Psi-luneli – crimã cu premeditare

Crima este definitã ca o infracţiune gravã din punct de vedere social. Când însã ai a meditat înainte de a o înfãptui, adicã ai plãnuit-o, atunci se numeşte crimã cu premeditare. Şi este extrem de grav, cãci se dovedeşte intenţia şi cã se cunoşteau posibilele urmãri.
Mã întreb cum aş putea încadra eu faptele celor care, cu bunã ştiinţã au dus la situaţia în care se aflã astãzi sãnãtatea, învãţãmântul şi economia naţionalã.
Mai întâi sã luãm la puricat învãţãmântul. S-au înfiinţat unitãţile de învãţãmânt particulare. La nivel universitar. Veţi spune cã a fost un lucru bun. Sincer mã îndoiesc.
Aveau spaţii corespunzãtoare pentru desfãşurarea studiilor?
Aveau cadre pregãtite care sã se dedice activitãţilor didactice pe întreg intervalul orar al facultãţilor la care figurau cã activeazã?
Aveau programã adaptatã nevoilor reale ale pieţei de muncã în transformare şi care sã rãspundã cu adevãrat nevoilor societãţii?
Aveau absolvenţi de liceu cu diplomã de bacalaureat care puteau în mod real sã ocupe un loc în amfitetrele universitare şi care la sfârşitul studiilor sã şi profeseze? Motivaţi pentru a învãţa şi nu pentru a toca timp şi bani?
Sã vedem:
Spaţii nici vorbã, dar s-au construit care pe unde s-a putut, din ce în ce mai mari mai complexe. Poate cã astãzi sunt şi unitãţi care-şi meritã numele, dar câte s-au defiinţat? Bineînţeles nu înainte de a da societãţii bravi purtãtori de diplome recunoscute sau nu de Ministerul Invãţãmântului şi care pot face orice mai puţin ceea ce scrie pe diplomele lor. Şi asta pentru simplu fapt cã dupã 1989 a fost acreditat un nou concept privind pregãtirea universitarã şi rostul diplomei, acelã cã nu conteazã ce facultate faci, important este sã ai o diplomã. Oricare. Nu conteazã universitatea care o elibereazã, ştampilã sã aibã şi poza ta.
Cadrele pregãtite. Mã înclin în faţa profesorilor şi tuturor celor care de la asistenţi, laboranţi, maiştrii pânã la personalul auxiliar angrenaţi în sistemul învãţãmântului universitar şi-au fãcut de-alungul timpului datoria de a pregãti generaţi de studenţi. De adevãraţi studenţi care munciserã ca sã intre la facultate şi pentru care numai obţinerea diplomei însemna sã se realizeze. Dar în 1989, adicã din ianuarie 1990, aceştia nu s-au clonat sã poatã ocupa concomitent catedrele de la instituţiile de învãţãmânt universitar de stat şi la cele particulare. Aceeaşi profesori au ocupat catedrele apãrute la învãţãmântul universitar particular. În ce interval de timp orar? Poate studenţii de la particular învãţau noapte cãci ziua profesorii aveau orele la stat. Noi la facultate abia reuşeam sã ne punem de acord cu orarele şi eram câteva grupe. Deci şi la stat şi la particular ani de zile au fost aceeaşi profesori sau peste noapte unii au devenit cadre universitare. Sã mai vorbim de orele desfãşurate la universitãţile particulare cu laboratoare şi seminarii? Aş vrea eu dar din ceea ce ştiu, din discuţiile cu destui de mulţi studenţi şi absolvenţi ai unor astfel de şcoli, realitatea este cruntã. Nu cã noi acum 30 de ani eram toţi olimpici dar cu siguranţã majoritatea ştiam se studiasem şi asta o aratã faptul cã cei mulţi dintre noi încã profesãm în domeniul în care ne-am pregãtit.
Programã adaptatã nevoilor economiei de piatã? Poate dacã am devenit o societate de justiţiari şi de procesomani, altfel nu se justificã numãrul extrem de mare de absolvenţi de drept. Probabil cineva acolo sus, printre cei puşi sã analizeze direcţiile de dezvoltare ale societãţii româneşti au anticipat ceea ce urmeazã dupã 1989 şi au ştiut cã va urma o perioadã lungã de timp când românii vor fi ocupaţi cu procesele. De orice fel. Cu duratã nedeterminatã. Ce politehnicã, ce inginerie, ce construcţii de drumuri, ce sã facem cu inginerii cã doar drumuri aveam, casele erau solide ca nişte buncãre, mecanica nu ne trebuia cã luam maşinile la second-hand şi piesele de schimb din Turcia, firmele veneau cu francizele lor şi piesele se comandau pe internet. Iar fostele inteprinderi de declarasem neperformante şi numai bune de dat la fier vechi. Ceea ce s-a fãcut imediat cu un élan extraordinar mai ceva ca la 1907, farã a pune nimic în schimb. Aşa însã am avut şi noi şomerii noştrii cã de, parafrazându pe marele Caragiale : Europa avea şomerii sãi, noi sã nu avem?
Absolvenţii de liceu cu bacalaureatul luat. Asta da problemã. Dar românul este inventiv şi a inventat admiterea pe bazã de dosar. Ce examen de admitere la facultate. Probabil cã era greu sã se corecteze lucrãrile, fie erau prea multe sau prostiile din ele nu puteau fi încadrate nici mãcar cu nota 2 şi s-au rãsculat profesorii sã citeascã şi sã noteze toate inepţiile? Apoi bacalaureatul. S-au jucat cu el de nu au mai ştiut nici profesorii, nici pãrinţii şi nici elevii la ce sã se pregãteascã . La trei materii? La cinci? Sau la şapte? Apoi iar la cinci sau la trei, cã nu mai ştiu nici eu! Din an în an, ca în colindul de Crãciun, care cum se aşeza în scaunul ministerial, mai schimba câte ceva . Ba cã este bun sistemul englezesc, ba cã este minunat cel francez, cã de el acolo îşi luase el diploma. La Bucureşti se perimase stiinţa şi bieţii proşti care absolviserã cu ani în urmã trebuiau luminaţi ce înseamna invâţãmântul modern. Nici eu nu mai ştiam ce sã-mi sfãtuiesc copii sã facã darãmite sã accept cã ei mai înţelegeau ceva. Aşteptam cu spaimã începutul şi sfârşitul de an şcolar ca sã aflu ce mai viseazã mai marii din scanele ministeriale. Mãcar dacã ei ar fi ştiut ce fac. Nu puteam spune decât strãvechia rugã: ” Iartã-i Doamne cã nu ştiu ce fac!” Sau poate cã ştiau prea bine?
Catastrofele de la examenele de bacalaureat din ultimii ani nu aratã decât realitatea la care au redus în douzeci de ani calitatea învãţãmântului la toate nivelurile.
Cã toatã lumea trebuie sã aibã acces la învãţãmânt este o realitate, dar la fel de real este cã dacã vrei sã faci facultate atunci trebuie sã munceşti ca sã fii admis şi la sfârşitul studiilor chiar sã ştii sã poţi profesa. Nu existã conceptul cã nu are importanţã ce diplomã ai pentru a obţine un post, pentru a profesa într-un domeniu. Rezultatul unui astfel de concept se vede clar acolo unde în posturi de decizie sunt oameni care nu au nicio progãtire profesionalã în domeniul respectiv. Catastrofal! Miniştrii care dau rãspunsuri pentru care elevii de şcoalã generalã iau nota 4! Nu poţi sã susţi o decizie dacã nu ştii despre ce vorbeşti. Cum sã vorbeşti cu cei din subordine când tu ştii metaforic vorbind, doar limba românã, iar ei îţi vorbesc în chinezã? Cam aşa vãd eu dialogul şefului absolvent de agronomie numit la Culturã, când i se solicitã aprobarea despre oportunitatea punerii în scenã a operelor lui Goethe.
Ca sã revenim la absolvenţii unitãţilor de învãţãmânt particular care au definitivat studiile dar nefiind acreditatã nu au putut susţine nicãieri examenele de licenţã. Ce sunt ei? Absolvenţi de studii universitare farã diploma. Veţi spune cã şi înainte erau unii care nu-şi luat diploma. Erau câţiva. Unul, doi, zece dar nu generaţii de absolvenţi care nu-şi pot lua diploma pentru cã au fost induşi în eroare de un sistem lãsat sã funcţioneze prea mult timp fãrã a fi controlat de cei care aveau atribuţÎuni în acest sens.
Acest lucru îl consider crimã cu premeditare. Analfabetismul care astãzi a îmbrãcat o formã nouã, cãci în afara celor care nu ştiu sã scrie şi sã citeascã au apãrut şi cei care au o diplomã dar care sunt departe de a avea cunoştiinţele cerute de aceasta.
Tinerii care au studiat, atraşi de ofertele unitãţilor de învãţãmnânt neacreditate şi care deşi şi-au termnat studiile nu le-au putut finaliza corespunzãtor legii cu susţinerea examenelor de licenţã, ce pot face? Este vina lor?
Dar numãrul mare de absolvenţi ai unor profile pentru care astãzi nu sunt locuri de muncã, cu ei ce se întâmplã? Cum rãmâne cu corelarea cererilor economiei de piatã cu înãţãmântul?
Dupã douãzeci de ani cerem reintroducerea uceniciei la locul de muncã, reintroducerea stagiaturii. Ce facem redescoperim roata? Am desfiinţat ca sã avem ce înfiinţa? Dacã nu ar fi de plâns ar fi de râs. Anul acesta Politehnica şi Institutul de Construcţii au fost luate cu asalt de doritorii de diplome universitare. Sper sã fi fost dintre cei care chiar îşi doreau sã profeseze.
Cei care s-au jucat cu învâţãmântul românesc ar trebui sã dea socotealã cãci, am avut din totdeauna copii olimpici, studenţi strãluciţi, inginerii, medici, profesorii eminenţi şi oameni de culturã care au stat cu fruntea sus oriunde s-au aflat. Cã era necesarã adaptarea la timpurile de astãzi este adevãrat dar joaca de-a şcoala, de-a examenele, cu sau fãrã diplome nu s-a fãcut niciodatã cu atâta uşurinţã ca în ultimi douãzeci de ani.
Economia distrusã fãrã a pune nimic în loc este crimã cu premeditare. Dispariţia atâtor locuri de muncã şi risipirea atâtor forţe calificate în atâte profesii de bazã pentru dezvoltarea unei naţiuni, este crimã cu premeditare. Aruncarea la groapa de gunoi a atâtor obiective industriale în care s-au investit bani şi efort uman farã a se încerca o reconversie profesionalã şi economicã realã, este crimã cu premeditare.
Numãrul în continuã creştere a copiilor abandonaţi sau lãsaţi în ţarã în grija bunicilor sau a statului, copii cum le spun eu orfani cu pãrinţi, pãrinţi porniţi de nevoie în lume dupã muncã, este crimã cu premeditare. Dreptul la libera circulaţie şi la muncã oriunde în lume este una şi lipsa locurilor de muncã pentru cã economia este distrusã sistematic fãrã a pune nimic în loc, este altceva.
Exodul cadrelor sanitare din ţara noastrã de parcã am fi câmp de luptã mai ceva ca Siria, ce pune în pericol sãnãtatea cetãţenilor acestei ţãri care i-a pregãtit şi care are nevoie de ei şi lipsa unei reacţii eficiente a autoritãţilor de a-l stopa este crimã cu premeditare.
Poate sunt eu foarte supãratã astãzi sau poate totuşi am dreptate. Când doar dãrâmi fãrã a pune nimic în loc, atunci înseamnã cã tu societatea, ai o mare problemã. Uneori trebuie sã pui la pãmânt ceea ce se dovedeşte depãşit de timpul sãu dar, dacã nu pui nimic în loc, imediat, atunci locul devine pârloagã, bun de pãscut vitele. Işi pierde rostul iniţial. Din pãcate în multe privinţe am devenit o mare pârloagã, pe care pasc turmele altora. Şi se îngraşã frumos dupã care se relocheazã. Firmele şi câinii comunitari. Şi unele şi ceilalţi, la un timp de, pãrãsesc locurile de “baştinã” şi pornesc cu ajutorul cuiva în ocuparea altor teritorii. Mã rog, câinii sunt “reteritorializaţi”. Ei nu iau decizii, pentru ei sunt alţii care decid. Pe ce criterii doar ei ştiu cã pe mine nu m-a întrebat nimeni dacã în jurul casei mele mai aveam nevoie de câţiva. Cã lãtrau prea puţini şi nu îmi inspirau destulã teamã. Acum este în regulã. Sunt în numãr cu soţ. Lãtratul de întâmpinare este sonor şi cu reverb.
Mã opresc aici, deşi mã întreb dacã nu este deja prea mult ceea ce am scris şi nu aţi avut rãbdare sã citiţi dar asta este! Prea multe crime cu premeditare şi prea mulţe victime colaterale ale acestora.
 
 
Dar nu sunt singurele cãci dacã o vizitaţi pe psi, veţi vedea cã mai sunt şi altele.
 

Duzina de cuvinte – Dincolo de deşert

desertAfrica înseamnã în viziunea celor mai mulţi deşert. Un deşert arid, lipsit de viaţã, semãnând spaima în inimile celor siliţi sã-l înfrunte. Şi totuşi în deşert existã viaţã. O viaţã ce vine din adâncurile pãmântului, din timpuri greu de definit în termenii vieţii omeneşti şi de aceea este atât de greu de înţeles şi de acceptat câteodatã. Deşertul a fost descris de nenumãrate ori şi de tot atât de mulţi cãlãtori sau trãitori ai acestor meleaguri. Şi totuşi deşertul se redescoperã cu fiecare poveste nouã cãci în fiecare cãlãtor experienţa deşertului este mereu alta. Niciodatã aceeaşi. Niciodatã banalã.
Sã încercãm sã înţelegem deşertul este la fel de atractiv precum descifrarea secretelor piramidelor. Piramidele şi deşertul, om şi naturã încleştaţi într-o luptã din care pare cã natura a învins. Dar nu este aşa. Aşa cum a fãcut-o cu secole în urmã şi astãzi, fragila fãpturã umanã îşi duce mai departe bãtãlia din care a fost şi trebuie sã rãmânã învingãtoare. Desigur drumul deschis cu milenii în urmã în inima deşertului de cei pentru care deşertul era singurul loc din lume pe care îl cunoşeau şi pe care îl stãpâneau, este astãzi cãlcat destul de facil de cei ce au curaj şi curiozitate. Ceea ce puţini înţeleg este cã deşertul este o lume pe care fiecare o simte altfel. Din desişul de istorii ce s-au scris, fiecare alegem cu ochii minţii sã ne clãdim o imagine care, trãieşte pânã ajungi la marginea lui. Un desen plin de tuşe palide a ceea ce natura a zugrãvit pe pãmânt. Pentru a-l înţelege trebuie sã se întâmple acea desprindere necesarã de imaginea creeatã mental şi sã înfrunţi realitatea. O desagã plinã de vise rãmâne pãrãsitã la marginea lui şi tu porneşti într-o aventurã incredibilã. Rãmâi câteva clipe descumpãnit de luminã, apoi ţi se taie rãsuflarea şi precum în vis începi sã pãşeşti timid, afundându-te la fiecare pas într-o mare caldã, mişcãtoare care-şi închide apele în urma ta tãcutã şi tenace. Cu cât înaintezi, dacã priveşti în urmã nu vei putea sã-ţi regãseşti paşii. Sunt acolo dar numai sunt ai tãi, s-au contopit cu deşertul şi acum aveţi o istorie comunã. Pas cu pas, la început uşor abia desluşind orizontul, devii una cu el şi începti sã-ţi doreşti sã vezi mai mult. Îţi acoperi capul, ferindu-ţi faţa de soarele dogoritor, cãci altfel la sfârşit, când te vei privi în oglindã vei descoperi o faţã uscatã, descuamatã, pârjolitã de soare. Încerci apoi sã te obişnuieşti cu aerul fierbinte ce îţi usucã gura şi te aventurezi pe urmele celui din faţa ta. Recunosc cã la început mi-a fost teamã, apoi mi-a plãcut moliciunea nisipului, care cu fiecare pas pãrea cã se prãbuşeşte în mici cratere din care îţi ridicai piciorul stârnind furtuni. Este atât de fin cã zbura la fiecare pas scoţând la ivealã câteodatã, mici fragmente de coral. L-am privit uimitã de parcã dintr-o datã a fost destupatã grota istoriei din care rãsãreau întrebãri: aici a fost fund de mare? Şi apele unde s-au ascuns? Şi ploaia de ce nu mai cade? Şi florile, pentru cã în deşert sunt mici flori, cu tulpini ce coboarã adânc în nisip în cãutarea apei, cum de rezistã? Nu poţi sã nu ai teama de a te pierde. Mental nu aparţii acestor locuri aride, fizic nu eşti croit sã rezişti. Te cheamã curiozitatea şi te ţine în loc teama de necunoscut. Atingi nişte limite pe care nu ţi le cunoşti cãci, nu aveai cum sã le testezi pânã aici. Ceea ce ştiai despre tine, despre ceea ce îţi place şi ceea ce accepţi se poate schimba pentru totdeauna. Eu ştiu cã aş vrea sã ajung din nou la marginea lui, sã-i simt cãldura, sã mã înfãşor în şaluri şi sã încep merg, sã tot merg pânã când se lasã seara. Încã nu am rãmas noaptea în deşert şi am rãmas cu o întrebare: cum este cerul nopţii în deşert? Poate voi trãi experienţa la un moment dat. Dacã nu, voi privi stele deşertului cu ochii minţii însoţindu-i la drum pe alţi cãlãtori ademeniţi de duhurile deşertului.
 
Duzina de cuvinte toate cu “d’ începând vã aşteaptã la psi

/

Next Newer Entries