Mulți, Doamne! Prea mulți!

Și a mai trecut o confruntare și îl iubesc tot mai mult pe Caragiale!

Dă-mi Doamne răbdare! Infinită, de izvor și dă-mi putere să-mi înfrâng dorința de a  sfărâma televizorul ascultându-i pe candidații ce se visează Primar General! Am dat bani pe el și îmi trebuie să aflu cine va ieși victorios până la urmă.

Multă răbdare trebuie să ai, dacă vrei să prinzi sfârșitul confruntării de idei a candidaților, să nu fugi îngrozit de cele ce-ți aud urechile!

Ascult, ascult și mă întreb dacă acești candidați chiar au înțeles la ce vor să se înhame. Care le vor fi îndatoririle și dacă știu cu cine vor trebuie să le ducă al bun sfârșit?

Bat cu grație câmpii prezentând fiecare ce vor face și vor drege, dacă vor pune mâna pe putere.

Unul spune că va rezolva problema centurii Bucureștiului, dar cam uitase că aceasta se află la CNADNR. Ce poate face Primarul Bucureștiului în afară de a solicita corelarea lucrărilor la centura cu executarea de pasaje denivelate la ieșirile din București peste calea ferată și să se ocupe de lărgirea străzilor de ieșire din oraș? Astea sunt problemele pe care ar trebuie să se concentreze Primarul General, dar nu părea să știe.

Cum să facem Bucureștiul, o Capitală culturală tot timpul anului, era o altă întrebare pentru un alt candidat. Răspunsul, magnific! Vom face ce vom face cu clădirile vechi, minunate, dar dărăpănate.

O capitală culturală tot anul? Adică așa, să o ținem într-un festival cu muzică și dans, pe străzi și în piețe de parcă ultimul lucru rămas de făcut în acest oraș era distracția cetățeanului și a turistului venit să ne descopere. Chiar așa de rău stăm la acest capitol, de a simțit nevoia dragul de candidat, să afle ce va face contracandidatul?

Aștept să văd ce le mai trece prin cap candidaților căci nesfârșită pare să fie imaginația acestora, ce urmăresc mai degrabă să se denigreze cât mai mult unii pe alții sau să-și scoată în evidență meritele personale (despre modestie unii nu par să știe prea mult), decât să le afle alegătorul gândurile mărețe pentru oraș.

Aparatura psihotronică ce ne afectează sănătatea! Doamne, mare ți-e puterea! Ce întrebare mai este și asta? Cum vor fi păstrate tinerele speranțe – adică tineretul mă lumină candidatul – în aparatul Primăriei? Respondentul, îmi povesti despre fiica sa de 16 de ani și bilețele sale minunate! Respondentule, vezi că era vorba despre angajații din sistem. Sper eu. Vine fiica ta să se angajeze în administrația publică? Nimeni nu-i întreabă pe acești candidați unde le sunt copii? La ce școli învață? În țară sau în străinătate? Unde s-au angajat copii lor după finalizarea studiilor? S-au întors în țară și s-au angajat în sistemul bugetar? Se luptă cu sistemul? Pentru ei ce gânduri au acești candidați?

În sfârșit un candidat a remarcat că emisiunea se dorea a fi un instrument de informare a alegătorului despre programele candidaților. Hai că nu stau chiar degeaba la dezbatere, mi-am spus eu dar, deși hotărârea sa a fost bună, aceea de a lasă pe fiecare din cei doi candidați extrași din urnă să-și expună o propunere pe care o consideră bună pentru bucureșteni, răspunsul unuia a fost monumental: cardul bucureșteanului. Acumulare de puncte de credit dacă îmi fac cumpărăturile la magazinele din proximitate. Punctele acumulate ar folosi la impozite, servicii medicale, transport. Nu am înțeles eu mecanismul dar, mai mare aiureală nu am auzit! Adică mă obligi să fac vânzare unor magazine?

Confruntarea s-a terminat, eu mai turmentată ca niciodată, ascult declarațiile finale și fără voie, iau notițe pentru mai târziu și gândul mă poartă la perlele culese de prin teze:

Nu are importanță cine va fi primar. Atunci de ce candidezi, omule?

Prioritatea primarului este să orienteze bucureșteanul spre câștigarea victoriei. Dar să știți, victoria nu poate fi a noastră (este bine că ești realist), ci a concetățenilor noștri. Păi, ei candidează sau tu?

Alegeți noii veniți în politică care și-au lăsat afacerile mănoase pentru voi! Eu însă vreau să aleg pe cel care nu regretă ce a lăsat în urmă, ca să-mi scoată apoi tot timpul ochii cu sacrificiul său, ci pe cel care chiar simte că va putea schimba orașul.

Dragi bucureșteni, desigur, unii ați adormit fiind ora târzie, dar rugămintea mea este să transmiteți și celorlalți mesajul meu! Păi cum dragă, dacă dorm? Cui și de ce mai vorbești, dacă presupui deja că eu dorm în loc să te ascult?

Am lucrat în televiziune unde sunt multe vorbe și nu fapte! În politică sunt fapte și vreau să nu mai dârdâiți! Vreau să dărui timp, lege și ordine! Primarul nu ne face nouă cetățenilor, daruri. Primarul răspunde de buna funcționare a administrației publice. Eu alegătorul plătesc taxe. Adică și cu banii luați și cu ochii scoși că primim daruri?

Importante sunt spațiile verzi dar și civilizația. Urbanitate și respect. Eu candidatul, aștept să mă civilizați deși, nu prea m-ai convins că știi cum.

Trecem un pic și prin trecut, Codex și proteste. Nu-i mai lăsați! Votați ce vreți! Parcă dacă nu-mi spuneai tu, votam ce doreai tu!

Și o luăm iar cu plus-valoarea. Reducem factura la curent și căldură. Pedepsiții! Pe ei, pe mincinoșii de până acum, desigur. Fiți a arma letală, apărați-vă copii. Comisarul cu mâinile curate, voi fi! Lege și Ordine! Doamne, dor îmi este de Comisarul Moldovan, dar eu credeam că voi alege un Primar nou, nu un nou Comisar!

În sfârșit și cineva care știe ce vreau eu de la viitorul primar. București, Capitală europeană! Cu tot respectul, ne-a scos cineva din Europa vreodată? Știu, ai vrut să spui că vom trăi într-un oraș în care vom simți că viața are calitate. Nu traiul, alt nivel. Dar, întreb eu, toate capitalele europene au rezolvat problemele legate de transport, curățenie, încălzire, sărăcie, educație și sănătate? Nu! Desigur serviciile sunt mai bune, dar probleme au și ei. Știți domnilor candidați ce ne desparte totuși de ei? Mentalitatea privind responsabilitatea fiecărui cetățean față de comunitate și responsabilitatea statului față de cetățean,  dar mai sunt și altele. Vă voi spune însă, cam ce cred eu:

– Au străzile asfaltate sau măcar pietruite. TOATE! Asta să vă fie prima grijă! Așteptam să-mi spuneți când se va întâmpla asta dar, nu a fost să fie nici de data asta.

– Spațiile verzi sunt amenajate și la dispoziția cetățeanului. Vreau picnic, îmi iau coșul și mănânc la iarbă verde. Nu sar garduri, gărdulețe, mai ceva ca la maraton, nu mă aleargă niciun câine și nici nu mă umplu de căpușe!

– Clădirile au fațade îngrijite. Or avea ceva reduceri, subvenții sau poate reguli mai clare pentru proprietari? Dacă tot este casa de patrimoniu și mă obligi să o păstrez, poate capăt și vreun ajutor de la stat, cât de mic?

– Abaterile de la reguli sunt imediat sancționate. Ce parcare fără ceas, unde care cum poate! Vine și controlează și lasă amenda. Nu discută! Dar au și reguli stabilite: intervale orare clare de parcare, 1-2 ore, maxim! Nu lași mașina și o iei după două săptămâni. Parcare gratuită între orele 20-08, după care parcarea se plătește. Dimineața nu mai vezi o mașină în parcarea de la stradă. E drept că au și parcări subterane.

– Stăpâni de căței care nu strâng murdăria de pe stradă și să nu fie imediat sancționați? Să o credeți voi! Câte amenzi au dat polițiștii locali în astfel de situații?

– Nu avem săli de spectacole care să găzduiască spectacole de anvergură? Se poate, dar mai întâi aș vrea să avem săli de clasă care să ofere condiții bune de învățat tuturor copiilor de vârstă școlară din toate cartierele. Mai ales în cele din cartierele sărace. Acolo este nevoie de educație, de asistență medicală prin unități de stat, de curățenie.

– serviciul de salubritate serios și stabil. Colectarea selectivă a deșeurilor și de la instituții și de la particulari și acest lucru să se reflecte în nivelul de plată a serviciilor. Cine nu colectează selectiv să plătescă mai mult, iar cei care se străduiesc să facă acest lucru corect, să aibă reduceri.

– lucrări cu termen clar de terminare, nu lăsate în seama generațiilor viitoare de primari, doar-doar nu vor fi uitați cei ieșiți la pensie!

Mai sunt multe alte probleme de rezolvat, nu le înșir pe toate, poate nici nu le cunosc pe toate în profunzime, sunt un simplu cetățean, dar cert este un lucru: unii candidați știu ce vor, alții nu cred că au înțeles care este menirea unui primar. Unii vor să plătească polițe, alții vor să se afirme. Oricum, dacă i-ați urmărit, sunt sigură că deja că au rămas mult mai puțini, la linia de start.

Totuși o întrebare nu-mi dă pace, e drept nu pentru mult timp căci ce înseamnă o săptămână în curgerea timpului, vorba iubitului nostru Caragiale, eu alegătorul anului 2016, cu cine să votez?

Voi v-ați lămurit?

 

Eu, alegătorul

Vouă vă plac povestirile științifico-fantastice? Mie da, căci îmi place să visez. Să visez cu ochii deschiși la o altfel de lume. O altfel de societate. Veți spune că nu întotdeauna, odată împlinite, visele aduc fericirea. Se poate, dar ce frumos este să visezi!
Isaac Asimov a imaginat o lume în continuă transformare, o lume în care destinul oamenilor este strâns legat de cel al roboților. Oamenii fără roboți, nu mai știu și nu mai pot supraviețui, iar roboții sunt strâns legați de soarta oamenilor cărora le aparțin. Ei, roboții, pot orice: au forță fizică, au inteligență, sunt mulți, sunt specializați, însă au o mică dar drastică, problemă de conexiune cu omul lor: Cele trei legi al roboticii.
”Legea 1: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău.
Legea 2: Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o ființă umană, atât timp cât ele nu intră în contradicție cu Legea 1.
Legea 3: Un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicție cu Legea 1 sau Legea 2.”
Și ca să fie siguri că roboții își vor cunoaște mereu menirea, oamenii au enunțat și Legea supremă – Legea 0: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău umanității sau să permită prin neintervenție ca umanitatea să fie pusă în pericol.
Ca urmare a Legii 0, toate celelalte legi se modifică corespunzător, Legea 0 fiind legea supremă.”
Și astfel, haosul a fost evitat. Oamenii și-au continuat viața liniștiți într-o lume plină de tehologii uimitoare. Astăzi, pentru o parte a lumii, acele tehnologii sunt parte din viața de zi cu zi, pentru altă parte a lumii, din păcate destul de mare ca să ne cuprindă și pe noi, tehnologiile uimitoare, sunt picurate strop cu strop, din an în Paște (cum spune românul), precum apa vie pe buzele celui aflat aproape de moarte. Noroc sau ghinion, nouă ne plac povestirile cu Feți-Frumoși și unii chiar mai credem că vor veni Feți-Frumoși pe cai albi să ne scape de balauri și de Zmei – Paralei.
Și îi așteptăm, din patru în patru ani, uneori mai devreme că de, se mai satură omul de așteptat și se pune pe treabă. Mai dărâmă un guvern, mai cerne un ciur de promisiuni căutând realizările cât bobul de neghină prin pleava groasă a mincinilor sau mai iese la gard, adică în Piața Mare, și-și strigă nemulțumirea sperând că până la urmă o să-i pese cuiva.
Păcat că nu prea avem ținere de minte, căci altfel am știi că:
Feții – Frumoși sunt doar în povești, pe meleagurile noastre doar Zmeii cresc într-o zi cât alții în trei ani.
Zmeii sunt întotdeauna, mai mulți și mai informați decât Feții-Frumoși.
Feții-Frumoși nu au timp de fapte bune și gratuite căci, frumusețea trece repede și nu au prea mult timp la îndemână să-și agonisească cele necesare să se așeze la casele lor. Așa că se luptă ce se luptă, apoi pragmatici, fac o analiză rapidă a cheltuielilor vs. câștiguri și, dacă dă cu minus, își iau traista-n băț și p-aci ți-e drumu’! Și la ce drumuri bune sunt dincolo de hotare, zău că nu au de ce să-și facă griji că ar trebui să se întoarcă!
Zmeii în schimb, sunt urâți și deci, nu au teamă de trecerea timpului, nu se grăbesc, fac lucrurile temeinic, în familie că de au fraţi, surori, mumă ce trebuie întreținuți și astfel, pe unde trec, nu mai crește nici iarba, nu mai zboară nici vrabia, lasă locul lună și pe bieții pământenii cu buzele umflate, cu buzunarele goale și cu credite la bănci.
Acum probabil vă întrebați care este legătura dintre roboții lui Asimov și Zmeii de la noi. Simplu: alegerile locale! Toată urbea se frământă, dându-se de ceasul morții încercând să afle cine va fi întâi stătătorul său. Omul cu puteri depline peste destinele anonimilor cetățeni-alegători chemați să-și spună voința.
Și nu sunt puțini Feții-Frumoși dispuși să se ia la trântă cu Zmeii. Ba sunt și Ilene Cosânzene, căci între timp, de când cu emanciparea și drepturile și sarcinile sunt egale și nu se sfiesc să le reclame. Până aici, toate bune, dar să revenim la cestiune, cum ar spune iubitul nostru Caragiale.
Eu, alegătorul, refuzând să mai fiu, Eu, Robotul cel care, unde i se spune acolo merge, unde i se arată acolo pune ștampila, m-am hotărât să-i spun eu candidatului, voitorului de putere, ce vreau eu alegătorul, de la el. La urma, urmei el vrea să fie urmat, convins fiind că știe încotro trebuie apucat. Știe pe ce cărări trebuie pornit astfel încât să dăm odată de luminița de capătul tunelului (fie vorba între noi luminița asta a noastră cred că s-a ascuns la capătul lumii de nu dăm de ea nici după 27 de ani).
Dar eu m-am săturat să o iau pe arătură, după cum crede unul și altul, mi-am rupt tocurile prin hârtoapele acestei țări, mi-am pierdut răbdarea așteptând să apară oamenii despre care să vorbesc cu admirație și peste 10-20-30 de ani. Și atunci, am decis ca a venit timpul unei campanii în care ei, candidații să asculte ce au de spus oamenii și dacă, la sfârșitul campaniei mai cred că pot face ceva pentru urbe, să candideze, dacă nu să se retragă. Am scuti astfel urbea de pierdea altor bani și altor ani, în care se vor petici aceleași străzi, se vor lumina de sărbători aceleași bulevarde, se vor planta și replanta panseluțe, se vor schimba între ele bordurile din oraș și se vor promite fără niciun rezultat că se vor construi școli, grădinițe, creșe sau spitale.
Și atunci, mi-am spus că nu ar fi rău dacă ar exista niște legi care să definească obligațiile candidatului:
Legea 1: Un candidat nu are voie să facă promisiuni deșarte.
Legea 2: Un candidat trebuie să dovedească că știe clar, care sunt problemele urbei și că a identificat modalitățile prin care poate să împlinească nevoile cetățenilor din urbea sa în timpul vieții acestora și nu într-un viitor despre care nici măcar el nu are habar când va fi.
Legea 3: Un candidat trebuie să dovedească că, dorința sa de a ocupa o demnitate publică nu este o cale de realizare personală.
Și ca să fim siguri că orice candidat la o demnitate publică își va cunoaște mereu menirea, voi enunța Legea supremă – Legea 0: Un candidat care, odată ales, prin necunoașterea nevoilor cetățenilor urbei sau prin ignorarea lor în mod repetat, a adus prejudicii cetățenilor urbei, va fi oprit pe viață de la orice funcție publică.”

Eu alegătorul, promit că voi sta cu ochii lipiți de ecranul televizoarelor căutând să nu-mi scape nicio promisiune de a ta, candidatule, oriunde te-ai afla!

Eu, alegătorul, promit că-mi voi face temele astfel încât de câte ori voi călca în gropile patriei, să-mi aduc aminte să nu te mai votez niciodată!

Eu, alegătorul, promit că-mi voi ține un jurnal zilnic al realizărilor și ratărilor tale, să-mi fie îndrumar pentru următoarele alegeri și astfel, parafrazându-l pe iubitul nostru Caragiale, voi știi că pentru tine, candidatule, care nu te-ai ținut de promisiuni, asta a fost cea din urmă cameră!

Cu deplină considerație, eu alegătorul anului 2016

Psi-luneli – îmi plac oamenii

Cã îmi plac oamenii am spus de când am scris pe blog despre mine. Nu am sã mã dezic tocmai astãzi dar, uneori ca sã fiu sincerã pânã la capãt, am momente când simt nevoia sã fac totuşi unele precizãri.
Sigur veţi spune cã nu poţi avea rezerve. Ori iubeşti toţi oamenii, adicã toţi-toţi, întãrind astfel caracterul categoric–afirmativ al enunţului sau cum ar spune iubitul meu dom’Caragiale îi iubesc pe toţi dar pe ici, pe colo pe la pãrţile esenţiale aş mai schimba câte ceva pe la unii cã prea sunt din cale-afarã de nesuferiţi sau mai corect ar fi nesimţiţi.
Deci ca sã mã explic, iubesc oamenii dar îi urãsc pe cei care din varii motive mã obligã sã-i exclud din rândul oamenilor.
Aş putea desigur sã-i ignor. Aş putea dar nu vreau.
Aş putea sã mã lupt sã-i fac sã doreascã sã nu-i exclud dar iarãşi spun: nu mai vreau.
Aş putea sã-mi spun cã nu este frumos sau creştineşte sã nu iubesc orice om. Dar nu vreau cãci iatã am obosit .
Am obosit sã trec cu vederea prostia unor oameni pentru cã ei sunt mulţi şi prostia lor nesfârşitã.
Am obosit sã mã prefac cã nu simt rãutatea farã motiv a prea multor oameni pentru cã mã doare prea rãu.
Am obosit sã sper cã mâine aceşti pseudo-oameni se vor vindeca de lipsa de umanitate pentru cã prea multe zile de mâine au trecut şi totul a rãmas neschimbat.
Şi totuşi în astfel de momente mã gândesc cã nu am fost, nu sunt şi nu voi fi singura care lupt sã-mi pãstrez nealteratã dragostea pentru toţi-toţi oamenii şi dacã alţii au reuşit înseamnã cã mai pot încã spera. Şi atunci, dorinând sã mã fac auzitã, repet ca pe o rugãciune:
 
ORICE OM
De Geo Bogza
 
“Orice om pe care nu pot sã-l iubesc este pentru mine
Un izvor de adâncã tristeţe.
Orice om pe care l-am iubit şi nu pot sã-l mai iubesc,
Înseamnã pentru mine un pas spre moarte.
Atunci când n-am sã mai pot iubi pe nimeni, am sã mor.
Voi, cei care ştiţi cã meritaţi dragostea mea, aveţi grijã
Sã nu mã ucideţi.”

O întâmplare…programatã

 
21 decembrie 1989 Bucuresti

21 decembrie 1989 Bucuresti

Mã gândesc adeseori la acele situaţii în care ne aflãm la un moment dat, având credinţa cã spontaneitatea conjucturii este o realitate ce nu poate fi pusã la îndoialã şi care, dupã aşezarea vremurilor pe fãgaşul lor, descoperim cu amãrãciune cã sunt departe a fi ceea ce au pãrut .
Întâmplare, hazard, accident, oricum i-am spune, vorbim de acea situaţie în care eşti prins, fãrã a fi anunţat în prealabil, fãrã a putea sã te eschivezi, fãrã sã poţi prevedea finalul şi mai ales fãrã sã poţi influenţa în niciun fel, acest rezultat final. Que sera, sera…. Scriam odatã cã sunt şi fapte care nu ne apartin şi care uneori pot schimba dramatic viaţa unui om. Nu putem cunoaşte şi nici controla totul. De aceea este frumoasã viaţa, nimeni nu ştie pânã la sfârşit ce va fi: che sera, sera!
            Dar ce te faci cu acele “întâmplãri” la care eşti obligat sã participi şi care pânã la final se dovedesc a fi fost programate? Cã trece ceva timp pânã când realizezi tu însuţi cã percepţia iniţialã a faptului împlinit este viciatã, falsã şi departe de adevãr este fãrã îndoialã firesc cãci, trebuie timp sã se decanteze faptele de imaginile impuse de pãrerile celorlaţi şi de reflectãrile cel mai adesea voit deformate, ale mass-mediei. Fiecare participant la o astfel de “întâmplare” programatã, participant inocent sau nu tocmai, va comenta şi va transmite ceea ce a trãit sau ceea ce va trebui sã fie perceput ca “trãit” pe viu şi astfel, programata întâmplare, va cãpãta legitimitate, greu de combãtut, cu cât relatãrile vor îmbina mai strâns realitatea cu ceea ce de acum înainte va trebui sã fie perceputã ca realitate.
Memoria colectivã. Când am auzit prima data aceastã formulã m-am gândit cã este vorba de adevãrul comun, perceput ca atare de toţi cei care, la un moment dat au fost martorii activi sau contemplativi ai unei perioade de timp sau ai unui fapt izolat, adevãr compus dintr-un numãr de relatãri personale dar relativ asemãnãtoare, cãci relativitatea se raporta doar la fineţea detaliilor surprinse de catre participanţi, la puterea lor de înţelegere şi nu la negarea unei stãri  clare de fapt.
            Pentru mine cea mai programatã întâmplare a fost mitingul din 21 decembrie 1989. Cã am fost scoşi la miting, cã am fost concentraţi în spaţiul bine delimitat dintre Palatul Regal şi Comitetul Central printr-un coridor de soldaţi umãr la umãr printre care nu se putea  “pierde” pe drum niciunul dintre cei obligaţi sã participle la miting, asta este de înţeles, dar cã dupã ruperea rândurilor şi fuga din piaţã pãnã în parcul din faţa Teatrului Naţional la Intercontinental, dinspre Piaţa Unirii venea o coloanã de manifestanţi având pancarte scrise “Jos comunismul “ şi scandând lozinci împotriva guvernului, asta nu am mai înţeles-o nici pânã astãzi! Ei la ce miting erau pregãtiţi sã ia parte? Dar coloana de tineri ce au apãrut pe lângã zidurile Facultãţii de Geografie în frunte cu un tânãr într-o hainã pepitã cu eşarfã alba la gât ce scandau la rândul lor “Jos comunismul” ei la ce manifestare erau pregãtiţi sã ia parte? Dupã trecerea lor prin faţa Hotelului Intercontinental spre Piaţa Romanã, au venit douã autobuze cu trupe USLA, care s-au aliniat umãr la umãr pe toatã deschiderea bulevardului şi cu lovituri de bastoane în scuturile de plastic, tropãind sacadat au început sã înainteze în urma coloanei de manifestanţi. Priveam printre lacrimile spaimei celor trãite şi nu mã gândeam decât cã nu este adevãrat, este un vis, dar strigãtele se rãsunau din toate pãrţile erau prea reale ca sã le poţi ignora.
            Poate cã eu eram cea care habar nu aveam ce urma sã vinã dar cu siguranţã erau mult mai mulţi cei care ştiau şi, şi mai mulţi erau cei care aveau ceva bine stabilit sã facã, astfel încât sã se împlineascã “programata întâmplare”.
            Masã de manevrã asta am fost atunci în Piaţã Palatului. Un termen militar numeşte manevra ca fiind totalitatea mişcărilor executate, după un plan dinainte stabilit, în cursul unei deplasãri a unei armate pe câmpul de luptă pentru a da inamicului o lovitură neaşteptată. Cã a fost o loviturã neaşteptatã, este clar. Cã s-a dat o loviturã formei de guvernãmât de atunci, iar nu se contestã. Deci, cã noi cei scoşi cu liste din intreprinderi sã fim prezenţi la aceastã manevrã nu am fost decât o masâ de manevrã, o cantitate neglijabilã, pierderi colaterale ale înfruntãrii ce urma sã porneascã, nu poate fi contestat. Cã trebuia fãcut ceva, este clar, dar de ce noi? De ce nu au fost în piaţã cei care trãgeau sforile pãpuşilor acum calcate în picioare în piatã de fuga disperatã a celor care încercau sã scape de ce anume neştiind nici ei în acel moment ? Sentimentul frustãrii a nu avea rãspunsuri rãmâne, chiar dacã timpul a trecut şi par sã se fi dat câtevã rãspunsuri. Cã astãzi scriu despre aceste întâmplãri este urmarea acelor zile, dar tot atât de adevãrat este faptul cã, de atunci am hotãrât sã nu mai fiu masã de manevrã la nici o manifestare deşi au mai fost ocazii la care am considerat cã trebuie sã particip şi m-am dus. Dar mi-am asumat riscul şi posibilele urmãri ştiind cã nu orice chemare este de ajutor şi nu orice cauzã spusã cu emfazã este adevãratã. Au mai fost deziluzii şi spaime, dar am plecat de la ideea cã orice se va “întâmpla” va fi urmarea unei bune “programãri” a organizatorilor. Vorba iubitului nostru Caragiale : “trãdare, trãdare dar sã o ştim şi noi!”
 
sursa foto

Singurãtatea învingãtorului

vhgf
Concursul s-a încheiat, euforia victoriei a trecut, au rãmas doar gândurile care nu-mi dau pace şi întrebãrile la care încã nu am gãsit rãspuns. Cã mi-am dorit sã câştig, nu am ascuns şi nu cred sã fi fost singura. Cã m-am strãduit sã pun în cuvinte dragostea mea pentru cãrţi şi respectul pentru cuvântul scris, este evident, cum la fel de evidentã ar fi putut fi pentru cei interesaţi şi originalitatea postãrii, cãci aceasta fusese scrisã în luna noiembrie a anului trecut, aşa cum am menţionat în prezentare. Fãrã constrângerile unei teme impunse, fãrã termen limitã, doar sentimentele din inima mea şi concluziile unei vieţi peste care au trecut anii. Un cititor se întreba dacã cei care au scris pentru concurs au fost sinceri şi dacã “argumentele” alese de ei pentru a-şi susţine pasiunea pentru citit sunt reale sau doar aşa, frumos înşiruite pentru concurs. Am scris “ De ce citim?” cu cinci luni în urmã, fãrã nicio mizã, doar pentru mine şi nu era prima datã când scriam despre cãrţi şi despre lumea lumea lor fermecatã.
 
Mã întreb însã în ce mãsurã calitatea unui text scris este amplificatã sau anulatã de criticã? Reacţiile apãrute în urma afişãrii rezultatului concursului mi-a readus în memorie motivul pentru care iubesc romanul Ilenei Vulpescu “Arta conversaţiei”. Tãcerea celor pentru care nu eram un nume necunoscut, chiar dacã de puţin timp, m-a întristat şi m-a fãcut sã meditez la tema conspiraţiei tãcerii ce a intrigat-o atât de mult pe Sânziana şi la concluzia atât de înţeleaptã a mamei sale: “Majoritatea criticilor fac cronici la oameni, nu la cãrţi.”. Deci cei mai mulţi şi-au dorit sã câştige prietenii şi nu postãrile, oricare ar fi fost calitatea lor sau istoria blogurilor participante, mai veche sau mai recentã. Deci cum vã spuneam în postarea mea: în paginile cãrţilor sunt rãsunsuri la întrebãrile tale de astãzi! Le-am cãutat şi le-am gãsit!
 
“Primul loc în cazul de faţă are un text foarte bun, dar comentarii extrem de puţine, în comparaţie cu alte bloguri.” Veţi spune cã s-a menţionat cã vor conta comentariile! Cu sigurantã au contat dacã acestea au reprezentat reflexia propriei identificãrii a cititorului cu argumentele celui ce a scris. Personal nu consider cã numãrul mare de comentarii ar fi fost un indicator real al valorii, ci mesajul acestora şi sinceritatea cu care cititorul-comentator, ar fi participat la dezbaterea subiectului, argumentãnd el însuşi.
 
Orice concurs are cãştigãtori şi învinşi. Toţi au meritul de a fi fãcut eforturi, de a se fi strãduit sã atingã cerul cu mâna, de a visa la podium. Nu cred în cei pentru care doar participarea este importantã. Dacã vrei sã câştigi trebuie sã-ţi doreşti cu adevãrat acest lucru şi trebuie sã lupţi sã cãştigi, nu sã faci frumos. Dacã cãstigi sau pierzi rãmâne de vãzut, dar nimeni vreodatã nu a fost demn de laudã dacã pierzând, va spune cã cel ce a câştigat a fost mai slab decât el, fãrã sã-şi argumenteze în mod serios opinia. Cineva scria: ”Cei de pe locul intai – un articol bine argumentat, emotionant si cu o cauza nobila (ce sa mai vrei?!).”  Finã ironie, nu? Rãspund eu: poate respect? Respect pentru efortul celui care a scris din suflet? Mi-am amintit de anii de şcoalã şi de comentariile unor mame din momentul acordãrii premiilor la sfârşit de an: dacã mamã-sa este toatã ziua la şcoalã cum sã nu ia premiul I?. Mamã, sã ştii cã am luat premiul I, cum frumos spunea Sonia, sunt din nou premiantã! Cu coroniţã, pãcat cã nu poţi sã mã vezi! Dar destul cu gluma, sã trecem şi la lucruri serioase.
Mulţumesc celor care mi-au citit postarea şi care au gãsit suficiente motive sã-şi aştearnã gândurile ca semn al trecerii lor ! Mulţumesc Bianca pentru cuvintele calde atât de dragi sufletului meu, cuvinte ce m-au încurajat atât de frumos şi când blogul meu abia prinsese viaţã!
 
Mulţumesc Zânã! Încã mai cred în poveşti şi în finaluri fericite!
Mulţumesc Sonia pentru încurajarea ta venitã în primele momente de concurs şi felicitãri pentru propria-ţi reuşitã!
Felicitãri Dan pentru clasarea ta pe podium şi la cât mai multe victorii!
 
Las la urmã mulţumirile oficiale adresate librãriei online Libris.ro care a fãcut posibil acest demers publicistic, care ne-a fãcut pe noi, pasionaţii de lecturã, sã ne cercetãm sufletul şi sã încercãm sã punem în fraze frumos meşteşugite rãspunsul la întrebarea “De ce citim?”. Reuşita acestui concurs a fost tocmai aceea cã, încã o datã, lecturând postãrile celor ce s-au încumetat sã participe la concurs am dat din nou dreptate înţeleptului Miron Costin care a spus cã: „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor!”
Şi pentru cã îl iubesc atãt de mult pe Caragiale îl parafrazez şi spun: nu fiţi supãraţi, asta nu-i cea din urmã camerã, adicã nu-i cel din urmã concurs! Cu siguranţã vor mai fi şi poate învinşii de azi vor fi învingãtorii de mâine. Eu vã urez de pe acum succes, oricare veţi fi cei ce veţi urca pe podium şi tuturor prietenilor cãrţilor, vã doresc lecturi pe mãsurã sufletului vostru!
 
 
surasa foto