Autostrăzile – grija noastră de weekend

A mai trecut un an. Iată-ne în anul 2015. Cum sunau oare versurile acelui cântec: ”Noi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva/ Toate visele îndrăznețe/ În fapte le vom preschimba/ Vom fi meșteri iscusiți/ Să vă facem fericiți/ Pe voi părinții ce veți fi/ La a doua tinerețe în 2000.”
Să recapitulăm: au trecut un număr uitat de guverne și de programe care băteau de departe orice plan cincinal de altădată. Am trecut de anul 2000 cu frenezia unora ce păreau că au început să calce pe Lună deși, craterele astrului sunt de departe mult, mult mai mici decât orice groapă de pe multe din străzile acestei țări (nici nu încerc să mă refer la ulițele de pământ încă existente în București, căci de cele care urcă și coboară prin sate și comune nu trebuie să mai pomenesc). Mă apropii de a doua tinerețe și continui să fac comparații între programele de dezvoltare și înaintare spre către ceva unde este clar că nici atunci, nici acum nu prea se ajunge.
Platforme electorale, proiecte îndrăznețe, master-planuri și studii de fezabilitate, toate din păcate, cum spunea poetul: ”E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, / Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune. ” Mihai Eminescu, 1883 – Criticilor mei.
Veți spune că altul era sensul, rostul acestor versuri. Oare? Am ascultat la Realitatea Tv, o emisiune ce relua din nou subiectul autostrăzilor neexecutate, promise de toate guvernările și care par că nu vor să se întrupeze pe frumoasele plaiuri românești. Și marea durere era că în fiecare weekend, fiecare sfârșit de an, fiecare sezon turiștii au de suferit, așteptarea lor de ore, în cozile formate în principal pe drumurile de pe valea Prahovei, stricându-le acestora vacanțele.
Am însă o mare nelămurire. De ce oare nu aud zilnic astfel de discuții despre drumurile – oare le pot spune drumuri unor ulițe de pământ, cel mult pietruite – care sunt parte de zeci de ani, din viața locuitorilor unei prea mari părți din această țară?
De ce nu sunt tot așa de indignați moderatorii și invitații lor că mii de copii luptă zilnic cu noroaiele în drumurile lor spre școală? De ce nu se discută cu aceeași înverșunare despre milioanele de kilometrii de drumuri comunale, județene care ar face viața suportabilă pentru mii de oameni. Zeci de mii, sute de mii, cifre necunoscute încă. S-a făcut vreun studiu care să arate cîți kilometrii de drum sunt necesari pentru a scoate țara asta din noroi?
De ce nu-și strigă revolta și moderatori și invitații, că în 25 de ani, milioane de oameni nu au avut bucuria simplă să vadă la poarta lor un drum de piatră, dacă nu asfalt. Nici măcar nu vor să știe de autostradă, dar măcar să calce pe piatră și când plouă să nu se mai lupte cu noroaiele ar fi meritat și ei. Și ei plătesc taxe, și ei contribuie la bugetul de stat, și pentru ei drumurile asfaltate înseamnă o șansă în plus la un loc de muncă, la educație, la sănătate. La viață!
Poate că nu au mers în viața lor pe Valea Prahovei, poate că văile lor sunt de o mie de ori mai frumoase, poate că nu vor ajunge niciodată să-și facă concediul de Crăciun sau Anul Nou prin vreo stațiune, dar sunt sigură că merită și ei un drum. Un drum asfaltat, practicabil și pe soare și pe ploaie pe care să calce spre școală, spre dispensar, spre cimitir.
Știți cum este să înoți prin noroi cu mortul după tine? Sau cum este să ajungi la biserică în rochia de mireasă, pe ulița satului într-o zi ploioasă? Sau să lupți cu troienele cu copilul bolnav în brațe căci ambulanța nu are șenile? Acestea sunt probleme grave cărora nu mai trebuie să le fie amânată rezolvarea.
Dragă îmi este Valea Prahovei dar, am obosit să ascult jelaniile celor care suferă stând la cozile formate pe acest drum. De ani de zile se știe ce va fi dacă alegi această variantă. Nu vrei să stai pe drum, alegi altă variantă de petrecere a timpului liber. Deci, este vorba de opțiuni personale. Bune sau rele trăiești cu ele. Eu am renunțat de ani de zile să mai vizitez această zonă în acele perioade de timp când știu clar că am de suferit. Dacă totuși se întâmplă să fiu prinsă în acest cerc vicios, stau liniștită căci, după zeci de ani nu are rost să-mi strig indignarea că nu mă așteptam. Ba mă aștept din păcate, să dureze încă mult timp.
Eu însă las în seama autorităților problema autostrăzilor și drumurilor naționale și vă propun să ne concentrăm energia asupra străzilor. Străzilor secundare din orașe, a aleilor dintre blocuri, a străzilor din noile cartiere apărute la periferia localităților, a străzilor din comune, din sate, a drumurilor județene ce leagă localitățile risipite peste tot prin această țară și care nu au avut parte de atenția autorităților niciodată.
”Tot ce durează, tot ce este făcut să țină mai mult decât ziua de azi cere muncă susținută.” ”Pas cu pas, pe drumul care trebuie.” Am citit cartea d-lui Președinte Iohannis în care spune că, reabilitarea Sibiului a însemnat și reabilitarea străzilor orașului. A tuturor străzilor și din centru și de la periferie. De asemenea, înseamnă și lucrări de realizare a străzilor din cartierul nou înființat. Deci, a fost foarte clar că fără drumuri modernizate, nu poate exista un oraș modern, în care oamenii, toți oamenii fără deosebire, fie că locuiesc în centru, fie că locuiesc la periferie, pot să ducă un trai normal.
Extrapolând puțin, sper ca toți oamenii acestei țări, oriunde ar locui, vor avea acces la drumuri moderne. Nu există cetățeni de categoria a I-a, care își fac concediul pe valea Prahovei și căre merită autostrada pentru a nu le fi stricată dispoziția și cetățeni de categoria a II-a , a III-a sau a IV-a, care nu au nevoie de asfalt căci și așa nu-și părăsesc, ogrăzile din vârful muntelui.
Nu există țară modernă, fără drumuri. Nu există dezvoltare economică, fără căi de comunicație spre orice destinație. Aș vrea să scriu că nu există turism fără drumuri bune către orice loc din această țară dar mă opresc căci, mai important mi se pare să spun că nu există grijă reală pentru sănătatea acestui popor fără drumuri bune care să permită tuturor acesul la astfel de servicii. Nu există acces egal la educație dacă doar unii copii pot ajunge demn la școală, iar alții doar când timpul le permite.
Cer prea mult? Haideți să scoatem țara din noroi! Haideți să căutăm calea prin care să scoatem la lumină toate satele, toate cătunele, toate orașele care astăzi încă se îneacă în noroi și zloată la fiecare ploaie, la fiecare zăpadă.
Și ar mai fi ceva: până când autoritățile vor pricepe că nu poți visa să zbori înainte să înveți să mergi, haideți să punem mâna pe lopată și fiecare acolo pe strada lui, să-și facă simțită prezența. Indiferența noastră față de tot ceea ce depășește gardul casei, nu ne va ajuta să schimbăm fața orașelor noastre.
Haideți să scoatem țara din noroi! Domnule Președinte, o țară modernă trebuie în primul rând să poată fi străbătută cu piciorul. Pas cu pas. Apoi cu mașina. De la un capăt la celălalt. Așa, ca orice țară considerată civilizată de aiurea din lume. Eu așa vreau România. Cer prea mult?

Aventura epistolarã

M-am gândit cã ar fi momentul sã încerc sã dau viaţã unei idei mai vechi pe care am purtat-o cu mine şi cãreia i-a cam venit sorocul sã iasã în lume: aceea de a scrie scrisori. Mai bine spus de a “dedica” rândurile aşternute pe hârtia virtualã celor care dupã pãrererea mea au sau ar trebui sã aibã un cuvânt de spus despre subiectul care m-a îndemnat la scris. Sau pur şi simplu, sã transform monologul în dialog. Ştiu cã s-ar putea spune cã o scrisoare rãmâne totuşi un monolog (ca orice postare de altfel) dar, odatã ce te-ai hotãrât sã o scrii primul rând individualizeazã destinatarul şi din acel moment scrisoarea devine un dialog. Tu îi povesteşti lui şi numai lui (destinatarului) off-ul tãu cel mai mare. Şi apoi începi sã aştepţi. Aşteptarea este aproape la fel de plãcutã ca şi scrierea scrisorii cãci ştii, cã cineva citeşte rândurile tale şi se gândeşte la tine şi dupã dupã ceva timp se va aşterne pe scris. Emoţia deschiderii plicului astãzi puţin o mai trãiesc şi poate cã destul de mulţi nici nu o cunosc. Alegerea mapei de scrisori era alt moment deosebit :culoare, mãrime, fineţea hârtiei, clipe ce puteau sã îţi ocupe destul timp. Era marca ta înregistratã cãci în corespondenţa ta cu apropiaţii, puteai fi repede identificat dupã plic. Aproape cã nu mai era nevoie sã citeşti numele destinatarului cãci ştiai sigur cine ţi-a scris numai privind plicul. Astãzi verifici cutia de scrisori doar ca sã ridici facturile şi pliantele de reclame, altãdatã aşteptai şi primeai scrisori, vederi, cãrţi poştale, telegrame şi felicitãri. Aşa au prins viaţã colecţiile de vederi. Astãzi ar fi destul de greu sã ai o colecţie de felicitãri virtuale. Nu imposibil recunosc dar, revenind la scrisorile pe care m-am hotãrât sã le scriu, virtuale şi ele de altfel, trebuie sã mãrturisesc cã ideea mi-a venit citind revista “Magazin istoric” care are o rubricã intitulatã ” pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori..” Ideea era desigur mult mai profundã cãci scrisorile prezentate aparţineau unor oameni deosebiţi, ale cãror legãturi personale erau de multe ori extrem de delicate şi cuprindeau de multe ori alãturi de aspectele vieţii private şi o reflectare complexã a evenimentelor sociale din acele timpuri fiind astfel cu atât mai importante. Aşa m-am hotãrât ca de câte ori decid cã am ceva de spus despre lumea din jurul meu, mã voi gândi şi la cei care ar trebui sã audã cuvintele mele sau sã le citeascã şi astfel sã le trimit scrisori.
Declar deschisã oficial aventura mea epistolarã şi cea dintâi scrisoare va pleca la Bãile Herculane. De ce la Bãile Herculane? Pentru cã am declarat-o staţiunea mea de suflet şi tare mult aş dori sã o vãd aşa cum ar merita sã fie: îngrijitã şi pusã cu adevãrat în valoare. Deci:
 
 
Domnule Primar al oraşului Bãile Herculane,
 
Nu voi începe scrisoare mea întrebându-vã care este culoarea dvs. politicã sau care v-au fost argumentele cu care v-aţi convins alegãtorii cã sunteţi potrivit pentru demnitatea pe care o deţineţi dar aş vrea totuşi sã ştiu cât de mult vã iubiţi oraşul, cãci înainte de a fi “staţiune de interes naţional” Bãile Herculane este un oraş. Vechi, cu o istorie şi o tradiţie care coboarã mult în timp. 1800 de ani mai exact de atestare documentarã. Nu orice fel de atestare ci una care vorbeşte despre caracterul excepţional al apelor din zonã ce au fãcut ca lumea sã afle de România şi de Valea Cernei. Şi de puterea lor apelor vindecãtoare. Ani de-a rândul oamenii au venit în staţiunea Bãile Herculane cãutând alinarea pentru suferinţele lor. Şi astãzi am întâlnit în staţiune oameni care continuã sã vinã dupã 10-20-30 de ani, încrezãtori în efectele binefãcãtoare ale tratamentelor efectuate aici. Dar, aş vrea sã le ascultaţi poveştile despre staţiunea Bãile Herculane de acum 30-40 de ani. Pentru cei care revin totuşi an de an, fideli apelor de aici, fiecare vizitã adaugã o durere cãci prea puţine sunt schimbãrile reale în bine şi care au greutate atunci când vorbim de ceea ce o pot face atractivã.
Cã împrejurimile sunt minunate, cã posibilitãţile de cazare sunt diverse, cã bazele de tratament s-au înmulţit şi cele existente au fost reamenajate, este o realitate. Dar cum sunt strãzile prin staţiune, ştiţi? Cum se prezintã accesele cãtre unitãţile de cazare în care sunt sute de turişti veniţi la tratament sau odihnã si pe care aceştia trebuie sã se deplaseze? Ei vin sã se plimbe pe jos. Cum sunt trotuarele şi spaţiile din imediata lor apropiere? Suntem la munte este adevãrat dar vegetaţia care se întinde haotic, asaltând trotuarele nu este chiar de admirat. Chiar nimeni nu se preocupã de aspectul lor? Sunt spaţii publice, atunci ar trebui sã se procupe administraţia localã. Sunt proprietãţi particulare, atunci sã fie avertizaţi sã pãstreze aspectul civilizat.
A fost amenajatã “Strada romanã”. Porneşte din Piaţa Hercules, trece pe lângã Hotelul Roman şi dã în drumul naţional 67D. Foarte frumos spaţiul. Aleea este asfaltatã, luminatã, zidul de sprijin decorat cu basoreliefuri reuşite, bãnci şi scaune, alee de promenadã pentru a admira Cerna. O realizare frumoasã dar pentru a te putea plimba trebuie mai întâi sã strãbaţi frumoasa Piaţã Hercules. Cu pavajul plin de gropi, cu trotuarele desfundate adevãrate capcane pentru cei ce se plimbã, strãjuitã de faţadele ştirbite ale frumoaselor clãdiri ce altãdatã fãceau faima acestor locuri. Anul acesta am gãsit fixate pe fiecare dintre aceste clãdiri plãcuţe care vorbesc despre trecutul lor imperial. Imperial dar acum lãsat de izbelişte. Anul trecut am fãcut o devãratã anchetã sã descopãr destinaţia şi trecutul lor pentru a scrie despre ele. Este desigur un pas dar atât de fãrã sens dacã aceste clãdiri sunt în continuare lãsate sã se degradeze. Publice sau private, trebuie sã se înţelegã odatã cã dacã nu se doreşte sã moarã aceastã staţiune trebuie sã se gãseasã o soluţie pentru a o “însãnãtoşi”. Ea cea plinã ape miraculoase moare cu fiecare zi care trece, cu fiecare an în care nu se ia nicio decizie cu adevãrat importanta în interesul ei.
Turiştii strãini sau romãni sunt atrãşi deopotrivã de aceste clãdiri însã in plimbãrile lor prin propierea Bãilor sulfuroase Neptun, oricât ar fi de atractive detaliile arhitectonice rãmân expuşi pericolului. În orice moment clãdirile se pot prãbuşi, zidurile parţial prãbuşite, crãpãturile prin care se vede cerul, mirosurile fetide, gãurile din trotuar nu pot prezenta garanţie. Nicio plãcuţã care sã avertizeze asupra acestor pericole sau chiar sã interzicã accesul în apropierea lor. Pasarela ce traverseazã Cerna, adevãratã dantelãrie, este atât de ruginitã încât îmi este teamã sã pãşesc pe ea. Anul trecut am traversat Cerna dar în acest an nu m-am încumentat. Chiar nu se poate recondiţiona şi vopsi, astfel încât sã fie sigurã şi plãcutã pentru turişti? Ar fi pãcat sã se întâmple un accident pentru ca toate aceste probleme sã devinã vizibile şi sã fie recunoscute cã existã.
Promenada de pe malul drept al Cernei, altãdatã cu bãnci şi jardiniere de piatrã în care desigur erau flori, de ce nu poate fi amenjatã pentru ca turiştii sã poatã sta şi admira Cerna? Nu este pãcat sã se iroseascã atâta frumuseţe? Bãnci rupte şi abandonate, jardiniere sparte şi goale, promenada desfundatã cu gãuri în care te împiedici.
Drumul de acces de la garã pe strada Trandafirilor, pânã în centru mai are nevoie de reparaţii. Cerna oricât ar fi de minunatã în sãlbãticia ei, are totuşi nevoie de întreţinere, de a fi curãţatã din timp în timp.
Nu este suficient ca Bãile Herculane sã fie declaratã “staţiune de interes naţional”, este necesar sã i se arate interes naţional, cãci altfel oricât ar fi minunate apele, oricât ar fi frumoase locurile, staţiunea nu-şi poate recãpãta strãlucirea de altãdatã. Ajutaţi-o dacã o iubiţi. Deci cât de mult vã iubiţi oraşul, Domnule Primar?
Inchei aici prima mea scrisoare, cu speranţa cã va fi cititã şi înţeleasã corect de cei ce au un cuvânt de spus cu privire la viitorul oraşului – staţiune Bãile Herculane.
 
Cu consideraţie,
cãlãtorprinţaramea.
 
P.S. Vã fac o propunere: Domnule Primar, deveniţi pentru câteva zile turist anonim în Bãile Herculane sosit la tratament sau odihnã şi strãbateţi încet strãzile şi priviţi cu ochii celui neştiutor dar doritor sã gãsescã frumuseţea şi istoria acestor locuri. Spuneţi-mi ce aţi vãzut, ce v-aţi fi dorit sã vedeţi şi ce aţi simţit, poate aşa veţi înţelege cã rândurile scrise au pornit dintr-o mare dragoste pentru Staţiunea Bãile Herculane.