Poarta

 

Părăsită, poarta plânge.
Lacrimi grele se preling
printre șipcile bătrâne,
și săpându-și drum în carnea
cuielor ce-abia o țin
în țâțâni azi ruginite,
lasă vântului drum liber
să cutreiere grădina.
Poate, agățat de ramuri
Vântu-și șuieră povestea
Florilor ce parfumară
Nopți de patimă nebună.
Poate, soarele-ncălzește
O șopârlă rătăcită
Pe poteca ce odată
Se oprea lângă fântână.
Poate stele îmbracă
bolta ce de sus veghează,
argintând cu praf de Lună
unda lacului, secată.
Poate parcul în tăcere
speră să-ți audă pașii.
Poate ploaia să mai știe
șoaptele de altădată.
Iar eu stau pierdut și cuget
dacă toate sunt aivea,
dacă liniștea din juru-mi
leac îmi este sau durere,
dacă timpul ce pierdut-am
alergând după himere,
scris pe frunte-mi va rămâne
sau în suflet se va strânge?
Poarta singură se vaită,
Când stârnit adie vântul,
Cere parcă îndurare,
timpului ce n-o ascultă,
cere mâinii s-o mângâie
pipăindu-i lemnul moale,
dar, prin cariile albe,
ochiuri de dantelă ruptă,
doar paiangu-și țese-n grabă
giulgiul visurilor mute.

1 comentariu (+add yours?)

  1. Trackback: My Blog | Poezie I

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: