psi-luneli – octombrie

 

Este octombrie. Este toamnã.

 O toamnã ce mã amãgeşte cu câteva raze de soare în timp ce, cu ochii închişi, încã visez la verdele pãdurii.

 Primãvara a venit şi a plecat. A lãsat locul verii.şi toamna şi-a cerut apoi dreptul ei.

 Insã, toamnã, ai venit iarãşi prea devreme! Incã nu m-am sãturat de varã.

 Inchid ochii şi revãd marea cu valurile ce se sparg de ţãrm.

 Imi astup urechile şi aud încã freamãtul pãdurii.

 Privesc cerul şi îmi las privirea sã pluteascã în zborul pãsãrilor .

Deschid ochii şi uimitã privesc frunzele aurite de soare şi mã gândesc ce repede trece timpul. Parcã tot soarele s-a prelins printre pomi şi s-a agãţat de frunze. Pic, pic, pic. Stropi de aur acoperã încet pãmântul.

Privesc cerul şi îmi las privirea sã pluteascã în zborul pãsãrilor .

Sã fi venit totuşi toamna?

Trec în revistã zilele, sãptãmânile şi .. lunile. Este octombrie. Este toamnã.

Marea freamãtã nepãsãtoare, dar ochii mei sunt departe de malul ei. A rãmas singurã sã se frãmânte printre ţipetele pescãruşilor. Aş vrea sã ştiu dacã îi este dor de mine. Mã ţine minte? Ştiu cã mi-a şters urmele paşilor de pe nisip dar sã mã fi uitat de tot?

Vântul risipeşte frunzele pãdurii şi degeaba încerc sã-i aud glasul. Desfrunzitã pãdurea nu mai are glas. Acum sub paşii mei se aude doar strigãtul de durere al frunzelor alungate de vânt. Strâng în palmã frunzele arãmii şi mã întreb dacã pãdurea îşi aminteşte de clipele când obositã, m-am culcat la umbra ei?

Deasupra capului meu cerul îşi plânge singurãtatea. Stropi reci alungã de pe cer pãsãri zgribulite. Cautã soarele printre nori şi strigãtele lor îl cheamã adesea zadarnic. Când sã fi fost ziua în care mã dureau ochii încercând sã le urmãresc zborul?

Întreb vântul şi rãspunsul lui se pierde în vârtejul de frunze .

Aş întreba Soarele dar stã ascuns dupã nori .

Aş întreba pãsãrile dar stropii de ploaie le-a alungat.

Este toamnã. Este octombrie.

 

Alte poveşti de octormbrie veţi gãsi la psi

Anunțuri