Aproape o viata

Am citit în numãrul din luna februarie al revistei Marie Claire, un articol intitulat „Eu sã mã mãrit? Niciodatã!”, care m-a intrigat şi m-a fãcut sã reflectez la propria mea opţiune de viaţã. Postarea de acum, este rãspunsul pe care eu l-am dat, cu mult timp în urmã la aceastã întrebare. Aşadar, am parcurs cu interes articolul şi totodatã cu dezamãgire. Modul categoric în care era respinsa ideea cãsãtoriei, nu îmi pare susţinut în mod real de niciun argument .
Aş vrea însã, ca randurile mele sa constituie un argument în favoarea cãsãtoriei, o relaţie care pentru mine, este departe de a fi un contract de muncã prin care se stabilesc raporturi de subordonare şi condiţii de platã pentru aportul fiecãruia, menit sã descalifice femeia şi sã o împovãreze cu sarcini ce o reduc la statutul de menajerã. Mã tem cã în ziua de azi, tinerele care se declarã feministe convinse, au ajuns sã confunde lupta pentru drepturi egale între sexe, cu lupta pentru dominaţie în relaţia dintre doi posibili parteneri de viaţã. Intelectuala rafinatã, feministã convinsã şi aflatã mereu în avangarda luptei pentru emancipare, a uitat totuşi cã lupta nu s-a dus pentru dreptul la singurãtate şi nici pentru dreptul de aţi creşte singurã copii. 
Pãrinţii sunt sau ar trebui, sã constituie un exemplu de urmat pentru copii, deoarece, aceştia vor, copia în jocul lor, lumea “celor mari”, cu toate manifestãrile acestora, aşa cum le-au perceput în propria familie. Ulterior, acestea devin pentru ei adevãr şi realitate, uneori greu de schimbat în viaţã. Modelul relaţiilor familiale, comportamentul pãrinţilor şi al altor membrii ai familiei biologice, cu care vor interacţiona în timp, sau al prietenilor de familie, vor marca dezvoltarea lor ulterioarã şi vor defini opţiunile lor de viaţã. Ceea ce se pare cã s-a şi întâmplat, tinerele considerând cã minunea cãsãtoriei nu este ceea ce îşi doresc, fiind mai degrabã o dovadã de slãbiciune a femeii în faţa presiunii societãţii conservatoare, o capitulare în faţa partenerului sau o declaraţie de supunere necondiţionatã. De unde atâtã teamã de a te lãsa iubitã, ocrotitã şi de a accepta cã eşti femeie?
Mã întreb oare, cine ar fi trebuit sã cultive în sufletele lor dorinţa de a fi Femeie, la superlativ ? Oare cine ar fi trebuit sã le arate cã a fi femeie, adicã sensibilã, gingaşã, sentimentalã şi câte şi mai câte, nu este nici pe departe egal cu a fi proastã, incapabilã de înţelegerea fizicii cuantice şi de evoluţia cursului dolarului pe pieţele internaţionale. Cine le-a spus cã dezvoltarea personalã şi cariera profesionalã se terminã acolo unde începe cãsãtoria? Este adevãrat, odatã cu venirea pe lume a copiilor, femeile încep un proiect minunat (astãzi toate sunt proiecte), plin de provocãri şi de satisfacţii, pe care nu-l pot declara terminat niciodatã. Va fi bãtãlia vieţii lor, cu reuşite dar şi cu înfrângerii rãsunãtoare, cãci de multe ori, lupta cu proprii copii este inegalã, sfârşind cu armistiţii niciodatã acceptate pe deplin de pãrţile combatante.
Trebuie înţeles însã, cã nu actul, te determinã sã rãmâi alãturi de un bãrbat, ci sentimentul special pe care îl încerci atunci când te gândeşti la el. Dorinţa de a te trezi în zori alãturi de el, bucuria pe care o simţi ştiind cã ai la cine sã te întorci acasã, sentimentul de siguranţã pe care începi sã-l ai în momentele de cumpãnã, când realizezi cã nu mai eşti singurã. Cãsãtoria, este un act de curaj. Curajul de a spune tuturor cã sunteţi împreunã, curajul de a renunţa la egoism, cãci lumea nu se va mai învârti în jurul tãu. Sã fie atât de puţin? De când cãsãtoria urâţeşte femeia?
 Când un cuplu se desparte, nu o face din cauzã cã, acel certificat de cãsãtorie a stat în calea fericirii lor. Cuplul se desface atunci când, cei doi, sufleteşte, vor fi destul de departe unul de celãlalt, de destul de mult timp, pentru a nu mai putea sã-şi audã şi sã-şi înţeleagã strigãtele de ajutor. Vor fi singuri, unul în tovãrãşia celuilalt. Singurãtatea în care trãieşti, alãturi de cel ce ţi-a promis cã va fi alãturi de tine la bine şi la greu, este cea care în final va destrãma cãsãtoria.
Abandonul sufletesc este la fel de dureros şi de greu de acceptat ca şi cel fizic. El este cel care lasã cele mai grele semne. Cu sau fãrã certificat, ruperea unui cuplu fie el şi de simpli iubiţi, lasã tot atâte urme dureroase şi de greu de uitat, ca şi desfacerea unei cãsãtorii. Nu va fi nicio diferenţã. Societatea s-a schimbat profund, relaţiile între oameni s-au nuanţat, precepţia societãţii asupra formei sociale de bazã, cum a fost definitã familia, s-a schimbat odatã cu evoluţia relaţiilor existente astãzi între membrii societãţii. Dar, chiar dacã alegi sã nu te cãsãtoreşti, preferând concubinajul, relaţia rãmâne un angajament la fel de profund, la baza cãruia stau aceleaşi valori: respect, sprijin reciproc şi mai ales dragoste.
Semneazã: o femeie al cãrei statut de soţie dureazã de 28 de ani, este „manager ” a douã proiecte de 27 de ani şi de 24 de ani şi a rãmas prezentã pe frontul afirmãrii profesionale, neîntrerupt timp de 29 de ani. Şi toate acestea au fost posibile, pentru cã, mi-a stat alãturi, statornic, cel care în urmã cu 36 de ani, imi cerea timid, prietenia: soţul meu! 
 Mã intreb (şi vã întreb), oare sunt singura cu astfel de gânduri şi o astfel de experienţã de viaţã? Oare astãzi cãsãtoria nu mai reprezintã o relaţie viabilã, pentru tineri? De ce oare?
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: