pisicafeaua de marti – Lumea satului

clubul psi

clubul psi

Lumea satului. O sintagmã care m-a fãcut ani la rând sã visez cu ochii deschişi. Citeam şi descopeream satul. Inutil sã precizez faptul cã eu, copilul crescut la bloc în Bucureşti, nu cunoscusem alt sat decât strada bunicii din oraşul Buftea. Nu, nu am greşit când am spus cã satul meu era o stradã. O întreagã stradã cu case pe o parte şi cu câmpul de cealaltã. Case bãtrâneşti, micuţe de “paiantã la grãdele” (mai ştiţi ce este?), cu acoperişuri la care adulţii ajungeau cu mâna, înconjurate de pomi şi mici grãdini. De fapt strada era în satul Flãmânzeni şi când am mai crescut şi am ajuns la istorie la partea cu rãscoala din 1907, mã şi vedeam alergând printre ţãrãnii rãsculaţi. De, imaginaţie bogatã am avut din totdeauna!
Dar sã revenim la partea cu satul copilãriei mele. O fi fost satul mare dar, libertatea mea nu trecea prea departe de glasul bunicii. Poate treceam pe uliţa vecinã la mãtusile mele, dar cam atât. In rest, cireşul cel mare era destul pentru antrenamentele de cãţãrare spre disperarea bunicii şi butoiul cu apã de ploaie suficient ca sã ajungem precum restul orãtãniilor din ogradã. Şi pentru cã am ajuns la subiectul postãrii mele, am sã mã opresc un pic sã analizez relaţia mea cu lumea necuvântãtoarelor dar atât de gãlãgioase, ce populau curţile vecine şi deci şi curtea bunicii.
Ca sã parafrazez un clasic îndrãgit, când mã gândesc la toate animalele ce mişunau prin curţile “sãtenilor” şi deci şi prin a bunicii, trebuie sã admit faptul cã numai tãcute şi curãţele nu erau. Gãini cotcodãcitoare, raţe mãcãitoare, porci grohãitori, câini lãtrãtori, pisici, miorlãitoare şi pe ici, pe colo, vaci mugãtoare. O fi corect cum am scris? Mã rog, cam aşa “suna” o zi-luminã prin ograda sãteascã. Sã mai adãugãm şi nişte vrãbii, mierle, ciocârlii, cuci şi alte zburãtoare şi avem imaginea completã a unei zile. Cã noaptea se mai reducea nivelul de poluare fonicã, deşi intrau în scenã greierii şi alte lighioane zburãtoare şi târâtoare. Ce mai, un paradis bucolic, cum nici în “viaţa la ţarã” n-a putut fi întâlnit!
Mai târziu, m-am reîntâlnit cu lumea satului, la casa socrilor mei. Partea cu sculatul odatã cu cocoşii, ar fi fost valabilã doar ca sã-l strâng de gât şi sã-l fac borş! Oriunde te uitai zãreai o gãinã sau mãcar o raţã. Vaca a fost testul meu de maturitate cãci mi-am luat diploma de nevastã abia dupã ce am învãţãt sã o mulg. Dar, ori îmi luam diploma de nevastã, ori nu mai ieşeam pe uliţã lângã mama-soacrã. Recunosc cã a fost mai mult o ambiţie a mea, cãci dacã ar fi stat draga de ea sã mulg eu vaca, ar fi înţepenit în uşa grajdului!
Mai rãu a fost când m-a trimis sã strâng ouãlele din cuibar şi m-am întors şi cu “cuibarul” de sub cloşcã, care ieşise sã se “dezmorţeascã” şi mai sã mã alerge prin curte! Oricum mult timp, vizitele la ţarã au semãnat mai mult cu o aventurã sãteascã, cãci nicio zi nu semãna cu alta şi nu ştiam ce încercare îmi va aduce ziua urmãtoare.
Acum privesc înapoi cu multã detaşare dar, în acele zile recunosc cinstit cã nu odatã îmi venea sã plâng. Oare pentru toţi sã fi fost la fel de dificilã acomodarea de la oraş la sat? Cât despre acomodarea bucureşteanului la sat am avut o monstrã la emisiunea “Viaţa satului” . Un bucureştean, proaspãt mutat la sat, a povestit cum deranjat de mugetul unei vaci lasatã la pãşunat pe izlazul din aproprierea casei sale, s-a dus la vecina sa şi i-a spus sã vadã ce-i cu vaca, cã-l deranjeazã. Poate vrea ceva? Niscai apã, sau poate nu-i place iarba? Recunosc cã am râs copios, închipuindu-mi cum ar fi fost sã-i spun vecinei noastre ţaţa Nuţa sã-şi linişteascã gãinile cã vreau sa dorm si mã deranjeazã cotcodãcitul lor!
Deci, sunt orãşenii pregãtiţi sã fugã de la oraş la ţarã? Sunt pregãtiţi sãtenii sã dea piept cu orãşenii, porniţi sã cucereascã vestul-sãtesc? Poate ar fi bine mai înainte de a face marele pas, sã cerem primarului din comunã, sã dea o hotãrâre localã de a se creşte în sat doar gãini mute şi vaci nemugitoare! Glumã, glumã dar eu am rãmas cu o întrebare : dacã la oraş creşterea animalelor este interzisã din varii motive, cât timp mai avem la dispoziţie pânã când satul va deveni la fel? O fi bine, o fi rãu? Unde vor mai fugi strãinii sã mulgã caprele sã se relaxeze, cã bag seamã cã ãsta este ultimul trend turistic? Pleacã orãşenii la sat şi rãmânem fãrã turişti?
Aştept cu interes pãrerile voastre, glumeţe desigur, cã partea cu seriozitatea o lãsãm pe altã datã, când vom fi pregãtiţi sã dãm piept realitatea.

DSC01500

Anunțuri

23 comentarii (+add yours?)

  1. vavaly
    Apr 08, 2014 @ 07:16:32

    cam tot pe acolo se invarte si experienta mea in ce priveste experienta la sat intainte de casatorie. dupa aceea cam la fel am dat si eu piept cu viata la tara: cu uimire si provocare.
    doar ca eu n-am avut provocarile tale. pe mine m-au lasat in plata mea de oraseanca. unde sunt si mai fragila si le-o fi fost teama sa nu ma imprastii prin gospodarie :)). am mai cules si eu una alta din copac. ce sa zic, mie imi place sa merg la tara, mai ales pentru copil, sa vada si sa cunoasca si el.
    in ultima vreme, cu gadul la vremurile ce vor veni si la anii batranetii, mai spun ca la tara o sa ajungem . iar sotul rade si se uita la mine intr-o dunga: tu, la tara? ce sa faci tu acolo? ca daca iti dau o sapa in mana e mai grea decat tine…. asa ca ma gandesc si eu ca poate se inventeaza agricultura din fata calculatorului ca altfel …

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Apr 08, 2014 @ 09:53:39

      Ei, vavaly, astăzi chiar se poate face agricultură din faţa calculatorului. Să ai bani să înfiinţezi cultura, să faci dotarea cu sisteme moderne de irigare şi supraveghere, de stropire şi nici nu-ţi dai sema când trece timpul. Totuşi, merita să ma vezi pe mine la strâns de cucuruz toamna şi te tăvăleai de râs.

      Răspunde

      • vavaly
        Apr 08, 2014 @ 10:00:51

        ha. imi imaginez. cred ca erai cam ca mine. incercam eu sa ma dau viteaza, sa ajut. dar mai mult incurcam. asa ca mai bine ma trimiteau sa fac plinul de apa, ţuică şi alte asemnea. eventual să număr ştiuleţii şi să extrag radical din suma rezultată. că de altceva… nu mă vedeau în stare 🙂

  2. psi
    Apr 08, 2014 @ 09:18:17

    personal experiențele mele rurale sunt puține și lipsesc cu desăvârșire în ciuda faptului că provin din neam de țărani de la marginea orașului, foști ghiauri cum s-ar zice.
    copilăria mea a inclus și episoade oarecum rurale, deși bunicii, după naționalizare, au trăit într-un orășel astăzi în paragină, ca mai toate orășelele ridicate din vatra satului. datorez acelor timpuri, acelor locuri și oameni felul meu mai săsesc de a fi și constat că au trecut o grămadă de ani de când am doar amintiri…. sașii au plecat demult, bunicii s-au stins iar ce-mi amintesc eu din vremurile acelea sunt întâmplări cuminți, parcă prea cuminți și implicit lipsite de haz.

    totuși, episoadele mele țărănești care mă fac să râd sunt acelea în care, în liceu fiind, făceam practică în primăvară pe la serele din jurul orașului. micul țăran de la liceu….
    atunci, se presupune că ar fi trebuit să eliberăm floarea de castravete de buruiană, dar cum toți eram tufă la botanica vieții, în urma noastră câmpul arăta ca nou nouț… drept și curat iar noi mândri foc de ce trudisem fără să deosebim planta bună de cea rea. 😀

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Apr 08, 2014 @ 10:43:11

      Bine puctat, psi! La prima mea ieşire la câmp la praşila a I-a, mi-a spus biata soacră-mea să tai costreiul şi să las în pace porumbul abia răsărit de o palmă. Acum o fi crezut că eu ştiu care este costreiul, dar adevărul era că habar nu aveam dar, convinsă fiind că, cel mai răsărit şi mai încoţopenit era porumbul, am tăiat conştiincioasă tot ceea ce credeam eu, că este costrei. Când a privit în urma mea, soacră-mea şi-a pus mâinile în cap. Fir de porumb nu se vedea dar ce costrei mândru se iţea!

      Răspunde

  3. Trackback: psi-words – let’s … holiday
  4. roxdumitrache
    Apr 08, 2014 @ 12:02:24

    Da, dar nu renunţam de loc! Mă ofeream să iau parte la toate activităţile şi cum nu eram refuzată aveau mereu parte de surprize. Cu timpul am devenit expertă în tot ce înseamnă munca la ţară. Nu pot spune că toate activităţile mă umpleau de bucurie dar, dacă era clacă Martie nu lipsea din post.

    Răspunde

  5. Soglu Ioana
    Apr 08, 2014 @ 13:18:30

    M-am mutat la curte, după 38 de ani trăiți în capitală, și aproape de capitală, la bloc. Deși în grădină se plantează salată, ceapă verde, ridichi, ardei, castraveți, roșii și verdeață- pentru că, singur, se ocupă tatăl lui Marian- eu tot de la magazin îmi vine să cumpăr cele enumerate. Mi-e frică de găini, ar fi o dramă să trebuiască să le îngrijesc eu. Nu sunt făcută pentru viața la țară, regret să o spun. N-am avut rude la țară, abia o dată, parcă, înainte să mă mut la curte, prin relația, curând căsătoria cu Marian, am fost și eu undeva, în Teleorman. A, și în Letea, într-o vacanță, la 10 ani.

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Apr 08, 2014 @ 17:27:27

      Bunã, Ioana! Trebuie sã salutãm cum se cuvine victoria ta impotriva hoardelor dezlanţuite de gãini care îşi apãrã ouãlele! 8 ouã! Jaf la drumul mare! Ia spune: nu este mai plãcut sã le iei din cuibar decât sã stai la coadã sã le cumperi? Pânã sã mã cãsãtoresc nici eu nu prea mã credeam compatibilã cu viaţa la ţarã sau mai bine spus, cu viaţa la casã şi curte. Dar cu sprijinul soţului meu, este mult mai uşor. La urma, urmei chiar şi lui îi vine uneori mai greu cãci s-a mai dezobişnuit. Bine ai venit în rândul orãşenilor de la ţarã!

      Răspunde

  6. Soglu Ioana
    Apr 08, 2014 @ 13:53:08

    Revin. Tocmai am adunat, din cuibar, pt prima dată în viața mea, 8 ouă, și am învățat măsura de mâncare și apă pe care s-o dau găinilor în lipsa tatălui lui Marian, care va fi plecat o perioadă, cât mai scurtă, sper, de acasă. N-a fost așa rău.

    Răspunde

  7. Road
    Apr 08, 2014 @ 14:44:08

    Eu mi-am petrecut fiecare vară a copilăriei la țară, acolo unde am întâlnit copii, care, mai apoi mi-au devenit prieteni pe viață. Au fost ani plini de aventuri și bucurii, în care umblam desculț de dimineața până seara, pescuiam, alergam printre livezi, ieșeam seara în sat, și toate cele. Eu sunt de părere că un om frumos își va exprima viața și patosul la fel și în mediul rural precum în cel urban, ba chiar mai mult, există șansa ca în liniștea și în tabloul idilic al satului, un om să-și redescopere resorturi sufletești nebănuite, plăceri demult stinse, creativitate densă și bucurie culeasă din originile ei, dintre oamenii simplii, aflați mereu într-un soi de comuniune bizară cu natura, calendarul, cu toate sărbătorile, animalele și semnele ce-i înconjoară.

    Sunt un orășan get-beget dar cred că m-aș adapta oriunde, atât într-un sat, cât și pe o insulă pustie. Probabil așa e construit interiorul meu. Mi-ar fi suficiente cărțile, 3-4 prieteni, animalele și ecoul liniștii interioare.

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Apr 08, 2014 @ 17:54:55

      Bine ai venit, Road! Copilãria mea a fost tot aşa “subţire” cu viaţa la ţarã, dar mã bucur foarte mult pentru copiii mei care au avut o copilãrie minunatã. Viaţa satului este într-adevãr bogatã şi plinã de învãţãminte şi pentru minte şi pentru suflet. Am considerat mereu drept o şansã pentru copiii mei , faptul de a fi avut bunici la ţarã. Ca orãşean get-beget ce sunt, pot însã sã afirm un lucru cu multã siguranţã: poţi învãţa sã te bucuri de viaţa la ţarã, sã o accepţi , numai dacã, undeva în sufletul tãu, ai ceva din aluatul din care sunt plãmãdiţi ţãranii adevãraţi. Adicã aceia care nu şi-au dorit niciodatã sã plece, cãrora nu le-a fost niciodatã atât de greu încât sã renunţe, care aşa cum spui şi tu, se simt mereu, una cu natura. Nu ar putea sã respire alt aer. Nu ar putea privi alt cer. Ar muri dacã nu ar mai sta seara sã-şi aştepte vitele de la pãşune. Atunci, da. Nici eu nu aveam nevoie decât sã am cãrţi la mine. Seara trebuia sã citesc, în rest toatã ziua fãceam ce mi se spune cã este nevoie.

      Răspunde

  8. Sonia
    Apr 08, 2014 @ 15:16:53

    Am întârziat la cafea, de fapt nu am avut timp nici să suflu astăzi, dar eu beau aromatul lichid la orice oră. 🙂 Sper că a mai rămas ceva, 🙂 Mi-am petrecut toate vacanțele într-un sat de munte unde libertatea era totală. Sau aproape, întrucât uneori primeam sarcini concrete de îndeplinit. Acum sunt omul asfaltului și, probabil, aș face față cu greu vieții la sat. Pentru că am prea puțin timp și pe lângă o casă de la țară sunt multe de făcut. Poate cândva o să îmi doresc un astfel de refugiu.

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Apr 08, 2014 @ 18:08:58

      Da de unde! Ai venit la pont, Sonia! Satele de munte cred cã sunt un vis pentru orice copil. Atâtea posibilitãţi: garduri sãrite, cãpiţe trântite, la cules de zmeurã sau de ciuperci.Ştii cât de târziu am descoperit eu lumea satului de munte? În vacanţa din tre anul III şi anul IV, când am fost invitatã sã merg la o prietenã la Câmpeni. Casa lor este sus pe munte şi am urcat 4 ore, de ziceam ca mor pe drum. Copii coborau în fiecare zi la şcoala din oraş. Acolo am descoperit o lume incredibilã despre are voi vorbi într-o postare. Am fost şi vara şi iarna. A fost fabulos! Nici astãzi nu cred cã pot povesti tot ce am trãit în douã luni de vacanţã. Sã spunem doar cã nu am uitat nici muntele şi nici oamenii sãi.
      Pânã sã stau la casa mea, spuneam când auzeam de câta treabã este de fãcut , cã şi la bloc avem destule. Acum însã, mã întreb dacã voi reuşi sã fac vreodatã tot ce mi-am propus.

      Răspunde

  9. Gabriela
    Apr 08, 2014 @ 17:38:22

    Eu, când mă gândesc la ulița copilăriei, îmi vine în minte mereu satul bunicilor mei materni. Ulițe prafuite, tărani sfătoși, un parfum aparte de verdețuri și cireșe coapte, valea în care ne scăldam vara, prietenii din acele vremuri, care s-au risipit prin lume. E o lume închisă undeva în sufletul meu, o lume vie pe care o știu doar eu. Acolo, bunicii sunt vii și frumoși, îmi zâmbesc în timp ce sunt prinși cu diferite munci. Și străbunica e acolo, ascunzându-ne în fustele ei largi de câte ori sunt gata să fiu pedepsită pentu vreo poznă. Când mă întorc în sat, mi se umple inima de doruri vechi, de oameni care au existat și care au facut parte din lumea mea întreaga, de la începutul vieții mele.

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Apr 08, 2014 @ 18:38:03

      Bunã, Gabriela! Când eşti copil lumea ta este atât de mare cât este inima celor ce te înconjoarã. Când creşti îţi dai seama cã an de an, amintirile încep sã se adune în sufletul tãu şi cum din ce în ce mai multe fapte de viaţã devin animtiri, sufletul tãu, dacã nu este destul de încâpãtor, le lasã sã se piardã. Atunci, speriaţi sã nu pierdem ceva, ne întoarcem în lumea copilãriei şi ne lãsãm sufletul sã zburde liber pe uliţele pe care altãdatã ne întreceam la pozne. Am uneori un dor de bunicii mei de îmi vine sã ţip. Şi atunci, povestesc. Sã nu uit, cãci nu vreau sã uit nimic.

      Răspunde

  10. Trackback: Pe drumuri de munte… | verojurnal
  11. calinakimu
    Apr 08, 2014 @ 20:50:15

    REALITATEA intrece in mod firesc, orice imaginatie. Eu , nascut la oras, cu parinti nascuti la oras si cu bunici oraseni(din partea mamaei), fara nici o ruda in afara Bucurestiului, am experimentat si experimentez inca, traiul patriarhal. Am plecat din Bucuresti acum 20 de ani si sunt mai „taran” ca toti taranii. De ce? Simplu ! Eu sunt taran din vocatie, nu din „obligatie”. Blogul meu este o provocare pentru toti doritorii dubitativi, sceptici asupra virtutilor normalitatii.
    Aici nu este loc de piruiete fandosite. Cand realizezi ca hranesti un sarpe la san, nu intri in dispute sofisticate, in discutii pro sau contra necesitatii alungarii sarpelui. Actionezi. Aceasta este dovada INTELIGENTEI.

    Răspunde

  12. roxdumitrache
    Apr 08, 2014 @ 21:14:39

    Bine ai venit, orasean de la tara! Se pare ca cele ce le scrisesem mai sus ca raspuns pentru Road, le simti si tu. Ca tu oraseanul, sa poti sa te asezi la casa ta de la tara, trebuie sa o fi purtat mereu cu tine ca o cocoasa nevazuta pe care doar tu o simteai. Era ceva ce stiai ca este acolo dar inca nu gaseai locul unde sa-ti asezi pretioasa povara . Eu stiu ca se poate dar, nu este usor. Voi citi ce ai scris pe blogul tau. Sunt curioasa sa-ti vad realizarile .

    Răspunde

  13. dan
    Apr 09, 2014 @ 04:48:53

    Pfff…zici ca toti orasenii si-au dat intalnire pe blogul Roxanei… Am o faza amuzanta de la tara cu o nepotica. La un gratar la niste neamuri la un moment dat mi am zarit nepoata sus pe casa cu o umbrela deschisa gata gata sa sara. Daca nu zbieram din rarunchi sarea copila…tocmai vazuse niste desene unde eroina zbura cu umbrela. Cat despre animale, pamant, lucru la camp…habar nu am. Mica mea gradina de 4/5 plina de flori de la munca e singura legatura cu asta. E frumos la sat dar m as plictisi teribil!

    Răspunde

  14. Alexa T
    Apr 10, 2014 @ 12:01:45

    Bag de seama ca ai deschis „usa Pandorei” .. „Episod rural” … 1. deci: ’87… (an de „sama” imi amintesc), peripetii pe ulita mamaiei Dorina, vara in august… „- Hai sa ducem, vaca…” zice; „hai… unde sa o ducem?”; corect veti raspunde: „la pasunat.” …”pe balta”…zice mamaia!! si iesim pe poarta… vaca, eu si mamaia… vaca cu lant… eu cu ideea: „sa o duc tinand-o de lant… zis si facut. Eu pe drum, vaca prin sant… vreo doi metri distanta intre noi… tinand-o de lant!!! deh… „plimbam” vaca pana la pasunat ( o Joiana sau o Marcela, caci nu imi mai amintesc cum o chema, dar cam astea erau numele). 2. tataia Nae: „Adriana…(nu-mi nimerea numele…) ia galeata si hai sa strangem corcudusele de pe magazie”… hai zic, incantata ca nu trebuia sa ma mai aplec precum se intampla cand le culegeam pe cele cazute in curte… iau galeata… tataia – cocotat pe magazie pravale bunatate de „poame” coapte rau, da’ rau de tot… direct spre galeata tinuta de mine sub streasina… in realitate.. peste mine… devenisem instantaneu o „imagine galben-portocalie zoioasa”!!! 😉 lol… sa-ti mai povestesc?!! ca mai am… hai inca una… deci: 3. „hai sa fac o baie in curte” imi trecu prin minte… iau cadita lui Adu, o umplu cu apa… si astept sa se incalzeasca de la „caldura solara”!!… uitand de ratele libere din curtea imprejmuita unde erau gutuii (iti amintesti?).. revin dupa un timp si ce sa vezi?… ratele mamaiei isi facusera rost de balta…
    „Viata la tara?” „tara mea” insemna „clipe”, momente cu o mamaie si un tataie de imprumut pe plaiuri dambovitene… Buftea insemna cu totul altceva, „Bucurestii” alt loc… imagini separate. Cat despre acomodare? nu m-am gandit vreodata in termeni de acomodare… hai ca e faina…postarea ta….acum e musai sa ma gandesc la „teoria acomodarii”!!… LOl ce zici…

    Răspunde

  15. Adriana
    Apr 12, 2014 @ 08:01:21

    Ce cafea târzie beau cu tine! Deja ştii că am nostalgia vremurilor trecute, dar doar la nivel de amintire plăcută. Nu aş vrea să se mai repete nimic, poate doar să mai am o dată toată familia mea, de la ţară, în viaţă şi aşezată sub umbrar …la masă. Mama mea m-a făcut la 16 ani, aşa că e lesne de crezut că de la şase luni m-a luat mamaia mea, care era mai tânără decât sunt eu acum şi era deja bunică, şi m-a crescut. Până la şase ani, când m-am dus la şcoală. Aşa că am în sânge mirosul de ţară şi pe buze gustul sărat de Bărăgan. Lumea mea de atunci s-a adunat cu fiecare întâmplare, exact cum spui tu. Am ştiut totdeauna ce rost are fiecare lucru, animal sau muncă deosebită şi am fost învăţată să respect toate acestea. Dar …nu am fost presată să fac nimic din ce nu îmi plăcea să fac. Sora mea, de mititică, aduna moţoi pt raţe, tăia iarba cu secera, urca în căruta şi mergea pe camp, la sapă, aducea apă. Adică tot ce nu făceam eu, cea care era crescută acolo, nu ca ea…orăşancă. Aş scrie despre multe aspecte amestecate. Iubeam satul meu, mâncarea de acolo, lumea, muncile mărunte care le făceam, dar ştiam că nu pot face mai mult. Subiectul tău vine, în schimb, pe un segment actual în care mulţi prieteni, intelectuali fiind (majoritatea profesori) şi-au luat case în zona Făgăraşului. Definitiv vorbind, adică au rupt legătura cu oraşul…la nivel de trai zilnic. Ce am găsit eu când am fost la ei? Păi, utilităţile erau în casă: apă, wc, centrală, bucătării moderne şi pe de altă parte o oază de autentic ţărănesc …prin ştergare, lăzi de zestre, ţesături, obiecte ţărăneşti…toate transformate într-o şezătoare şi atelier pentru lucru hand made şi icoane pe sticlă. Iarna, mai ales, adună copiii satului şi ei îi învaţă toate acestea. Dacă mai adaug şura, bucata de pământ pe care o îngrijesc ei, caprele, găinile, iepuraşii, curcăneii şi tot ce ar mai fi , plus livada, cred că m-aş muta şi mâine într-un astfel de rai, deşi se ştie că am bucata mea de „ţară”, de sat, în mijlocul Braşovului. Eu cred că voi trăi la ţară, la bătrâneţe, dacă nu mai repede. Şi asta pentru că suntem solitari, pentru că sunt alte elemente de încărcare, chiar şi spiritual vorbind şi pentru că vedem fericirea prietenilor noştri, nemascată, ce au 4 copii, dintre care doi la facultate, unul de 14 ani şi altul de 3. Şi parcă, e de înţeles de ce de o vreme căutăm şi noi căsuţa perfectă…acolo, pentru…o altă experienţă. Te îmbrăţişez, Roxana!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: