Ai carte, ai parte…..De ce?

Nu am scris de mult. Nu pentru că nu aș fi avut despre ce să scriu. Nici vorbă. Subiecte sunt pe toate drumurile și dacă nu mergi cu privirea în pământ și cu urechile astupate de căștile unui smartfhone, le poți culege și scrie despre ele. Deci, subiecte am avut, cu timpul însă m-am descurcat mai greu, dar când o știre este ridicată la rang de realizare ce merită făcută cunoscută întregii țări deși după părerea mea, concluziile trase sunt total greșite, atunci îmi reevaluez prioritățile și mă apuc de scris.

            Deci, care este știrea ce m-a făcut să mă așez la masa de scris?  Ce subiect putea să mă oprească din orice activitate dacă nu unul legat de citit? De motivele pentru care citim? De foloasele aduse de lectura continuă, fiecăruia dintre noi, a celor ce iubim cărțile și deci citim din pasiune?

            Vă aduceți aminte de concursul lansat de Libris.ro și a sa întrebare: ”De ce citesc?” Am vorbit fiecare despre motivele care ne fac să citim, de ce considerăm că timpul petrecut citind este atât de prețios pentru noi. De ce continuăm să citim și să cumpărăm cărți. Nimeni nu a spus că citește pentru a merge la serviciu cu limuzina. Poate că unul din beneficiile educației continue pe termen lung este desigur, o stare materială bună. Foarte bună chiar. Dar de aici și până la concluzia că, răsplătirea dragostei pentru carte, pentru lectură, a unui tânăr ar trebuie să fie răsplătită cu mersul la școală timp de o săptămână cu limuzina în valoare de x euro, este pentru mine de neînțeles! Știrea auzită în această dimineață la tv m-a făcut să mă întreb cât de departe mă aflu eu de lumea tinerilor și de motivațiile lor pentru educație, dacă nu pot aproba ca răsplata pentru dragostea pentru carte să fie un astfel de premiu.

            Eu m-am bucurat de premiul câștigat cum nu am avut cuvinte să exprim: cărți pe care mi le doream dar încă nu le aveam. Ce își poate dori mai mult un cititor pasionat decât un șir nesfârșit de cărți care își așteaptă rândul la citit?

             Ce par să-și dorească tinerii de astăzi după aflarea câștigătorului și a recompensei primite după ce, așa cum se afirmă ” Matei a stârnit invidia colegilor săi.”? Iată:

          „Aș vrea să vin și eu cu mașina la școală, numai că eu nu prea citesc. Acum, ar fi un motiv să mă apuc de citit”, a spus altul.

          „În ziua de azi, să ai ocazia de a te plimba cu o mașină luxoasă nemțească, este cea mai mare motivație pentru oricine”.

              Evenimentul despre care vorbesc este cel organizat de Biblioteca Județeană Cluj și a avut ca scop promovarea cititului în rândul tinerilor. O inițiativă cum ar trebui să se organizeze în fiecare lună, tot timpul anului, și pe care o apreciez dar, nu pot să nu mă întreb unde își găsește locul în această ecuație a cititului, mersul la școală cu limuzina? O ecuație simplă, în care cei doi termeni elevul și cartea, trebuiau să rezolve, o singură necunoscută: viața! O viață de întrebări, o viață de căutări, o viață plină de frumusețe și de adânci dezamăgiri. Dar, nu! Citesc ca să pot merge la școală cu limuzina. Citesc ca să pot avea cândva o mașină germană luxoasă!

          Mesajul tânărului învingător este însă corect și arată că dincolo de concluziile trase de o parte dintre tinerii cărora li s-a cerut părerea despre concurs și premiul său, el știe de ce citește și va citi în continuare căci pentru el, să participe la un concurs ce a presupus citirea a 10 cărți din literatura contemporană: „A fost și ușor și dificil, dar în același timp, este și o pasiune, deoarece presupune efort a citi, a înțelege toate mesajele, dar cred că este un lucru foarte puțin, comparativ cu ceea ce primești”. Felicitări Matei! Lecturi frumoase în continuare care să-ți aducă mereu bucurie!

             Cât despre motivarea tinerei generații se pare că noi adulții avem încă mult de lucru. Se pare că, nu știm ce își doresc și ceea ce mie, îmi pare mai dureros, este că nici măcar nu știm să apreciem ce anume le face rău. Se pare că am uitat cu toții că drumul spre și de la școală a fost pentru noi cea mai mare aventură. Descopeream mica lumea care era cartierul nostru. Apoi, la liceu descopeream un oraș întreg. Era puțin lucru? Eu cred că era începutul vieții, primii pași spre maturizare. Singuri pe drum, liberi să atingem pomii, florile, să alergăm după fluturi și ne întrecem cu colegii la sărit bălțile de apă, să râdem, să facem schimb de timbre sau de capace și câte și mai câte. Chiar ați uitat cât ne doream să mergem singuri la școală? Astăzi, copiii sunt duși cu mașina la școală chiar și atunci cănd stau la doi pași de ea. Pentru mulți, prea mulți dintre ei importantă este marca telefonului, etichetele de pe haine și marca mașinii cu care sunt aduși la școală (bine ar fi să aibă și sofer), chiar dacă ei știu că nu au nici un merit în obținerea lor și munca este a părinților. Doar părinții sunt ai lor, muncesc pentru a le face lor viața ușoară și deci, totul li se cuvine! Oare, așa să fie?

             Veți spune că drumul spre școală a devenit periculos. Cine a permis acest lucru? Noi, adulții. Tot noi, adulții, suntem cei care trebuie să facem pentru copii noștri, din nou, sigur și plăcut, drumul spre școală.

            Plimbări cu limuzina? Lăsați-le pentru momentul în care tinerii vor știi să prețuiască munca și dacă vor dori să aibă o mașină luxoasă, vor ști că trebuie să muncească. Mult ! Mult mai mult decât timpul necesar citirii a 10 cărți din literatura contemporană.

          Ce ar mai fi de spus despre răsplătirea celor ce iubesc cărțile și cuvântul scris? Personal consider că cele mai frumoase recompense sunt însăși cărțile. Niciodată nu vor fi prea multe în biblioteca unui iubitor de lectură. Poate o vizită la București, la Biblioteca Metropolitană l-ar fi încântat pe câștigător. Sau poate invitația de a participa la un eveniment din capitală la o lansare de carte a unui cunoscut scriitor sau la un cerc de lectură, la care ar fi putut vorbi și altor tineri despre pasiunea sa. Sau poate acestea sunt doar visurile unui iubitor al cărților, al cuvântului scris, aflat prea departe de realitățile generației tinere de astăzi.

           P.S. Știți câți copii sunt, care merg pe jos kilometrii pentru a ajunge la școală zi de zi? Știți câți dintre ai ar fi citit nu 10 cărți de literatură contemporană, ci sute, doar să le aibă?  Știu acei copii care și-au propus să citească motivați fiind de posibilitatea de a merge cu limuzina, câți copii citesc la lampă sau lumânare, pentru a putea să-și schimbe destinul? Să poată avea o meserie? Pentru ei, ce concursuri ar trebui organizate? Ce premiu ar merita? Curent electric în casă? Drum asfaltat peste munți până la școală? Bibliotecă sătească?

Calatorprintaramea – Doi ani de blogging

calatorprintaramea pe platoul Bucegi

calatorprintaramea pe platoul Bucegi

Prima aniversare din anul 2014 pe care o voi serba se pare cã este cea a blogului meu. Mititelul a împlinit doi ani. Mã întreb oare la bloguri anii sunt ani pãmânteni sau asemeni anilor pisiceşti, ar trebui sã mai iau în calcul câteva zile sau luni ? Adicã doi ani blogãreşti, blogãrici sau blogãrei sunt egali cu doi ani-anişori? Atunci înseamnã cã blogul meu tocmai se ţine bine pe picioare, leagã douã-nouã vorbe şi cu cap şi cu coadã şi când are ceva de cerut apoi ştie cum sã cearã! Ştiu cã astãzi copii sunt precum Feţi-Frumoşii din poveste: cresc într-un an cât noi în doi-trei, aşa se face cã poate blogul meu ar fi trebuit sã alerge dar, cum sunt adepta mişcãrii molcome, mã gândesc cã a fãcut destui paşi. Şi ce paşi: de la Braşov la Hunedoara, de la Cluj la Timişoara, de la Brãila la Constanţa şi chiar peste mãri şi ţãri, legând prietenii atât de frumoase!

Deci cum poţi vorbi despre lucrurile frumoase şi înteresante pentru tine când mereu ai teama cã sunt doar opinii strict personale? Cum sã spui poveştile atâtor locuri minunate întrebându-te mereu dacã vor fi doritori sã-ţi calce pe urme? Şi rãspunsul a fost uşor de dat : cu sufletul. Am pus suflet în fiecare cuvânt şi astfel s-a nãscut blogul Calatorprintaramea şi cu el am pornit în lume şi cum Bianca m-a încurajat atât de frumos încã de la primii paşi – multumesc, Bia!- am continuat sã merg hotãrâtã sã cuceresc ….blogosfera. Dar cum ar fi cucerit lumea micuţul cãlãtor fãrã cuvintele strânse în duzinã, fãrã psi-luneli, fãrã Miercuri fãrã cuvinte, fãrã Gânduri din cuvinte şi fãrã atâţia cãlãtori împãtimiţi prin ţara noastrã şi prin lume? Greu, nu?  Recunosc mi-a fost teamã. Teamã de a nu greşi în scris, teamã cã ceea ce mie îmi pãrea interesant celorlalţi li se va pãrea banal, teamã de a fi în dezacord cu oricine şi orice. La urma urmei, frumosul este subiectiv şi interesant este o noţine atât de relativã!
Dar de ce sã-mi pun atâtea întrebãri, de ce sã numãr foile din plãcinta scriitoriceascã, de ce sã mã îndoiesc de propria judecatã? Mai bine pornesc din nou la drum, anul este la început şi am încã atâtea de povestit. Aşadar vã invit prieteni sã rãmâneţi alãturi de mine şi promit sã vã cãlãuzesc pe cãrãri umblate sau neumblate dar deopotrivã minunate! Ţara ne cheamã, lumea… rãmâne de vãzut şi poate îmi voi mai încerca din nou forţele prin concursuri, nu de alta dar anul ce tocmai s-a încheiat a fost pentru mine unul fericit dacã mã gândesc la premiul câştigat la concursul lansat de Libris “De ce citim?” – multumesc, Sonia pentru încredere !- şi la cãrţile ce stau la rând la citit. Mi-a trecut şi tristeţea învingãtorului şi dorinţa de a-i înţelege pe toţi. Merg mai departe şi sunt sigurã cã acolo undeva sunt adunate multe alte cuvinte ce aşteaptã sã-şi gãseascã un titlu.
La mulţi ani de blogging tuturor!