã cireşe. Şi astãzi de câte ori vine vremea cireşelor mã întorc cu gândul la anii copilãriei în care, veseli şi fãrã grijã plecam dupã cireşe.
IMG_20140502_141900
 
Alte poveşti din care ne zâmbesc cireşele copilãriei gãsiţi în tabel la psi.