Didina sau povestea îngheţatei

Un articol citit la Liliana, m-a fãcut sã mã întorc din nou în timp la acei ani în care, poate cã nu aveam atâtea câte sunt astãzi, dar nici nu putem spune cã trãiam fãrã nicio bucurie.
“Maşina care aduce bucurie: Betty Ice” aşa sunã titlul postãrii care a scos din uitare un moment dulce din viaţa copiilor de la ţarã şi nu numai a lor cãci, pãrinţi şi bunici laolalatã se bucurau de deliciul rãcoros.
Copii de la ţarã. De multe ori suntem tentaţi sã vorbim despre copii “de la ţarã’ ca despre nişte nãpãstuiţi ai sorţii, vãduviţi de tot ceea ce copii “de la oraş” au, uitand cel mai adesea cã şi “ţara” şi oraşul au fiecare şi bune şi rele. Nu întotdeauna, copii de la ţarã au dus lipsa tuturor benefiicilor pe care se presupune cã la are doar oraşul. Poate nu erau la fel dar, pentru ei însemna mult şi când lumea ta nu este atât de mare, înveţi sã nu ceri luna de pe cer.
Consider cã ai mei copii au fost foarte norocoşi cãci, având bunicii la ţarã au trãit copilãria lui Nicã a Petrei: cu sãrit de garduri dupã cireşe, cu mers la scaldã la gârlã, cu alergat pe uliţã printre cârdurile de raţe ce se întorceau de pe lac sau cu ceata de colindãtori strângând covrigi şi mere în trãistuţa fãcutã de mamaia. Poate nu aveau asfalt pe uliţã sã deseneze un şotron şi nici unde sã se dea cu rolele, dar ziua nu era destul de lungã pentru câte jocuri se încingeau.
În tot acest timp jocul de oprea instantaneu când pe uliţã rãsuna un strigãt : Vineeeee! Dididnaaaa ! Şi tot instantaneu dispãreau în curţile caselor toţi copii care pânã mai acum nu se dãdeau duşi de pe uliţã. Din curţi se auzeau însã nişte glasuri rugãtoare ce spuneau la unison :
“- Dã-mi un leu de îngheţatã cã a venit Didinaaaa!” sau ieşea câte o mamã al unuia mai mic şi ruşinos şi striga :
“ -Didino, vinã-ncoa, sã-i dai lu’ãsta micu’ o îngheţatã!” şi Didina venea şi împãrţea bucurie tuturor celor ce stãteau nerãbdãtori cu leul în mânã, aşteptând sã primeascã cornetul cu îngheţatã.
Credeţi cã erau sortimente variate de îngheţatã? Da de unde! Albã, dulce şi …îngheţatã, pusã cu lingura din nişte bidoane de aluminiu de lapte cu capac, era o minune, pe uliţa satului. Varã de varã, Didina urcatã în cãruţa ce mergea la pasul domol al calului învãţat cu strigãtele copiilor, împãrţea nu numai desertul rãcoros dar şi multã bucurie. Bucurie simplã, de neuitat.
Astãzi copii alergã pe strãzi în urma maşinii din care rãsunã muzicã. Atunci, copii “de la ţarã”, printre care se amesteca vesel şi fiul meu, dãdeau semnalul cã se apropie cãruţa cu îngheţatã. Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Credeţi cumvã cã acei copii sufereau cã nu mâncau casate? Pentru ei aceea îngheţatã era cea mai bunã şi ştiu ce spun cãci ani de zile, am cumpãrat îngheţatã de la Didina.
De mult cãruţa Didinei nu mai bate uliţele satului, Didina este de mult în rândul drepţilor dar, povestea ei este parte din viaţa celor care alergau strigând cât puteau: “Vineeee! Didinaaa!
 
Anunțuri

10 comentarii (+add yours?)

  1. Mugur
    Aug 06, 2013 @ 19:53:19

    Mi-ai împrospătat memoria! Și la noi era un vânzător de înghețată, Ciobanu, care venea cu o tricicletă, în față având lada cu gheață în care ținea bidoanele cu înghețată. Avea cu vanilie, cu cacao, cu fistic. Era minunată, cu puternic gust de lapte și foarte aromată! Eram fericiti, căci îl puteam găsi și în piață, unde vindea și sirop sau sifon.

    Răspunde

  2. roxdumitrache
    Aug 06, 2013 @ 20:12:06

    Greu poţi uita gustul copilãriei, chiar şi atunci cãnd îl trãieşti alãturi de copii tãi. Eu, bucureşteancã obişnuitã cu îngheţata de la cofetãrie am fost reticentã la început dar, ce puteam face când ceata toatã avea îngheţatã de la Didina? Puteam eu sã le refuz copiilor mei bucuria împãrţitã la cornet? Ştiam eu cã mai sunt şi alţii care s-au bucurat de ingheţata de casã.

    Răspunde

  3. Adriana
    Aug 06, 2013 @ 20:30:08

    Eu mi-am intoxicat ” fidelii mei cititori” cu poveşti din copilăria mea de la ţară. Am povestit de bâlciul Drăgaica…de Buzău cu toate deliciile vremii, am povestit de cum venea gârla, cum am fost la discotecă la 16 ani cu mamaia mea. Astăzi mă simt iar copilul acela cu vise simple şi fericite, posibile şi normale şi cu gustul îngheţatei de vanilie. Mai ţii minte Cireşarii? Fistic-cacao-vanii…striga vânzătorul de ingheţată de la toneta ambulantă! În film parcă era Ştefan Mihăilescu Brăila. Ce lume mi-ai adus …aşa pe seară! Şi mi-era somn de la şase. Acum m-am trezit. Mulţumesc!

    Răspunde

  4. roxdumitrache
    Aug 06, 2013 @ 20:45:03

    Adriana, mã bucur cã nu mai sunt singurã pe taste! Apropo de Cireşarii: duminica la 11 se transmite pe TVR2 în reluare. Duminicã am stat lipitã de scaun sã vãd aventura din peşterã cu Petrãchescu. Tare i-am şi îi iubesc! Sper sã prind un bâlci de Sfântã Maria, de care îmi este dor, deşi nu am fost decât dupã ce m-am cãsãtorit, cu soţul meu. Pânã atunci habar nu aveam de astfel de bucurii. Trãim în lumi paralele, deşi ne despart uneori, doar câţiva kilometri sau poate mai corect spus ar fi cã ne desparte o mare de trãiri despre care uneori nu aflãm niciodatã. Le ignorãm pur şi simplu deşi sunt minunate. Eu îţi mulţumesc cã mã vizitezi!

    Răspunde

  5. Adriana
    Aug 06, 2013 @ 20:53:34

    Singură m-ai făcut să revin. N-am niciun merit. Ba, acum …pricep din ce în ce mai mult de ce. Căutările mele prind contur. Şi…e cumva…firesc! Mulţumesc pentru pontul cu Tvr 2. Ultima oară am văzut un interviu absolut incredibil la 4 dimineata cu Georges Simenon.

    Răspunde

  6. roxdumitrache
    Aug 06, 2013 @ 21:05:38

    Uneori încep sã înţeleg de ce, cu timpul, zilele se lungesc şi nopţile devin mai scurte: e ca o spaimã cã pierd timpul dormind şi nu voi reuşi sã fac tot ce cred cã ar trebui fãcut sau trãit.

    Răspunde

  7. Alexa
    Aug 07, 2013 @ 21:02:24

    Asta înseamnă că prin ’86-’87…în augustul în care am uitat oala cu ciorbă a mamaiei pe foc în bucătăria de vară,,, eheeeheee – ce de mult, de tot, e!!… zic că Didina ta trebuie să fi fost cu îngheţata…. acum că ai povestit, trebuie că îmi amintesc ceva!!!

    Răspunde

  8. dordefemeie
    Aug 10, 2013 @ 12:26:32

    Cu siguranta copii de atunci, si de la tara si de la oras erau fericiti cu putinul pe care il gaseau, poate mai fericiti decat ai nostri, care mereu vad jucarii noi, dulciuri noi, le doresc pe toate, dar nu le pot avea, ca noi parintii nu mai facem fata cu atatea noutati :-). Nu mai vorbim de faptul ca tot ce cumparam acum pentru ei, la dulciuri ma refer, le face mai mult rau decat bine, in schimb inainte totul era bun si natural.

    Răspunde

    • roxdumitrache
      Aug 10, 2013 @ 13:43:29

      Cu siguranţã copii din acele timpuri aveau aşteptãri mai modeste, fie la oraş, fie la ţarã. Dulciurile care se gãseau şi nu erau chiar puţine erau însã caliatativ vorbind, mult mai bune.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: