Poveste din țara moților – 1. Chemarea munților

1. Chemarea munților

A fost odată, ca niciodată o familie cu patru fete. La vremea de atunci nu era ceva neobișnuit să întâlnești familii cu patru-cinci, poate chiar șase-șapte copii, la oraș. Nici la București. Au mers toate patru la aceeași școală de cartier, cu profesori care ieșeau la pensie din același centru de învățământ și care rând pe rând, le-au avut eleve. Mai cu laude, mai cu reproșuri că vezi, mai tot timpul comparate între ele, surorile erau parcă tot timpul într-o întrecere, terminară școala generală și plecară la liceu. Trei dintre ele, tot la același liceu. Și acolo tot așa: sora ta….Veți crede poate că acest lucru le-a fost potrivnic? Da de unde! Să vrei și nu puteai trece neobservată, că de pe unde trecuse sora mai mare, pârtie făcuse!
Dar cum nimeni nu a contestat faptul că fiecare dintre ele era unică, fiecare și-a urmat propriul drum. Dacă ne-a deranjat vreodată că eram patru copii la părinți? Vă spun clar, nu! Spuneam tuturor că suntem patru copii, fără nicio rușine, fără nicio reținere.
La facultate însă, lucrurile s-au prezentat altfel. Tineri din toată țara, mai săraci, mai cu stare, mai reținuți sau mai dezinhibați, obligați să-și petreacă patru ani din viață împreună, ofereau un spectacol interesant celui dornic de studiu. Ce te faci însă că trebuia să legi cunoștințe, cum să-ți alegi prietenii? Ce criterii să-ți fixezi? Să fie din oraș cu tine? Din același județ? De aceeași vârstă? Greu tare! Luni de zile în care saluți, mai schimbi câte o vorbă, mai împrumuți un caiet și cam atât. Stai în pauză și privești în jurul tău, analizezi atitudini, vorbe care-ți trec pe la urechi și începi să sapi după informații despre unul sau altul. Așa trece primul semestru și începi să ai simpatii. Legi prietenii fragile și hotărăști să te ferești de cei câțiva care-ți par că fac notă discordantă cu întregul. Nu sunt nici șchiopi, nici surzi, nici mai urâți, nici din cale-afară de frumoși, sunt doar altfel decât tine.
Atunci, eu care niciodată nu am fost complexată de a avea încă trei surori, am legat o frumoasă prietenie cu o colegă din Câmpeni. Nu foarte vorbăreață, iute la mânie și care ”vedea” o matematică de mă lăsa mută de admirație! Lua parțialele din scris și ieșea zâmbitoare de parcă nu scrisese timp de două ore demonstrații de câte cinci pagini, la care eu leșinam întrebându-mă ce era între ”fie dat…” și ”ceea ce era de demonstrat”!
Despre ea aflasem că erau tot patru frați. Așa spusese. Crescuse acolo, în inima Apusenilor, în orașul Câmpeni despre care vorbeau documente încă de la 1584. O moață mândră tare și cu mintea deschisă. În timp am invitat-o la mine acasă unde, între cele patru fete care eram, se integra perfect și căpăta un chef de vorbă, mamă-mamă! Cu timpul a început să ne povestească despre locul din care venea și oamenii între care crescuse. O lume total diferită de a mea căci, între caldarâmul orașului și viața trăită în munții Apuseni, era cum aveam să descopăr în cele două vacanțe petrecute alături de familia sa, un drum de la Pământ la Lună. Un drum pe care aveam să pășesc fără să am măcar habar de ceea ce aveam să descopăr. A fost poate prima experiență trăită de mine, care mă va face să înțeleg că lumea satului despre care citisem mai ales în cărțile de literatură nu era ficțiune, era o realitate pe care nimic nu o schimbase, nici măcar mărețele transformări revoluționare ale anilor de după război. Cea de-a doua experiență ce m-a făcut să recitesc Ion și Răscoala de Rebreanu, a fost aplicarea legii fondului funciar. O lecție despre cum este să trăiești o viață doar cu gândul că într-o zi, îți vei lua pământul înapoi. Da, au existat oameni care au trăit, au îmbătrânit și parcă au refuzat să moară, așteptând clipa când pământul le va fi înapoiat. Erau bătrâni, nu mai aveau puterea de a-l munci dar erau din nou în rândul lumii. Aveau pământ! Dar despre asta vorbim altădată.
Acolo, în inima Apusenilor, erau zone în care cooperativizarea nu se făcuse. Pământul aparținea încă celor ce îl munceau și nu era deloc ușor. Fiecare din gospodăriile risipite pe câte o coastă de munte își producea singură cele necesare traiului. Creșteau animale, semănau, mergeau la coasă, fete și băieți roboteau pe lângă casă, fiecare având rostul său la treburile zilnice, mergeau la școală, la muncă și astfel viața curgea înainte. Și totuși comunitatea era unită, trăia o viață în care fiecare familie era parte a unui întreg. Dacă era greu? Era greu tare! Dar să o iau cu începutul.
Primul drum la Câmpeni l-am făcut în 1981 sau 1982, când prietena mea m-a invitat să-mi petrec vacanța de iarnă la părinții săi. Am sărit în sus de fericire căci nu fusesem niciodată în acele locuri și cum eram un călător prin țara mea de mică, știam că va fi o excursie memorabilă deși nicio clipă nu am anticipat tot ceea ce voi descoperi. Cum știam că voi merge de Crăciun într-o familie cu încă trei copii am întrebat ce daruri ar fi potrivit să duc. Pe drum însă, când ne apropiam de Câmpeni, prietena mea a început să se agite și să-mi spună că înainte să ajungem, trebuie să-mi mărturisească ceva. Am început să pun întrebări, nedumerită de starea ei de agitație. Poate nu le-a spus părinților că vin cu ea? Ba da! Poate nu mi-a spus că este de fapt căsătorită? Nici vorbă de așa ceva! Poate are un copil despre care nu a spus nimănui și acum voi afla adevărul? Nici despre așa ceva nu era vorba. Atunci ce este? Răspunsul ei m-a descumpănit: nu suntem patru copii cum am spus, ci zece! A mărturisit că la început, i-a fost rușine să spună tuturor la facultate că sunt zece copii la părinți ca să nu o ironizeze cineva dar, după ce mi-a cunoscut familia și a văzut că ce înseamnă pentru noi o familie numeroasă, nu a știut cum să-și îndrepte greșeala și astfel, invitându-mă la ea acasă aveam să o înțeleg. Am rămas așa de surprinsă încât am întrebat în gura mare în autobuzul cu care mergeam de la Alba-Iulia la Câmpeni ”câți?”, de s-au uitat toți la noi. Ea, cu fața ascunsă în palme răspundea cu glas pierit: ”zece”! Doamne, mă gândeam: nu am cadouri pentru toți, ce mă fac? Câte întrebări îmi veneau în minte: câți voi întâlni acasă, ce vârste au, ce sunt fete sau băieți? Ea, abia prididea cu răspunsurile, noroc că aveam ceva drum de făcut și timp de povestit!
Nici nu bănuiam însă că nu avea să fie cea din urmă surpriză și că tot ceea ce voi trăi în acele zile la Câmpeni va fi ca o poartă deschisă către alte locuri și alte timpuri, ca o viață trăită într-un univers paralel cu cel în care trăisem eu până atunci. Din păcate, nu am putut niciodată să le spun părinților săi ce a însemnat pentru mine timpul petrecut în familia lor și să le mulțumesc, căci până astăzi nu m-am reîntors în Câmpeni. Dacă regret ceva din tot sufletul, este că nu am avut un aparat de fotografiat la mine, să pot imortaliza acele locuri așa cum le-am găsit eu în acei ani și pe acei oameni, așa cum i-am cunoscut și toate întâmplările trăite despre care astăzi, pot doar să povestesc. Despre o lume în altă lume, așa cum am descoperit-o eu, cea crescută pe caldarâmul orașului.
Dar să o luăm cu începutul când, ajunsă la Câmpeni, am pornit spre casa unde eram așteptate. Ehe, se spune că primul pas este mai greu, apoi restul se aștern ușor, unul după altul și tot așa. Asta în alte povești căci, în povestea mea aveam să fac patru ore pe un drum pe care, cei de-ai casei făceau la dus un cam sfert de oră și l-a întors trei sferturi de oră. Adică, la coborât și la urcat căci, de fapt, când spui: sunt din Câmpeni, trebuie să mai precizezi și de unde, căci multe din case sunt risipite sus pe munte de unde ți se așterne la picioare, vatra orașului. Eu pot spune că am cucerit de-a dreptul orașul de pe munte, căci până sus unde era casa, drumul a fost o adevărată poveste spusă pas cu pas, de prietena mea.

2. Drumul spre casă

Cum am descoperit body painting-ul

Astăzi toată lumea a aflat despre body painting. Această formă se exprimare artistică a cucerit definitiv lumea. Că nu este prea nouă, știm. Că, acum multe sute de ani (un studiu pare să arate că până și omul de Neanderthal se folosea de această artă, ceea ce ne duce mult mai mult în trecut), fețele și trupurile erau acoperite cu desene ale căror semnificație ne străduim și astăzi, să o descifrăm în toată înțelepciunea sa, iarăși este cunoscut. Ceea ce știm mai puțin este că, uneori drumul spre această formă de exprimare poate începe cu o poveste. Mereu am susținut lectura și când dragostea de carte se întâlnești cu talentul la pictură, nu poate rezulta decât body painting. Mă rog la vremea aceea nu prea se auzise nici prin lume de această artă, iar pe la noi, singura formă de body painting se întâlnea doar pe ulițe, după vreo ploaie, când erau adunați cu joarda copiii, în case. Cu joarda, că altfel cine se dădea intrat în casă?
Să revenim, la cestiune, stimabililor! Deci, eu eram cu cititul și sora mea mai mare, Carmen, era talentul coloristic. Picta frumos, mânuia culorile minunat și aveam la îndemână, câte culori doream. Nici nu bănuia tatăl nostru ce urmări poate avea, întâlnirea celor două talente, sigure acasă într-o după-amiază liniștită cu rezerva sa de culori.
Vă veți întreba ce poate fi așa de grav? Păi să recapitulăm: două puștoaice cam de 8 ani și de 12 ani puse de fapte mari, un apartament cu două camere și o singură baie și ora la care tata se întorce de la serviciu, cu o dorință desigur, legitimă de a intra în baie. Singura baie.
El ar fi vrut să intre dar, cum am fi putut ieși noi? Dar să o luăm cu începutul. Winnetou. Cine nu îl cunoaște? Cine nu s-a vopsit alături de el în culorile războiului? Imaginar desigur, dar eu și sora mea, am trecut la fapte. Cu tempera. În cada albă, pe tot corpul și când ne admiram noi încântate de rezultat, auzim cheia în ușă și ne dăm seama brusc că, timpul a trecut mult prea repede. Ce să te mai speli? Ce să mai speli cada? Spaimă și disperare și la ușă tata care ne implora să ieșim din motive clare: era omul presat de nevoie și noi nu ne dădeam ieșite:
– Ce faceți dragă, amândouă în baie?
– Baie!!!
– Ce baie la ora 16? Ieșiți imediat!
– Imediat, tată! Stai să spălăm cada! Am fi vrut noi să o spălăm dar, cada nu se dădea curățată, neam! Cum să scoți frumusețe de tempera, cu buretele de baie și săpun de față? A încercat cineva? Noi da și nu prea am reușit. Și alunecam și ne împiedicam una de alta, o minune!
După un timp, negocierile dintre noi și tata au reînceput:
– Ieșiți imediat, că mă supăr! Vreau să intru în baie să mă spăl! Delicat dragul de el, nu?
– Ieșim imediat, tată! Și dăi și freacă-te pe corp, pe față, freacă faianța de pe pereții pe care-i pictasem tot alunecând și ținându-ne de ei, freacă cada și chiuveta, cu atâta sârg cum nu cred că am mai avut vreodată în viață. Doar ne motiva bătuta care ne aștepta la ieșirea din ”atelierul” ad-hoc, de la care nu prea vedeam ce anume ne-ar scăpa.
Când în sfârșit, după minute nesfârșite, am deschis ușa băii, tata s-a uitat năuc la noi și la baie, mulțumind cred cerului că ieșisem înainte să plece prin vecini, cerând voie la baie.
Cât despre adevărul șederii noastre în baie nu prea a fost nevoie să povestim căci, peste tot rămăseseră imagini nemuritoare, cu tempera de calitate și nici noi nu prea aveam culoarea regulamentară
Nu prea îmi mai amintesc reacția mamei la relatarea tatălui despre isprava noastră, dar cred că nu a fost prea dură, căci tot împreună ne-am apucat să facem cort în sufragerie fixându-l cu cuie în pereții proaspăt zugrăviți.

Alte povești ne spun astăzi psi, Adriana, Dana

Poate ați văzut pe internet isprava celor doi copii ce s-au jucat cu vopseaua și vă veți fi întrebat cum a fost posibil? Răspunsul vi l-am dat astăzi. Copii sunt inventivi, curioși și când își pun ceva în minte, reușesc să realizeze oricât de mult ar fi supravegheați de adulți. 

Şi eu am fost în tabãrã…..

DSCF0130
Taberele şcolare au fost un vis frumos pentru mulţi dintre şcolarii de altãdatã.şi pentru cã Bianca a deschis cutia cu amintiri, am sã încerc sã aduc la luminã câteva din clipele atât de frumoase trãite în taberele copilãriei mele. Sã nu credeţi cã accesul la aceste tabere era extrem de selectiv astfel încat sã poatã merge doar anume copii, nicidecum. Taberele erau pentru toţii copiii, chiar şi cei care proveneau din familii cu mulţi copii, cum eram şi eu (noi fiind patru copii la pãrinţi), aveau posibilitatea sã meargã gratuit. Desigur uneori erau mai puţine locuri şi atunci li se dãdea posibilitatea celor cu rezultate bune la învãţãturã sã meargã.
De obicei erau anunţate tabere atât la mare cât şi la munte. La mare se mergea la Nãvodari, dar la munte erau mult mai multe. Eu am fost însã la Câmpulung Moldovenesc, la Bran, la Sinaia, Braşov şi la Câmpulung de Argeş. Plecarea cu trenul era partea cea mai aşteptatã cãci “trenul vacanţei” (cum erau numite garniturile speciale cu care plecau în tabãrã şcolarii semnalizate cu mari afişe prinse pe laterale), era plin de veselie, tot peronul rãsuna de glasurile noastre, iar în momentul plecãrii, gara toatã ştia cã a început cu adevãrat vacanţa!
Puteti sã vã închipuiţi o garniturã întreagã doar cu copii care plecau spre tabere? Şi pentru cã uneori se cobora pe parcurs la destinaţii diferite, cei rãmaşi în tren îşi luau la revedere cu nişte chiote de speriau gara.
Doamne şi ce provizii ceream de acasã pentru cele câteva ore de mers cu trenul! Pacheţele mari şi mici rãsãreau imediat ce se punea trenul in mişcare, de parcã nimeni nu mâncase de câteva zile şi aşteptaserãm cu toţii acest drum ca sã mâncãm. Deja când ajungeam în tabãrã, bagajele noastre erau vraişte de atâta cãutare dupã jocurile luate de acasã sau dupã proviziile de ciocolatã.
Odatã ajunşi începea “circul” de rigoare cu cazarea: eu vreau sã stau cu Gigel! Eu nu vreau sã stau în patul de la uşã! Mama nu mã lasã sã stau lângã geam…..şi tot aşa pânã când sãtule de mofturi, învãţãtoarele care ne însoţeau, hotãrãu sã stabileascã ele regulile şi restabileau disciplina. Urma descoperirea sãlii de mese, cãci desigur deja, ne era foame şi doream sã ştim care erau orele de masã. Seriile în care se servea masa erau altã problemã de tranşat cãci, cei din seria a doua puteau sã doarmã mai mult dimineaţa dar, la prânz şi seara, bucãţele din mâncare puteau fi mai mici! Deci când prima serie, când a doua, dupã cum aflai meniul şi renunţai la somn sau la joacã.
Programul zilnic din tabãrã era foarte variat: excursii de o zi cu autocarul, în care primeam hranã rece la pachet pentru prânz şi douã gustãri, organizarea de jocuri sportive pe grupe, vizitare unor obiective turistice din zonele apropiate, seri de dans, bal mascat în care improvizat costume dupã cum ne tãia capul şi erau chiar premii şi diplome, concursuri de recitare sau de interpretare. Sã ştiţi cã astfel de diplome câştigate în tabere ne fãceau tare mândri la întoarcere şi de abia aşteptam sã înceapã şcoala ca sã ne mândrim cu ele. Focul de tabãrã din ultima searã era cel mai aşteptat şi cu o zi sau chiar douã inainte de sfârşitul perioadei, toţi copiii mergeam în împrejurimi şi adunam lemne pentru a înãlţa piramida ce va arde anunţând sfârşitul scurtei noastre “libertãţi”. In jurul sãu rãsunau cele mai frumoase cântece, dansam ţinându-ne de mânã şi ne promiteam cã nu ne vom uita şi cã ne vom scrie, cãci în orice tabãrã veneau dintr-o unitate şcolarã cam 10-15 copii, astfel cã o serie care avea poate 100 de copii, se întâlneau şcolari din toatã ţara, din toate categoriile de vârstã. Era foarte frumos, cãci era copilãrie purã, fãrã telefoane mobile, haine de fiţe (oricum se fãcea schimb de haine, se pierdeau, se uitau) şi mai ales fãrã pãrinţi care sã hotãrãscã ei, care cu care copil poate sta în camera sau poate vorbi. Taberele durau douã sãptãmâni şi uneori mai veneau în vizitã duminica pãrinţi care cereau voie sã-şi ia pentru câteva ore copii, poate chiar şi alt copil cu care acesta se împrietenise.
Profesorii însoţitori erau înţelegãtori, dar atenţi la ce se întampla şi nu pot sã spun cã în toţii anii în care eu am avut legãturã cu sistemul de tabere şcolare s-au întamplat evenimente care sã-i facã pe pãrinţii mei sã-şi piardã încrederea în sistemul de tabere şi sã nu mã mai lase. Le sunt recunoscãtori cã am putut sã mã bucur de una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa de şcolar: mersul în tabãrã. Un moment în care copilul rãmãs singur, punând în practicã educaţia primitã acasã, poate sã-şi lãrgeascã extraordinar de mult orizontul cunoaşterii, experimentând, fãcând noi paşi spre alţi copii pe care va trebui sã-i cunoascã, sã-i înţeleagã, sã-i ajute, legând prietenii foarte frumoase.
Mi-e dor de taberele de altãdatã, de trenurile vacanţei ce bucurau peroanele gãrilor cu rãsul copiilor şi uneori, mã întreb trecând pe lângã taberele şcolare altãdatã pline de copii, astãzi pãrãsite, unde s-a ascuns copilãria de altãdatã?