Adio, domnule Sergiu Nicolaescu!

De astãzi lumea mea s-a micşorat încã puţin deşi cu ani în urmã era atât de mare încât pãrea cã niciodatã nu-i voi cunoaşte limitele. Timpul însã a trecut neoprit, cãci menirea lui e sã curgã şi asemeni unui torent a prins în curgerea lui oameni şi fapte care împreunã au însemnat frânturi de viaţã. Viaţa mea. Fiecare dintre noi oricât de mãrunţi am fi în economia acestei lumi, oricât de lipsiţi de importanţã am fi în zbaterea omenirii de a pãşii înainte, avem totuşi menirea noastrã unicã şi nerepetabilã, menire ce ne defineşte ca oameni. In timp ce unii obosesc cãutând şi cãutând zadarnic calea spre “succes”, alţii ştiu de la început care este drumul pe care sunt chemaţi sã meargã şi nu se tem sã-l urmeze pânã la sfârşit. Cu pasiune, cu dãruire, cu toatã inima în care nu poate intra decât o singurã iubire, restul fiind doar calea pe care vor pãşi spre împlinirea acelui vis.

Astãzi spun adio, unui astfel de om pentru care nu a existat decât un vis, filmul. Asemeni altor visãtori pentru care nimic nu era imposibil ci doar momentan mai greu de îndeplinit, a ştiut cã nu trebuie decât sã munceascã, sã gândeascã, sã nu lase timpul sã treacã fãrã rost şi atunci, încet dar sigur, privit mai îndeaproape, visul nu mai este chiar vis, adâncul nu mai este atât de adânc şi viiitorul devine prezent. Sergiu Nicolaescu este pentru generaţia mea omul care ne-a fãcut sã visãm, omul a dat viaţã unor timpuri de mult apuse, omul pentru care istoria era mai mult decât o poveste ce trebuia spusã, omul pentru care chiar şi râsul trebuia şi putea sã rãsune româneşte.

“Scoicile nu au vorbit niciodatã” este filmul care în anul 1962, aducea pe generic pentru prima datã numele inginerului care, devenind primul operator subacvatic român, pãşea pe calea pe care nu o va mai pãrãsi niciodatã şi cãreia i-a dedicat întreaga putere de muncã: cea a filmului românesc; ce a lãsat urme în memoria mea şi în sufletul meu, chiar dacã pentru înţelegerea unora dintre filmele sale a trebuit sã las sã treacã anii, cãci nu era suficient sã le urmãreşti cã sã înţelegi drama nãruirii unui vis nãscut din laşitate ca cel din “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” sau durerea sacrificiului suprem ca cel din “Osânda” sau disperarea fãrã margini a celor pentru care viaţa va începe şi se va sfârşi în vârtejul nãucitor al “Ciuleandrei”.

Si ar mai fi ceva pentru care trebuie sã-i mulţumesc: de câte ori voi revedea un film de-al sãu, mã voi reîntâlni cu toţi acei minunaţi actori care, cu harul lor, îmi fãceau lumea mai frumoasã: Gina Patrichi, Amza Pellea, Colea Rãutu, Ilarion Ciobanu, Jean Constantin, Gheorghe Cozorici, Gheorghe Dinicã, Adrian Pintea, George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ernest Maftei. Cei mai mulţi dintre ei au plecat însã mult prea devreme din aceasta lume.

Si ca sã închei cu o replicã dintr-unul din filmele sale voi spune cã: nu credeam cã doare atât de rãu! Doare însã la fel de tare cum a durut despãrţirea de fiecare dintre cei alãturi de care ca regizor, scenarist sau actor, a traversat 45 de ani de film românesc.

Adio, domnule Sergiu Nicolaescu! Acum, acolo sus sunteţi mai mulţi cei care, cândva, îmi bucuraţi sufletul cu harul vostru!

Anunțuri

2 comentarii (+add yours?)

  1. Dan Vasilescu
    Ian 04, 2013 @ 07:50:09

    Dumnezeu sa-l odihneasca !

    Răspunde

  2. Trackback: [Special] In memoriam Sergiu Nicolaescu « Radu presents: The Movie-Photo Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: