Poveste din țara moților – 1. Chemarea munților

1. Chemarea munților

A fost odată, ca niciodată o familie cu patru fete. La vremea de atunci nu era ceva neobișnuit să întâlnești familii cu patru-cinci, poate chiar șase-șapte copii, la oraș. Nici la București. Au mers toate patru la aceeași școală de cartier, cu profesori care ieșeau la pensie din același centru de învățământ și care rând pe rând, le-au avut eleve. Mai cu laude, mai cu reproșuri că vezi, mai tot timpul comparate între ele, surorile erau parcă tot timpul într-o întrecere, terminară școala generală și plecară la liceu. Trei dintre ele, tot la același liceu. Și acolo tot așa: sora ta….Veți crede poate că acest lucru le-a fost potrivnic? Da de unde! Să vrei și nu puteai trece neobservată, că de pe unde trecuse sora mai mare, pârtie făcuse!
Dar cum nimeni nu a contestat faptul că fiecare dintre ele era unică, fiecare și-a urmat propriul drum. Dacă ne-a deranjat vreodată că eram patru copii la părinți? Vă spun clar, nu! Spuneam tuturor că suntem patru copii, fără nicio rușine, fără nicio reținere.
La facultate însă, lucrurile s-au prezentat altfel. Tineri din toată țara, mai săraci, mai cu stare, mai reținuți sau mai dezinhibați, obligați să-și petreacă patru ani din viață împreună, ofereau un spectacol interesant celui dornic de studiu. Ce te faci însă că trebuia să legi cunoștințe, cum să-ți alegi prietenii? Ce criterii să-ți fixezi? Să fie din oraș cu tine? Din același județ? De aceeași vârstă? Greu tare! Luni de zile în care saluți, mai schimbi câte o vorbă, mai împrumuți un caiet și cam atât. Stai în pauză și privești în jurul tău, analizezi atitudini, vorbe care-ți trec pe la urechi și începi să sapi după informații despre unul sau altul. Așa trece primul semestru și începi să ai simpatii. Legi prietenii fragile și hotărăști să te ferești de cei câțiva care-ți par că fac notă discordantă cu întregul. Nu sunt nici șchiopi, nici surzi, nici mai urâți, nici din cale-afară de frumoși, sunt doar altfel decât tine.
Atunci, eu care niciodată nu am fost complexată de a avea încă trei surori, am legat o frumoasă prietenie cu o colegă din Câmpeni. Nu foarte vorbăreață, iute la mânie și care ”vedea” o matematică de mă lăsa mută de admirație! Lua parțialele din scris și ieșea zâmbitoare de parcă nu scrisese timp de două ore demonstrații de câte cinci pagini, la care eu leșinam întrebându-mă ce era între ”fie dat…” și ”ceea ce era de demonstrat”!
Despre ea aflasem că erau tot patru frați. Așa spusese. Crescuse acolo, în inima Apusenilor, în orașul Câmpeni despre care vorbeau documente încă de la 1584. O moață mândră tare și cu mintea deschisă. În timp am invitat-o la mine acasă unde, între cele patru fete care eram, se integra perfect și căpăta un chef de vorbă, mamă-mamă! Cu timpul a început să ne povestească despre locul din care venea și oamenii între care crescuse. O lume total diferită de a mea căci, între caldarâmul orașului și viața trăită în munții Apuseni, era cum aveam să descopăr în cele două vacanțe petrecute alături de familia sa, un drum de la Pământ la Lună. Un drum pe care aveam să pășesc fără să am măcar habar de ceea ce aveam să descopăr. A fost poate prima experiență trăită de mine, care mă va face să înțeleg că lumea satului despre care citisem mai ales în cărțile de literatură nu era ficțiune, era o realitate pe care nimic nu o schimbase, nici măcar mărețele transformări revoluționare ale anilor de după război. Cea de-a doua experiență ce m-a făcut să recitesc Ion și Răscoala de Rebreanu, a fost aplicarea legii fondului funciar. O lecție despre cum este să trăiești o viață doar cu gândul că într-o zi, îți vei lua pământul înapoi. Da, au existat oameni care au trăit, au îmbătrânit și parcă au refuzat să moară, așteptând clipa când pământul le va fi înapoiat. Erau bătrâni, nu mai aveau puterea de a-l munci dar erau din nou în rândul lumii. Aveau pământ! Dar despre asta vorbim altădată.
Acolo, în inima Apusenilor, erau zone în care cooperativizarea nu se făcuse. Pământul aparținea încă celor ce îl munceau și nu era deloc ușor. Fiecare din gospodăriile risipite pe câte o coastă de munte își producea singură cele necesare traiului. Creșteau animale, semănau, mergeau la coasă, fete și băieți roboteau pe lângă casă, fiecare având rostul său la treburile zilnice, mergeau la școală, la muncă și astfel viața curgea înainte. Și totuși comunitatea era unită, trăia o viață în care fiecare familie era parte a unui întreg. Dacă era greu? Era greu tare! Dar să o iau cu începutul.
Primul drum la Câmpeni l-am făcut în 1981 sau 1982, când prietena mea m-a invitat să-mi petrec vacanța de iarnă la părinții săi. Am sărit în sus de fericire căci nu fusesem niciodată în acele locuri și cum eram un călător prin țara mea de mică, știam că va fi o excursie memorabilă deși nicio clipă nu am anticipat tot ceea ce voi descoperi. Cum știam că voi merge de Crăciun într-o familie cu încă trei copii am întrebat ce daruri ar fi potrivit să duc. Pe drum însă, când ne apropiam de Câmpeni, prietena mea a început să se agite și să-mi spună că înainte să ajungem, trebuie să-mi mărturisească ceva. Am început să pun întrebări, nedumerită de starea ei de agitație. Poate nu le-a spus părinților că vin cu ea? Ba da! Poate nu mi-a spus că este de fapt căsătorită? Nici vorbă de așa ceva! Poate are un copil despre care nu a spus nimănui și acum voi afla adevărul? Nici despre așa ceva nu era vorba. Atunci ce este? Răspunsul ei m-a descumpănit: nu suntem patru copii cum am spus, ci zece! A mărturisit că la început, i-a fost rușine să spună tuturor la facultate că sunt zece copii la părinți ca să nu o ironizeze cineva dar, după ce mi-a cunoscut familia și a văzut că ce înseamnă pentru noi o familie numeroasă, nu a știut cum să-și îndrepte greșeala și astfel, invitându-mă la ea acasă aveam să o înțeleg. Am rămas așa de surprinsă încât am întrebat în gura mare în autobuzul cu care mergeam de la Alba-Iulia la Câmpeni ”câți?”, de s-au uitat toți la noi. Ea, cu fața ascunsă în palme răspundea cu glas pierit: ”zece”! Doamne, mă gândeam: nu am cadouri pentru toți, ce mă fac? Câte întrebări îmi veneau în minte: câți voi întâlni acasă, ce vârste au, ce sunt fete sau băieți? Ea, abia prididea cu răspunsurile, noroc că aveam ceva drum de făcut și timp de povestit!
Nici nu bănuiam însă că nu avea să fie cea din urmă surpriză și că tot ceea ce voi trăi în acele zile la Câmpeni va fi ca o poartă deschisă către alte locuri și alte timpuri, ca o viață trăită într-un univers paralel cu cel în care trăisem eu până atunci. Din păcate, nu am putut niciodată să le spun părinților săi ce a însemnat pentru mine timpul petrecut în familia lor și să le mulțumesc, căci până astăzi nu m-am reîntors în Câmpeni. Dacă regret ceva din tot sufletul, este că nu am avut un aparat de fotografiat la mine, să pot imortaliza acele locuri așa cum le-am găsit eu în acei ani și pe acei oameni, așa cum i-am cunoscut și toate întâmplările trăite despre care astăzi, pot doar să povestesc. Despre o lume în altă lume, așa cum am descoperit-o eu, cea crescută pe caldarâmul orașului.
Dar să o luăm cu începutul când, ajunsă la Câmpeni, am pornit spre casa unde eram așteptate. Ehe, se spune că primul pas este mai greu, apoi restul se aștern ușor, unul după altul și tot așa. Asta în alte povești căci, în povestea mea aveam să fac patru ore pe un drum pe care, cei de-ai casei făceau la dus un cam sfert de oră și l-a întors trei sferturi de oră. Adică, la coborât și la urcat căci, de fapt, când spui: sunt din Câmpeni, trebuie să mai precizezi și de unde, căci multe din case sunt risipite sus pe munte de unde ți se așterne la picioare, vatra orașului. Eu pot spune că am cucerit de-a dreptul orașul de pe munte, căci până sus unde era casa, drumul a fost o adevărată poveste spusă pas cu pas, de prietena mea.

2. Drumul spre casă

Publicitate

De ce Muzeul Conacul Bellu?

Aflat la numai 80 de km de București, orașul Urlați este o destinație de călătorie minunată pentru cei care, la sfârșit de săptămână doresc să petreacă câteva ore împreună cu familia descoperind o pagină din fabuloasa istorie a vechilor familii boierești.
Muzeul ”Conacul Bellu”, fosta reședință a familiei Bellu, a fost construită la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind un ansamblu ce cuprindea ”Casa Mare”, avariată grav de cutremurul de 1940, și ulterior demolată, ”Casa mică”, restaurată în 2009, Foișorul aflat la intrarea în complexul muzeal, precum și anexele gospodărești astăzi demolate, toate înconjurate de un parc de 8 ha. Conacul a fost construit de Alexandru Bellu, descendent al familiilor Ghica, Văcărescu, Cantacuzino, Știrbei, o personalitate remarcabilă a vremii sale. Atât structura ansamblului cât și interiorul, păstrează elementele tradiționale de arhitectură românească, adăpostind colecții prețioase de carte veche, precum Biblia lui Luther din 1950, tablouri, obiecte de artă orientală, mobilier, țesături și unelte.
Ansamblul de la Urlați, a fost donat în anul 1926 de Alexandrina Bellu Academiei Române și a fost declarat în anul 1955 monument de arhitectură.
La intrarea în muzeu se află Foișorul, o construcție cu 2 etaje, din cărei construcție inițială se mai păstrează doar baza, fiind renovat între anii 2008-2010. La parter, Foișorul adăpostește o expoziție ce cuprinde obiecte aparținând epocii eneolitice fiind atribuite culturii Gumelnița, au fost descoperite în situl arheologic din apropierea orașului Urlați, atestând existența unei civilizații de peste 6000 de ani. Piesele expuse, constând din fragmente de vase de lut, vase ritualice cu reprezentări zoomorfe și antropomorfe, unelte din piatră și xilex, confirmă dezvoltarea pe aceste meleaguri a unei comunități bine defintă. Ascultând explicațiile ghidului despre vechimea sitului arheologic din care proveneau obiectele expuse, gândul m-a purtat spre o altă așezare, cea de la Sucidava vizitat anul trecut, a cărei vechime este de asemenea de peste 5000 de ani. Astfel de așezări, atestă existența pe aceste meleaguri a unor civilizații avansate dar desigur, sunt încă multe de aflat despre cum au evoluat ele până în perioadele bine documentate ale civilizațiilor geto-dacice.
La etajul 1 al Foișorului, descoperim facinanta lume fotografică a artistului fotograf Alexandru Bellu, titlul primit permițându-i acestuia să reprezinte România la expoziția Internațională de la Paris din anul 1900. Posesor la aceea vremea unei aparaturi fotografice de excepție, Alexandru Bellu a lăsat o bogată arhivă fotografică a vremii cuprinzând fotografii ale tinerelor țărănci purtând frumoasele costume naționale. După moartea artistului, în anul 1926, Nicolae Iorga a reprodus în albumul ”România în chipuri și imagini” cinci dintre fotografiile acestuia.
La etajul al 2-lea al Foișorului pot fi admirate piese de mobilier pictat, icoane pe sticlă, costume populare din Muntenia și Oltenia. De remarcat faptul că, este expus aici costumul oltenesc compus din cămașă și vâlnic cu tel de argint, ce a fost purtat de cea care a pozat pentru unul din instantaneele fotografice realizate de artist.
Lăsăm în urmă foișorul și apucând-o pe poteca ce străbate parcul străjuită de arbori cu înălțimi impresionante și covoare de toporași, descoperim ”Casa mică”, o construcție realizată după planurile lui Alexandru Bellu ce și-a dorit să păstreze stilul tradițional românesc.

Putem admira astfel camerele în care se găsesc sobe de pământ și pardosite cu dușumele, precum și camere decorate piese de mobilier florentin sau salonul otoman sau cel japonez, atestând pasiunea pentru călătorii a proprietarilor.
Printre obiectele expuse nu poți să nu admiri gramofonul încă funcțional, ale cărei sunete ne-au încântat pentru câteva minute purtându-ne delicat în vremurile de altădată.
Am lăsat la urmă, povestea cramei. Descoperită abia în 2005 odată cu lucrările de restaurare ale conacului, crama se constituie într-un adevărat tezaur adăpostind un teasc de piatră de peste 2000 de ani, teascuri de lemn precum și obiecte folosite în decursul timpului la prelucrarea strugurilor în procesul de vinificație și de păstrare a vinului. Colecția este impresionantă dat fiind faptul că proprietatea cuprindea și o vie.Aflat la doar 1 ora și jumătate de drum, ansamblul muzeal este ideal pentru petrecerea unei zile alături de familie, frumusețea parcului, exponatele deosebite aflate în patrimoniul muzeului și amabilitatea ghizilor fiind fără îndoială argumente hotărâtoare în alegerea acestuia ca destinație.
Las fotografiile să vorbească despre acest loc minunat ce m-a încântat și cum frumusețea stă în ochii privitorului, fiți convinși că, dacă vă hotărâți să porniți la drum, veți avea încă multe alte lucruri frumoase de descoperit.

Maastricht

Când am plecat din Bruxelles spre Maastricht, nu m-am gândit că drumul mă va conduce spre cea mai surprinzătoare librărie din câte am văzut. Eram însă pregătită să pășesc într-o nouă comunitate, să surprind cotidianul, încercând să mă pierd pe străzile orașului ca și cum le știam de o viață.
Maastricht-ul, capitala provinciei Limburg din Olanda, m-a întâmpinat cu o ploaie măruntă, rece de noiembrie. Stropii ce cădeau păreau însă să nu sperie pe nimeni, nici pe comesenii așezați la mesele localurilor din jur și nici pe locuitorii așezării, ce și-au continuat nestingheriți cursele pe biciclete.
Sute, mii de biciclete de toate tipurile și toate mărimile. Modele noi și modele vechi, străbat cu frenezie, străzile bătrânului oraș. Priveam fascinată bicicliștii de toate vârstele, băieți și fete, în ținute sport și ținute elegante, femei trecute de prima tinerețe cu coșurile pline de sacoșe, tineri și bătrâni deopotrivă, pedalau fără grabă, fiecare pe drumul său.
Cum dădusem GPS-lui ca punct final de oprire centrul orașului, iată-ne ajunși în Piața Vrijthof, în imediata apropiere a Catedralei Sf.Servatius ce adăpostește moaștele sfântului Servatius, primul episcop din Maastricht. La ieșirea din marea parcare de sub piață, suntem întâmpinați de un comitet insolit de primire plin de culoare și entuziaști, ne pozăm alături de ei marcâd astfel, punctul zero al călătoriei noastre la Maastricht.
Dar, cum timpul zboară, alegem să pornim la întâmplare pe prima stradă ce iese din piață, nu foarte largă și străjuită de magazine cochete și localuri în fața cărora în ciuda vremii nu tocmai prietenoase, clienții stoici își savurează băuturile. De altfel, cam toate străduțele sunt la fel, înguste, accesibile pietonilor și desigur, bicicliștilor.
Că iubesc cărțile tipărite nu mai este demult un secret. Dar care era șansa mea, ca în cele câteva ore pe care le puteam petrece la Maastricht, fără să știu nimc despre acest oraș în afara faptului că aici se semnase Tratatul de la Maastricht, să descopăr una din cele mai uimitoare librării – Selexyz Dominicanen? Aproape, zero! Și totuși, iat-o în fața mea!
Fostă abație dominicană timp de 500 ani, biserica construită în 1294 a suferit în decursul timpului mai multe trasformări, fiind folosită pe rând ca depozit, arhivă sau parcare de biciclete.
Transformarea monumentalei construcții în librărie, poate fi considerată – cred eu – doar ca o trecere de la o formă la alta, în timp, a sacralității spirituale. Liniștea serviciului divin este înlocuită astăzi de murmurul potolit al iubitorilor de carte tipărită. Trebuie să mărturisesc că dacă, de obicei plec la drum cu ”lecțiile făcute”, adică cu o documentare serioasă privind itinerariul și obiectivele ce m-ar putea interesa pe parcursul excursiei, de această dată a fost ca un salt cu parașuta, în necunoscut și astfel, am început să explorez locurile, pas cu pas.
Când nu te raportezi la alte impresii de călătorie, fiecare stradă, fiecare casă sau fiecare monument mai vechi sau mai nou de arhitectură, devine o provocare pentru propriile trăiri. Astfel, bătrâna biserică dominicană, a cărei intrare neconvențională nu mi-a lăsat posibilitatea să ghicesc unde calc, m-a lăsat la propriu, fără grai. Am privit stupefiată furnicarul colorat, m-am uitat în jurul meu după ceva ce mi-ar fi putut risipi rapid mirarea și… am ieșit, uitându-mă încă o dată la fațadă, intrare și ceva indicii că nu am greșit clădirea.
Am ridicat privirea urmărind contraforții masivi ce susțineau fațada și atingând cerul odată cu turla, am conchis că totuși mă aflam în fața unei biserici. Apoi, mi-am făcut curaj și am pășit din nou în ceea ce părea totuși a fi un templu al cărții în care, zeci de pelerini își dăduseră întâlnire. Pășeam pe podeaua tocită de vreme și, cu sfiala celui învățat să nu calce în picioare trecutul, ocoleam dalele bogat ornamentate ce acoperiseră odată, criptele adăpostite în bătrâna biserică.
Transformarea este fabuloasă și chiar dacă, sentimentul de profanare a sacrului, nu îți dă pace, nu poți să nu accepți că, dacă a fost să fie făcută o schimbare a locului, nu i se putea da un rost mai bun. Cărți. Mii și mii de cărți, din toată lumea, în toate limbile, de toate mărimile, pentru mici și mari, pentru specialiști și pentru cei dornici de curiozități, cum ar fi acel volum uriaș, de artă pe care, l-am răsfoit timid, cu mănuși albe.
Dar nu sunt numai cărți, se găsesc și casete audio, jocuri de tot felul și pentru cei dornici de un moment de relaxare, un insolit spațiu în care se poate bea un ceai, o cafea sau se poate lua o mică gustare. Este o experiență unică ce ar fi păcat să o ratați, la trecerea prin Maastricht.
Cum timpul trece uluitor de repede printre rafturile de cărți, nu am avut altceva de făcut decât să parcurg rapid și celelalte străduțe din jurul pieței Vrijthof admirând printre picăturile de ploaie, siluetele masive ale bisericii Sint-Janskerk și ale librării – Selexyz Dominicanen.
Mi-am acordat un ultim răgaz la o ceașcă de cafea pentru a admira vechiul și noul într-o alăturare plină de naturalețe și culoare în Piața Vrijthof. Peste zidurile bătrâne ale bazilicei se lăsa înserarea dar viața continua trepidant în rostogolirea parcă fără sfârșit, a roților de biciclete. Zeci, sute, de toate culorile și mărimile. Risipite peste tot, stăpânesc orașul. Au parcările lor, pistele lor, semafoarelor lor, ce mai au orașul la picioare..mă rog, la roți. Le-am privit lunecarea tăcută și am invidiat fiecare biciclist ce-și vedea nestingherit de drumul său într-un oraș în care, mașini, oameni și biciclete împărțeau fără nicio problemă, spațiul public.
Maastricht, un oraș rămas în conștiința Europei ca locul unde, în 1992, a fost semnat tratatul prin care s-au pus bazele Uniunii Europene așa cum o știm astăzi, este un oraș cosmopolit în care flamanda, engleza, franceza și italiana, răsună la tot pasul. Recunosc că după experiența din partea flamandă a Belgiei unde nu mi s-a răspuns la întrebările puse în franceză și engleză, m-am temut că voi avea și aici probleme de comunicare dar, peste tot în oraș, am întâlnit vorbitori de limba engleză și astfel, scurta vizită la Maastricht a fost o experiență plăcută.
Imagini din Maastricht puteți vedea aici.https://www.facebook.com/pg/Calator-prin-tara-mea-210251609119849/photos/?tab=album&album_id=971734816304854

Pe malul Dunãrii prin Timocul Sârbesc

Timocul Sârbesc. Auzisem nu odatã despre Valea Timocului din Serbia şi românii care trãiesc pe aceste meleaguri dar, recunosc deschis cã în momentul în care am trecut graniţa în Serbia nu aveam nici cea mai mica idee despre faptul cã tot traseul ales de noi de la Porţile de Fier la Belgrad, pe malul Dunãrii, traversa aşezãrile în care romãnii, sau mai bine spus vlahii constituind o importantã comunitate şi limba românã ne era suficientã pentru a ne face înţeleşi.

Aşadar, iatã-ne plecaţi din Bãile Herculane hotãrâţi sã descoperim Serbia, într-o excursie fulger. Fulger o credeam noi, ea, adicã excursia, s-a dorit parese mai puţin fulger cãci, de plecat am plecat noi sã aruncãm o scurtã privire pe malul drept al Dunãrii dar pânã la sfârşit am vizitat şi Belgradul şi am descoperit şi punctul de frontierã de la Bela Crkva – Oraviţa. Astfel am experimentat şi verificat vorba noastrã atât de sugestivã: “am plecat cu graba şi m-am întâlnit cu zãbava”. E drept frumoasã şi interesantã zãbavã.

Aşadar, am trecut graniţa fãrã mari formalitãţi, cartea de identitate şi actele maşinii fiind suficiente (deşi nu au aderat încã la Uniunea Europeana trecerea la sârbi este simplã) iar partea cu banii a rãmas sã o rezolvãm pe drum. Puteam sã schimbãm în vamã, ceea ce nu am fãcut, aşa cã ne-am pus speranţa în gãsirea unui bancomat în localitãţile prin care vom trece.

Traseul ales este deosebit de pitoresc drumul urmãrind malul Dunãrii prin localitãţile Kladova, Tekija, Golubinje, Donji Milanovac, Dobra, Golubac, Veliki Gradişte şi apoi spre Požarevac. Drumul este bun, ca de altfel toate drumurile pe care le-am parcurs prin Serbia. Chiar dacã nu sunt ca în palmã, toate localitãţile sunt legate prin drumuri bune, fãrã gropi, reparate acolo unde era cazul aşa cum mi-aş dori sã fie şi la noi peste tot. Drumurile sunt marcate şi semnalizate chiar dacã au un sistem propriu de semnalizare diferit de ceea ce întâlnim în mod curent în celelalte state europene.

Drumul este foarte frumos cãci se strecoarã prin tunelurile fãrã numãr mai lungi sau mai scurte care sfredelesc muntele, aleargã peste viaductele ce traverseazã gurile de vãrsare a afluenţilor Dunãrii şi trece în revistã localitãţile înşirate ca mãrgele pe marginea sa.

Prima mare surprizã din aceastã plimbare am avut-o la Golubac. Aici pe malul Dunãrii în Parcul Naţional Derdap se înalţã Fortãreaţa. Bine înfiptã în coasta muntelui, de sute de ani cetatea supravegheazã drumul prin porţile de piatrã pe sub care ne strecurãm cu privirile agãţate de zidurile strãvechi. Pe o parte muntele, de cealaltã Dunãrea şi la mijloc vechea cetate cu cele 10 turnuri impunãtoare şi astãzi.

Chiar dacã nu vã veţi propune decât vizitarea acestei cetãţi şi tot nu veţi regreta nicio clipã timpul petrecut pe malul sârbesc. Dunãrea este la fel de impunãtoare iar drumul vã va oferi prilejul admirãrii malului românesc, ca o recompensã a orelor petrecute pe drum. Decebal Rex din Golful Mraconia vã va veghea drumul şi nicio clipã nu vã veţi simţi strãini pe aceste frumoase meleaguri.

Mã opresc la poalele cetãţii şi vã invit alãturi de mine pe malul sârbesc al Dunãrii prin Parcul Naţional Derdap pânã la Golubac.

Klagenfurt Minimundus – cu lumea la picioare

Guliver in Minimundus

Despre parcul care adãposteşte o lume în miniaturã – Minimundus, din oraşul Klagenfurt, recunosc cã am aflat doar în momentul în care, ne-am hotãrât sã vizitãm sudul Austriei, alegând astfel sã strãbatem Carintia în drum spre Gratz. Primul oraş care mi-a atras atenţia a fost Willach, declaratã de altfel capitala spiritualã a Carintiei. Oraş cu o istorie veche, te primeşte în piatã centralã cu o zonã pietonalã plinã de clãdiri din perioada Renaşterii frumos restaurate, strãjuite de impunãtoarea Bisericã Sf. Jacob a cãrei istorie coboarã pânã în secolul 14.

Dar frumuseţea deosebitã a acestui oraş aşezat pe malul raului Drava, este imbrãţişarea pe care munţii o dau lacurilor în cãror ape, unde ca nicaieri în altã parte am vãzut  scãldându-se oameni şi lebede laolaltã. Peisajele sunt superbe cu trasee special amenajate pentru cei care vor sã se recreeze în mijlocul naturii, avand marcaje ce semnalizeazã gradul de dificultate al traseului, locurile de popas sau unde se gãseşte apã de bãut, te fac sã-ţi doreşti sã revii .

Am lãsat în urmã aceste locuri minunate şi popasul noastru în capitala Carintiei Klagenfurt, ne-a oferit surpriza care ne-a aşezat, poetic spus, lumea la picioare: Minimundus. Parcul ce adãposteşte reproducerile în miniaturã a celor mai cunoscute construcţii dar şi modelele la scarã a unor nave sau trenuri celebre, ne-a fãcut sã ne simţim din nou copii, cãci ce poate sã te facã mai fericit decât sã fii, pentru câteva ore Guliver in ţara piticilor.

Inaugurat în anul 1958, parcul Minimundus adãposteşte peste 150 de reproduceri miniaturale ale constucţiilor celebre din toatã lumea printre care, cea mai frumoasã mi s-a pãrut a fi desigur Mânãstirea Curtea de Argeş. Am trecut apoi agale pe sub Turnul Eiffel, m-am închipuit spectator la Opera din Sidney, am dat ocol Turnului Londrei şi am admirat Casa Mila din Barcelona “La Pedrera” şi catedrala “Sagrada Familia” din Barcelona, operele celebrului Gaudi. Am revãzut Catedrala San Marco şi Turnul cu ceas din Veneţia, am încercat sã aflu misterul Turnului înclinat din Pisa ce strãjuie neclintit bãtrânul Dom; am escaladat muntele spre castelul Neuschwanstein şi m-am odihnit în piaţa Bisericii Sf. Petru din Roma. Parcul îţi furã uşor câteva ore din timpul alocat oraşului, dar m-am bucurat de fiecare clipã petrecutã aici şi poate cã voi reveni cândvã în aceastã lume miniaturalã.

Calator prin anul 2012 Un an de blogging

Acum un an dãdeam viaţã acestui blog împlinindu-mi astfel o dorinţã mai veche: aceea de a împãrtãşi celor din jurul meu toate acele experienţe minunate pe care le-am trãit în cãlãtoriile mele prin tara si prin lume, cãci aşa cum spuneam pretutindeni trãiesc oameni şi orice loc oricât de frumos ar fi, este incomplet fãrã acei oameni a cãror viaţã este legatã pentru totdeauna de ele.

M-am bucurat de fiecare rând pe care l-am scris, m-am bucurat de fiecare apreciere a celor care mi-au „rãsfoit” blogul şi am învãţat la rândul meu sã cãlãtoresc prin ţarã şi prin lume alãturi de alţi pasionaţi cãlãtori.

Şi cum cele mai frumoase cãlãtorii sunt cele în care porneşti la drum alãturi de prieteni, trebuie sã mulţumesc Biancãi, o pasionatã cãlãtoare care m-a încurajat atât de frumos la început de drum pe blogul sãu Bialog, dar şi tuturor celor pe care i-am cunoscut prin intermediul postãrile lor  şi alãturi de care am cãlãtorit în lumea întreagã şi cãrora le mulţumesc pentru interesul arãtat blogului meu.

 Fie cã am admirat marea îngheţata la Constanţa sau m-am plimbat pe Valea Cernei, prin Cheile Nerei sau pornind pe Dunare spre Cazane, fie cã am trecut prin Pasul Rucar-Bran sau am cercetat trecutul în cetatea medievalã Sighişoara sau în Castelul Corvineştilor, sau descoperind Obarsia Lotrului am cucerit Transalpina, m-am bucurat de fiecare clipã trãitã şi am fost fericitã retrãind totul încã odatã pentru a aşterne pe blog impresiile mele.

Acum fix un an îmi fãceam curaj şi postam pe blog  pentru prima datã „De ce?”,  în care spuneam cã voi încerca sã povestesc despre locurile prin care am trecut, dar mai ales, sã povestesc despre oamenii întãlniţi fãrã de care orice drum nu ar fi decât o trecere printr-o imensã salã de muzeu în care admiri în tãcere minunate exponate si vã invitam sã cãlãtorim împreunã prin ţara mea (şi a voastrã)  alãturi de oamenii ce trãiesc pretutindeni. Astãzi dupã un an, nu mai sunt singurã pe drumurile mele şi multumesc tuturor celor care mi-au fost alãturi.

La mulţi ani 2013  şi cât mai multe cãlatorii tuturor!

 

Giza – povestea piramidelor

Giza sau Gizeh, situl arhelogic situat la pe valea Nilului la marginea oraşului Cairo, uimeşte şi astãzi lumea cu piramidele ridicate în timpul celei de a v-a dinastii. Marea piramidã construitã din ordinul faraonului Khufu (Keops), singura dintre cele 7 minuni ale lumii care mai poate fi vãzutã şi astãzi, piramida faraonului Kephren, piramida faraonului Mikerinos şi Sfinxul care strãjuieşte intrarea în marea piramidã, sunt principalele atracţii turistice ce atrag an de an milioane de turişti.

Accesul în complexul muzeal de la Giza se face prin mai multe intrãri, la care o mare de oameni aşteptã sã-şi cumpere biletul de acces care la aceea data era de 60 L.E.(Lire egiptene). Vei fi uimit de furnicarul uman, vorbind toate limbile pãmantului, care ia cu asalt vestigiile antice. Întâlnirea cu piramidele a fost pentru mine poate cel mai copleşitor moment din excursia din Egipt, cãci odatã aflat în faţa gigantelor construcţii, nu poţi sã nu fi impresionat de mãreţia lor. Blocurile de piatrã a cãror mãrime descreşte de la bazã cãtre vârf, astãzi puternic afectate de trecerea timpului, te fac sã meditezi la acele vremuri în care, omul a avut curaj sã înfrunte timpul, construind cu mijloace doar de ei ştiute, aceste adevãrate dovezi ale voinţei şi tenacitãţii unui popor cu o civilizaţie extrem de avansatã, menite sã ocrotescã dupã moarte odihna conducãtorilor sãi.

Astãzi, accesul spre piramide şi restul vestigiilor arheologice se face pe alei betonate dar şi direct prin nisipul aproape alb şi extrem de fin. Este bine ca îmbrãcãmintea sã fie astfel aleasã încât sã protejeze de soarele foarte puternic şi de particulele de nisip purtate de vânt, pe care la plecare, v-a trebui sã le scuturaţi din încãlţãri şi din toate cutele hainelor.

La momentul vizitei noastre era permis accesul în marea piramidã a lui Keops şi piramida lui Mikerinos. La Marea piramidã, se intra în grupuri de 10-15 persoane  (biletul de acces se platea separat si costa 100 de L.E.), galeria de acces fiind extrem de îngustã şi pe mãsurã ce se înainta, se îngusta tot mai mult, pânã la camera mortuarã în care se afla un sarcofag de piatrã. Trebuie spus faptul cã o astfel de vizitã nu trebuie fãcutã de persoanele care au probleme de claustrofobie sau cu inima, efortul depus pentru a strãbate galeria de acces ce urcã la un moment dat destul de abrupt, nefiind tocmai de neglijat.

Afarã pe platou poţi însã admira celelalte construcţii antice, ce formeazã alãturi de piramidele atât de cunoscute un ansamblu de mari proporţii, multe dintre aceste constructii putând fi vizitate.Tot aici se poate admira silueta avangardardistã a noului muzeu ridicat pentru a adãposti artefactele descoperite aici. Aceastã alãturare ilustreazã foarte bine a acea trãsãturã caracteristicã Egiptul: vechi şi nou, trecut şi viitor, repere între care curge de mii de ani, asemeni Nilului, timpul nesfârşit.

Atenţie însã, din toate pãrţile vizitatorii sunt asaltãţi de “amabilitatea” egiptenilor care te îmbie cu tot felul de produse, cel mai adesea de slabã calitate, oferindu-se sã te ajute sã te fotografiezi cu familia sau sã te surprindã lângã piramide în ipostaze originale. Pot pãrea amabili şi dezinteresaţi, dar imediat vei fi asaltat de cereri de bani de pânã la 5 Euro. Refuzaţi politicos ajutorul şi porniţi mai departe. De asemenea puteţi sã vã aventuraţi la o plimbare pe cãmilã, deşi la data când am fãcut vizita, bietele cãmile erau destul de prost îngrijite şi acoperãmintele lor erau departe de putea fi numite curate. Totuşi nu am rezistat şi m-am aventurat la aproape 2,5 m înãlţime pe spinarea unui patruped destul de cuminte, care, ca o adevarata corabie a desertului, m-a purtat, tot pentru 5 euro, preţ de vreo 5 minute. Având în vedere cã peste tot era prezentã vestita poliţie cãlare pe cãmile care supravegea de la înãlţime furnicarul de oameni, nu puteam sã ratez ocazia de ai privi ca de la egal la egal.

Mai departe, Sfinxul, este la fel de asaltat de vizitatori, fiind în prezent dezgropat şi parţial restaurant. Vãzut de aproape este impresionant prin proporţiile sale, imensa construcţie de piatrã, cu corpul de leu şi cap de femeie pãzind ca în trecut mormântul faraonului. Lucrãrile ce vizau dezgroparea Sfinxului au fost începute în anul 1816, fiind reluate în anul 1853 de Auguste Mariette, cel care, va fi fondatorul primului muzeu dedicat antichitãţilor egiptene inaugurat la Cairo în anul 1863. Dealtfel bustul sãu este expus în curtea Muzeului de egiptologie din Cairo.

Vizita la situl arheologic de la Giza poate dura ore bune, cãci se întinde pe o suprafatã mare şi deşi sunt amenajate drumuri printre piramide totuşi, se merge destul de mult prin nisipul încins. Dacã doreşti sã intri în piramide trebuie sã aştepţi, aşa încât este bine sã ai la tine apã şi un mic pachet, care, în momentele de odihnã, la umbra piramidelor sã-ţi redea puterile pentru a continua. Ca o observaţie interesantã este bine de ştiut cã Egiptul are o climã lipsitã de umiditate astfel încât, chiar la temperaturi ridicate, corpul nu transpirã. Altfel spus, la soare la 20 de grade stãteai în camaşã dar, aşezat la umbra piramidelor trebuia sã pui haina pe tine.

În complexul arheologic alãturi de marile piramide se gãsesc o serie de alte vestigii, morminte ale unor demnitari, în mare parte adãpostind sarcofage de piatrã şi diverse sculpturi, în care eşti insistent invitat sã intri, bine înţeles contra unei sume de bani.

Spectacolul oferit de miile de vizitatori din toate colţurile lumii, atraşi de lumea de poveste a anticului Egipt, va rãmâne cu siguranţã de neuitat pentru oricare turist sosit pe malurile Nilului.

Cairo – turist într-un oraş de poveste

 

            Cairo, oraşul situat pe malul Nilului având peste 20 de milioane de locuitori, ne-a surprins încã de la sosirea pe aeroport prin agitaţia cu care ne-a întâmpinat, chiar dacã era trecut de miezul nopţii şi ne-am fi aşteptat sã gãsim un oraş adormit, peste care s-a lãsat liniştea. Dar nu. Am fost miraţi sã gãsim un oraş plin de viaţã, un furnicar de maşini alergând în toate direcţiile, cu oameni ce strãbãteau strãzile pline de magazine şi de prãvãlii mai mari sau mai mici.

            Pentru mine era prima oarã când mã aflam într-un oraş care prinde parcã viaţã la lãsarea întunericului. Desigur fusesem avertizatã cã voi avea multe prilejuri în care sã vãd cât de mare poate fi distanţa care separã cele douã culturi, cea europeana şi cea orientalã, dar recunosc cã tot ceea ce aveam sã vãd, urma sã depãşeascã cu mult orice aşteptare.

            Noi am ales sã facem o cãlãtorie pe cont propriu, fãcând rezervãri printr-o agenţie pentru avion şi cazare la un hotel ales de noi. Am stat în Zamalek la un hotel care nu ne-a dezamãgit nici prin confort, nici prin serviciile oferite în ceea ce priveşte masa. De asemenea ne-au ajutat cu sfaturi corecte în ceea ce priveşte închirierea unui taxi pentru întreaga zi, când am dorit sã vizitãm siturile arheologice, care se aflã la distanţe destul de mari de oraş. Aceasta este varianta cea mai bunã. Taximetristul te conduce spre locurile pe care vrei sã le vezi, în general vorbeşte destul de bine limba engleza şi deci, te poti înţelege uşor cu el, astfel încât în permanenţã afli lucruri interesante despre principalele obiective turistice din Cairo, cunoaşte programul de vizitare al tuturor muzeelor şi te sfãtuieşte unde sã-ţi faci cumpãrãturile. Dacã ţi-ai fãcut “lecţiile” de acasã şi ai stabilit ce ai vrea sã vezi, te va sfãtui cum ar fi cel mai bine sã-ţi începi vizita ca sã nu ratezi nimic.

            Cairo fiind un oraş foarte mare (are aproape 60 km diametru, cam de la Bucureşti la Ploieşti), cu un trafic infernal, în ciuda strãzilor şi a pasajelor suspendate, adevãrate autostrãzi ce-l traverseazã în toate direcţiile, ai nevoie de timp sã vizitezi obiectivele turistice risipite în toate colţurile sale. De fapt, pentru a putea sã vezi tot ceea ar trebui vãzut, ar fi necesar fie sã stai luni de zile, fie sã revii câţiva ani la rând. Aşa încât, atunci când ai la dispoziţie doar câteva zile, trebuie sã ştii foarte bine ce vrei sã vezi şi sã-ţi faci un program riguros, pe care sã-l respecţi. Am mai spus, dupã pãrerea mea, Cairo nu este un oraş turistic pe care sã-l strãbaţi la pas, întorcând privirile alene şi oprindu-te pe bancã în parc sã priveşti Nilul. Aici alergi de la un muzeu la altul, de la o moschee la o bisericã creştinã şi aştepţi noaptea sã porneşti prin bazaar în cãutarea acelor lucruri care sã-ţi vorbeascã peste ani de mãreţia unei civilizaţii ce a înfruntat 5000 de ani.

            Vizita noastrã a început totuşi dimineaţa, când am fãcut primele incursiuni în jurul hotelului, care se afla destul de aproape de malul Nilului. În oraş, cursul Nilului este canalizat, pe malurile sale se pot vedea multe restaurante plutitoare dar şi vase transformate în locuinţe. Puteţi alege sã faceţi o plimbare cu vaporaşul pe Nil sau o plimbare cu trãsura prin oraş. Sunt deopotrivã de pitoreşti.

            Din Zamalek , care este o insulã înconjuratã de apele Nilului,  pentru a ajunge in centrul orasului, noi am ales sa traversam Podul “6 Octombrie” denumit astfel în amintirea zilei victorioase pentru egipteni, fiind ziua în care, în anul 1973, Egiptul a recâştigat Peninsula Sinai şi supremaţia asupra Canalului Suez . De pe pod se poate admira silueta zveltã a uluitorului Cairo Tower, un edificiu impresionant, ce se înalţã în Zamalek, deasupra oraşului la aproape 200 m, inaugurat în anul 1961.

            Accesul la etajele superioare ale turnului, de unde se poate admira panorama oraşului Cairo  şi unde se gãsesc restaurante, se face cu liftul. Ajuns la ultimul etaj, eşti realmente nãucit de priveliştea ce se aşterne la picioarele tale: apele stralucitoare ale Nilului,  podurile asaltate de miile de maşini, grãdinile ce înconjoarã hotelurile, zgârie-norii ce se înalţã din loc în loc şi mai ales imaginea nerealã parcã a piramidelor ce se deseneazã, pe linia orizontului.

            Am constatat cã este un loc de promenadã drag egiptenilor nu numai turiştilor strãini, cãci am vãzut mulţi tineri şi familii tinere cu copii admirând alãturi de noi aceste imagini.

           De altfel, terasa din faţa turnului este foarte frumoasã şi este plãcut sã petreci câteva momente la umbra palmierilor. În apropierea acestei frumoase construcţii de care egiptenii sunt foarte mândri, poate fi admirat un exemplar de ficus excepţional, dacã îmi amintesc bine era menţionat undeva cã avea o vârstã venerabilã, lucru uşor de observat când îi admiri dimensiunile impresionante. În Cairo am remarcat în mod deosebit, cã sunt peste tot ficuşi enormi, adevãraţi arbori.

            Pornind mai departe prin Cairo, nu poţi sã nu remarci minaretele moscheelor ce se înalţã peste tot cu arhitectura lor de datã mai recentã sau coborând adânc în istorie. Dantelãria sãpatã în piatrã, chemãrile la rugãciune ce rãsunã de 5 ori pe zi, te fac sã rãmâi permanent conştient cã eşti într-o lume nouã, total diferitã de cea cu care erai obişnuit. Dealtfel, uneori din loc în loc, poţi întâlni aşternute pe trotuar în faţa unor moschei covoarele tradiţionale de rugãciune. Trebuie sã fiţi atenţi sã nu le cãlcaţi, cãci ar constitui o gravã lipsã de respect. Ocoliţi-le cu atenţie, cu respectul cuvenit unui loc de cult. Statutul de turist occidental nu te scuteşte de urmãri şi nu trebuie sã dai ocazia de  nemulţumire gazdelor.

            Este bine sã ştiţi cã perioada cea mai bunã pentru vizitarea Egiptului este din luna noiembrie pânã în luna februarie, când temperaturile în timpul zilei sunt de pânã la 25ºC ziua şi de 14-16ºC noaptea şi umiditatea este foarte scãzutã, încât oricât de mult ai merge sau cât timp ai petrece prin soare nu transpiri.

            Oraşul Cairo este un oraş cu un grad mare de poluare la care se adaugã praful foarte fin adus din deşert. Acesta este cred eu şi unul din motivele pentru care îmbrãcãmintea tradiţionalã purtatã atât de femei cât şi de bãrbãţi, acea hainã lungã, precum şi acoperãmântul pentru cap, este cât se poate de necesar, ca protecţie împotriva soarelui puternic şi a prafului. Referitor la felul în care modernismul se împleteşte cu tradiţia în Egipt, am putut vedea atât femei care purtau hainele tradiţionale şi acoperãmântul pentru cap mergând de la obişnuitele eşarfe, de altfel cât se poate de frumos realizate, pânã la niqab sau burqa, dar şi femei îmbrãcate în ţinute moderne, cu fusta destul de scurtã şi având capul descoperit. Egiptul este totuşi o ţarã care a cunoscut o mare deschidere spre modernism la un moment dat şi care manifestã toleranţã faţã de schimbare. Desigur, astãzi se confruntã cu mari frãmântãri care  încã, nu se ştie încotro o vor duce.

            Fiecare zi petrecutã în acest imens oraş a fost o adevãratã aventurã cãci, cu fiecare pas, cu fiecare strãduţã strãbãtutã, cu fiecare obiectiv vizitat, începeam sã realizãm cât de puţin vom putea cunoaşte din ceea ce înseamnã Egiptul şi cât de multe informatii ne vor rãmâne necunoscute pentru totdeauna.

            Astãzi mã opresc aici şi vã las sã admiraţi o parte din pozele în care am încercat sã pãstrez emoţiile trãite în acest oraş nãucitor, cu regretul cã din pãcate, pierderea camerei foto a însemnat şi pierderea celei mai mari pãrţi din instantaneele fãcute în Egipt.

Saqqara – piramida in trepte

Situl arheologic de la Saqqara, este important deoarece reprezintã locul în care a fost ridicatã prima şi singura piramidã în trepte din Egipt. Deşi în prezent se aflã într-un proces de restaurare foarte migãlos, piramida în trepte a faraonului Djoser, nu poate fi vizitatã, accesul în aceastã piramidã fãcându-se printr-un puţ central, în prezent prãbuşit.

Lucrãrile de restaurare la acest sit arheologic au fost demarate în urmã cu peste 50 de ani de cãtre arheologi francezi care şi-au dãruit priceperea acestor vestigii antice. Ceea ce astãzi se poate vedea restaurat reprezintã munca acestor oameni alãturi de arheologii egipteni. De altfel este cunoscut interesul arheologilor francezi pentru vestigiile egiptene manifestat încã de pe timpul împãratului Napoleon.

Pentru a vizita siturile arheologice de la Giza şi de la Saqqara, am închiriat un taxi pentru toatã ziua, o variantã avantajoasã, astfel putând sã ne deplasãm între cele douã locaţii, fiind însoţiţi de cãtre un om care cunoaşte locurile, vorbeşte limba englezã şi care ne-a dat îndrumãri despre locurile interesante de vizitat şi ne-a însoţit prin magazinele de suveniruri, ajutându-ne la negocieri.

Ca sã vizitezi Saqqara, trebuie sã te aventurezi prin localitãţile de pe malul Nilului pânã la marginea deşertului. Turiştii sunt întâmpinaţi întro parcare frumos amenajatã, o oazã cu palmieri, dupã care pãşeşti prin nisipul alb, printre vestigiile care te copleşesc cu grandoarea, rafinamentul şi complexitatea lor. Aici am acceptat, sã plãtim un ghid, arheolog fiind, ajutorul sãu dovedindu-se nepreţuit pentru înţelegerea acestui fastuos complex. Astfel, am aflat cã primele morminte ale conducãtorilor egipteni au fost sãpate direct în pãmânt, apoi s-au sãpat nişte puţuri adânci pentru a nu fi profanate şi mai târziu a fost realizatã prima piramidã în trepte. Ulterior, a mai fost o încercare privind realizarea unei piramide care avea douã unghiuri de înclinare ale muchiilor. Piramidele aşa cum le ştim astãzi, reprezintã formã finalã a perfecţiunii arhitecturii egiptene.

Situl de Saqqara este deosebit şi prin faptul cã aici pot fi vãzute o serie de construcţii restaurate, având picturile interioare bine pãstrate. Datorãm arheologului egiptean primele noastre cunoştiinţe privind descifrarea hieroglifelor. Desigur atât cât poţi deprinde întro jumãtate de zi. Stiaţi cã picturile în care oamenii sunt reprezentaţi având pielea mai închisã la culoare, vorbesc despre o persoanã care munceşte afarã? Cei care lucrau în interiorul palatului erau reprezentaţi având pielea deschisã la culoare. Sau cã o reprezentare a unui om având o pasãre în mânã înseamnã cã este vorba despre un copil? Desigur descoperirea pietrei de la Rosetta a fãcut posibilã citirea hieroglifelor de cãtre specialişti, noi ne-am mulţumit cu descifrarea câtorva desene, mai mult explicate de cãtre ghidul noastru, dar a fost foarte interesant. Dacã aveţi ocazia sã ajungeţi în astfel de locuri nu ezitaţi sã aceptaţi ajutorul unui ghid calificat. Meritã!

Tot la Saqqara am vizitat şi Piramida lui Titi, unul din atâtea alte obiective ce pot fi vizitate, fiind de altfel singura piramidã în care m-am aventurat sã cobor. A meritat, pereţii fiind acoperiţi cu hieroglife şi picturi despre care nu poţi sã nu te întrebi cum au fost realizate, într-un loc atât de puţin primitor, lipsit de aer şi de luminã naturalã. Pentru cei ce suferã de claustorfobie nu este indicat nici mãcar sã încerce sã coboare, dar pentru cei care nu au astfel de probleme experinţa nu trebuie ratatã. Înainte de a pãrãsi acest complex arheologic am meditat încã odatã asupra a ceea ce înseamnã Egiptul: o mare de nisip din care se înalţã uluitoare construcţii în piatrã, la marginea cãreia, palmierii strãjuiesc  pãmântul fertil dãruit de Nil, pe care oamenii acestui tãrâm trudesc pentru viaţa de fiecare zi.

Drumul înapoi spre Cairo ne-a condus prin cartiere sãrace, întinse pe malurile nãpãdite de gunoaie ale Nilului, unde acesta se revarsã adeseori înecând culturile din grãdinile ce se intind de-alungul sãu. Din loc în loc poţi vedea vânzãtorii cu fructe şi legume, clãdite în adevãrate piramide multicolore.

Egipt, istorie şi prezent

Egipt. O ţarã la care am visat din momentul în care, la ora de istorie anticã profesoara a început sã spunã povestea unei civilizaţii care înbãtrânise deja, la vremea la care abia începea sã se scrie istoria ţãrii noastre. Şi când spun cã profesoara de istorie ne povestea la ora de istorie, chiar aşã stãteau lucrurile şi de aceea istoria a fost şi a rãmas pentru mine o pasiune. A fost unul dintre acei profesori la care elevii stãteau la ore şi învãţau de plãcere.

Aşadar, iatã-mã plecãnd în Egipt împreunã cu toatã familia, pe urmele a 5000 de ani de civilizaţie. Trebuie sã spun un lucru extrem de important: dacã pleci în Egipt, ca sã te întâlneşti cu istoria trebuie fie sã-ţi faci lecţiile de acasã, fie sã ai un ghid bine pregãtit, fie sã fi însoţit de cineva care a mai fãcut acest drum şi ştie cum trebuie sã te mişti în acest spaţiu deosebit. Dacã vã duceţi doar pentru o plimbare într-o ţarã exoticã, atunci respectaţi doar regulile impuse de normele ţãrii şi bucuraţi-vã de tot ceea ce se oferã privirilor voastre oriunde ai întoarce capul.

Aşadar, iatã-ne plecând întro cãlãtorie la care am visat mult timp, ghid urmând sã ne fie chiar soţul meu, care a ales sã ne cazãm în Zamalek, de unde am putut relativ uşor, sã ne deplasãm cãtre destinaţiile viitoare.

Trebuie sã stiţi cã la sosirea în Egipt, pe aeroportul din Cairo, vi se pune la dispoziţie o broşurã cuprinzând principalele reguli pe care strãinii trebuie sã le cunoascã şi sã le respecte atât timp cât se aflã pe pãmânt egiptean, oriunde în aceastã ţarã. Nerespectarea lor poate atrage neplãceri, astfel încât este bine sã nu le ignoraţi. Este o ţarã majoritar musulmanã, creştinii sunt relativ puţini, deşi sunt cei mai vechi creştini-copţii, dar prezenţa lor este uşor de observat. Oriunde vei gãsii o moschee plinã de mãreţie, vis-a-vis veţi gãsi o bisericã creştinã. Se pare cã este metoda lor de se opune creştinismului. Cel puţin aşa am perceput-o eu în anul 2009, cu puţin timp înainte de schimbarea regimului. Astfel, este foarte important sã cunoşti mai ales acele reguli de comportament în societate, care stabilesc foarte clar relaţiile dintre bãrbaţi şi femei, pe stradã şi în orice loc public. Un bãrbat nu se va adresa unei femei, mai ales dacã este însoţitã pentru a o întreba cum sã ajungã într-un loc anume sau cât este ora şi nu va privii direct în ochi o femeie şi nu o va atinge. Un bãrbat nu se urca niciodatã într-un vagon de metrou destinat exclusiv femeilor. De asemenea nu este indicat sã faci poze îndreptând aparatul în mod direct cãtre egipteni, nici chiar atunci când par prietenoşi şi par sã te invite chiar ei sã-i pozezi. Ulterior, îţi vor cere bani sau pot chiar sã-ţi facã probleme. Femeilor care poartã burqa sau niqab, destul de prezente pe strãzi nu este de asemenea indicat sã le faci poze, oricât de interesant ţi s-ar pãrea. Trebuie sã le cunoşti motivaţiile ce ţin de credinţã şi normele societãţii islamice şi sã le respecţi.

Femeile trebuie sã ştie cã, deşi turismul este una din sursele de venit pentru egipteni şi aceştia se strãduiesc sã fie primitori cu strãinii, totuşi nu privesc cu ochi buni, pantalonii scurţi, fustele foarte scurte, bluzele foarte decoltate, cu maneci scurte sau transparente. La urma urmei, mergem pentru a vizita locuri încãrcate de istorie şi nu pentru parada modei, pentru asta sunt staţiuni cu facilitãţi pentru strãini, unde nu sunt impuse astfel de restricţii strãinilor.

Deşi am fost pregãtiţi pentru toate acestea totuşi, am sã vã spun cã ceea ce m-a frapat a fost faptul cã, dupã douã zile am dorit singurã sã-mi acopãr capul cu o eşarfã, atunci când ne plimbam, pierzându-ne astfel printre ceilalţi oameni, neieşind în evidenţã în mod voit. Oricum, oricine s-a plimbat prin Cairo, poate sã spunã cã deşi este un oraş imens (are aproape 20 de milioane de locuitori), cu mulţi turişti, totuşi nu te poţi pierde în marea de oamenii, eşti mereu privit astfel încât, trebuie sã respecţi regulile societãţii pentru a nu avea probleme.

La acea vreme toţi turiştii erau permanent înregistraţi de la sosirea în aeroport şi pânã la momentul plecãrii de politia turistica care asigura protectia turistilor, peste tot erau soldaţi care ne numãrau şi ne notau pe caiet oriunde am fi sosit: la hotel, la muzeu, la piramide, opreau chiar şi taxiurile şi ne numãrau, bãrbaţi, femei şi treceau totul în caiete lor. Uneori îmi dãdeau un sentiment de spaimã dar alteori, mã gândeam cã este pentru siguranţa mea.

Cam atât cu regulile. Oricum este bine sã te informezi şi sã nu le desconsideri. Egiptul este o altã lume, extrem de diferitã de Europa şi este o greşealã sã crezi cã turiştii sunt atât de doriţi şi de aşteptaţi, încât egiptenii vor tolera de dragul lor, încãlcarea propriilor norme sociale şi religioase.

Cairo, este un oraş fascinant, imens, nãucitor prin ritmul sãu de viaţã, care pare sã înceapã cu adevãrat sã vibreze dupã apusul soarelui. Şuvoaiele de oameni care se revarsã pe strãzi, pe marile şosele suspendate care strãbat oraşul şi pe care se scurg într-un ritm nebunesc miile de maşini, în toate direcţiile, te fac sã te opreşti în loc uimit de furnicarul de oameni ce par sã nu se opreascã niciodatã din alergarea lor. Şi ştiţi ce m-a frapat? Faptul cã nu prea sunt semne de circulaţie, se claxoneazã mult pentru a-şi face loc în trafic, toate maşinile sunt lovite mai mult sau mai puţin, dar cu toate acestea, traficul curge continuu, ceea ce face sã ai impresia cã peste tot se scurge un râu de maşini.

Dar Cairo, a fost pentru mine un loc fascinant şi datoritã faptului cã am putut sã vãd alãturate douã feţe total diferite, douã extreme ale vieţii duse în acest oraş. Cairo nu este un oraş turistic, dupã pãrerea mea, el are obiective istorice şi de arhitecturã modernã extraordinare, fãrã egal, dar totodatã vei gãsi cartiere atât de sãrace şi de murdare încât vei fi tentat pentru o clipã sã crezi cã nu mai eşti în acelaşi oraş. Strãzi acoperite de gunoaie, mici magazine în care praful este de douã degete (cum spunem noi), pe mãrfurile expuse, locuri în care de obicei strãinii nu ajung.

Pieţele, sunt de departe locul în care poţi sã trãieşti o experienţã unicã. Negocierile cu negustorii sunt o adevãratã artã şi totodatã un moment deosebit al vizitei în Egipt. Nu trebuie sã rataţi o “târguialã” straşnicã pentru nimic în lume. Fiţi convişi cã vor aprecia dacã veţi rãmâne hotãrãţi şi veţi cumpãrã doar dupã câteva aşa-zise plecãri şi reveniri. Orice scãdere de preţ veţi obţine, va face sã vã creascã respectul în ochii lor. Fiica mea a devenit expert în aceste negocieri, stând în spatele fratelui sãu şi de acolo bombãnind permanent cã este prea scump, nu meritã plãtit preţul cerut şi tot aşa pânã când negustorul ceda. Unul odatã l-a felicitat pe fiul meu spunându-i cã mare noroc are sã aibã o soţie aşa econoamã şi hotãrâtã.Vã daţi seama ce haz nebun a fost afarã din magazin! Oricum trebuie sa stiti ca exista intotdeauna doua categorii de preturi: pentru turisti si pentru egipteni, asa incat nu ezitati sa negociati pana la mai mult de jumatate din pretul cerut!

Oricum trebuie sã ştiţi cã cele mai reuşite treceri prin bazaar le-am fãcut dupã miezul nopţii, cãci de abia atunci era mai rãcoare şi strãzile erau pline de oameni. Femeile nu trebuie sã iasã totuşi singure.

Noi am avut şi o experienţã mai puţin plãcutã: ni s-a furat camera foto într-un restaurant, ceea ce a fost un adevãtar şoc mai ales pentru soţul meu care, nu putea sã conceapã sã se fure în aceastã ţarã, aşa cum o cunoştea el. La reclamaţiile noastre ni s-a rãspuns cã femeile care au stat lângã noi nu erau egiptene, cã acum sunt mulţi arabi în Cairo, dar nu sunt egipteni aşa încât s-au scuzat cum au putut, dar noi tot fãrã camerã am rãmas şi fãrã cele aprope 800 de fotografii pe care le fãcusem pânã atunci. Deci fiţi atenţi cãci sunt şi astfel de posibile situaţii.

Dar prezentare fiind fãcutã, sã mergem sã vizitãm Cairo, Muzeul de egiptologie, Cairo Tower, Moscheia Muhammad Ali, Citadela, Biserica coptã Sf. Gheorghe din oraşul vechi, marele bazaar din oraşul vechi şi mai ales siturile aheologice de la Giza şi Saqqara, care pãstreazã în piatra lor 5 milenii de civilizaţie. Vã las sã admiraţi aceste locuri minunate despre care voi povesti în postãrile urmãtoare, fiecare dintre ele meritând sã fie prezentate aşa cum le-am perceput eu, cu uimirea omului care-şi descoperã propria dimensiune umanã în lungul drum al evoluţiei sociale.