Muntele tacerii

Vã aduceţi aminte de acele trasee montane, pe care parcã este mai uşor la urcare? Nici nu pari sã realizezi pânã nu ai ajuns pe creastã, cât de abruptã este poteca pe care ai apucat. Dar ai mers, la început mai temãtor, apoi din ce în ce mai hotãrât sã nu te dai bãtut, urmezi pe cel din faţa ta, convins cã dacã el poate sã urce, vei reuşi şi tu. Desigur, uneori poate ai avut îndoieli, te-ai fi oprit chiar, dar cum sã te arãţi slab în faţa celorlaţi? Ai strâns din dinţi, ai renunţat sã mai admiri peisajul şi fãrã sã mai ai puterea sã mai scoţi un cuvânt, te-ai îndârjit la drum, sperând cu fiecare pas, cã vei ajunge în curând la destinaţie. De ajuns ai ajuns, dar nu mai putere nici sã te bucuri, nici curaj sã te uiţi în jur, stai doar şi te întrebi, retoric desigur, de ce te-ai încãpãţânat pe acest drum, de ce nu ai renunţat atunci când se putea şi când tu, încã mai aveai putere sã te bucuri de drumeţie. Acum, aflat pe culme, deasupra norilor, te uiţi disperat în jur, te întrebi dacã trebuie sã te întorci pe aceea potecã agãţatã de coasta muntelui şi înţelegi dintr-odatã cã eşti singur.

Acesta este, pentru mulţi dintre noi, Muntele tãcerii. Acel urcuş pe care apucãm, uneori fãrã sã ne dãm seama, când nu gãsim cuvintele potrivite sã spunem celui de lângã noi, ce ne frãmântã. Şi atunci, ne cufundãm în tãcere. La început nu este greu sã taci. Doar eşti supãrat, nu? Ai dreptul sã taci. Apoi uiţi şi vrei sã spui ceva, sã dai un rãspuns sau sã ceri ceva. Dar taci din nou, cãci ţi-ai amintit cã eşti supãrat şi supãrat trebuie sã rãmâi. Din nou. Şi timpul trece, tãcerile noastre rãmân şi începe sã-ţi fie din ce în ce mai uşor taci. Doar foloseşti tãcerea ca pedeapsã. Şi trebuie sã fii fermã când aplici pedepsele. Aproape cã ai uitat de ce te-ai supãrat şi de ce ar trebui sã taci în continuare, dar nu gãseşti cuvintele potrivite pentru a rupe tãcerea. Şi dintr-o datã îţi dai seama cã cel de lângã tine a încetat se roage de tine, sã-i spui de ce te-ai supãrat. Nu-l mai intereseazã sã rupã tãcerea, a început sã se obişnuiascã cu liniştea din jurul sãu, cãci ce nu ştii nu te poate rãni, nu-i aşa? Dar apele liniştite sunt adânci şi periculoase, la fel ca acele înãlţimi pe care apuci fãrã sã te gândeşti prea mult, încrezãtor în puterea ta de a decide când sã te opreşti, dar pe care, cu greu le poţi pãrãsi apoi, pentru a regãsi poteca ce te poate duce spre locurile în care eşti în siguranţã şi fericit.

Tãcerea este deci, o altfel de cãlãtorie. La început nu te simţi singur şi nu prea îţi este teamã, dar apoi, fiecare clipã de tãcere, se transformã într-o mare de singurãtate şi te poate duce departe de cei dragi. Desigur tãcerea este de aur, atunci când, ascultând, cu mintea şi cu sufletul, viaţa ta cãpãtã puteri noi, învãţãturi preţioase ce te vor ajuta sã devi mai bun, sã te cunoşti mai bine. Dar, când tãcând, nu faci decât sã ridici ziduri imposibil de trecut de cei din jurul tãu şi sã rupti punţi, peste care nu se mai poate trece, cu timpul vei rãmâne singur. Singur cu tãcerile tale, de care rând pe rând, se vor îndepãrta toţi. Aşadar, înainte de a începe urcuşul pe Muntele Tãcerii, încearcã mai întâi sã înţelegi, dacã meritã. Apoi, cautã cu grijã cuvintele fermecate, ce asemeni unor prieteni minunaţi, îţi vor sta mereu alãturi pe drumurile vieţii şi vor construi punţi salvatoare, peste mãri de singurãtate şi te vor împiedica sã urci pe Muntele Tãcerii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: