Frunza
”ți-s albă azi, tăcuta mea nervură cândva lucind a verde stins” psiTu mugur crud, stingher pe ram păreai
când verdele-ți din trup abia pornea
să dea culoare visului de mâine .
Privirea mea părea că te mângâie
și din căldura ei putere-ți luai
să te deschizi zâmbindu-i cerului din suflet,
și soarelui, din ochii ce priveau.
Te-am regăsit apoi cântând cu glas de ploaie
și-n vânt lăsându-ți jalea să se piardă,
păreai să fi uitat culoarea verii
sub galbenul de ceară, ce te doare.
Și azi, mi-e dor de freamătul din vară,
de țipătul tăcut când te-ai desprins
lăsând în urmă doar tăcerea
sigiliu peste cântecul pierdut.
