Maya

           Maya, este cel mai mic copil al meu. Desigur, ar trebui mai întâi sã spun cã Maya, este o pisicã europeanã, albã cu pete negre, în vârstã de 11 ani. Adicã 77 de ani pisiceşti. Povestea ei începe în anul 2001, în ziua în care, soţul meu s-a întors dintr-o cãlãtorie în Egipt. Odatã cu el se pare cã, la uşa noastrã a poposit, greu de spus de unde, un pui mic cât palma, care nici glas nu avea sã miaune. Uimirea descoperirii fãcute, a fost egalatã doar de bucuria pe care am simţit-o la vederea micului musafir.

            Iatã-ne, puşi în faţa unei mari dileme: ce putem face cu un pisoi de nici o lunã? O variantã ar fi fost sã-l pãstrãm, altã variantã ar fi fost sã-l ducem de unde a venit. Dar unde anume? Aşa încât, am ales varianta 1: pãstrãm pisoiul, îl educãm corespunzãtor, (asta a fost condiţia pusã de soţul meu) şi ce o fi o fi.

            Poate cã a fost norocul micului pisoi cã s-a oprit la uşa noastrã, poate a fost norocul nostru cã a fost lãsat la uşa noastrã, asta nu vom ştii niciodatã, dar cu siguranţã putem spune dupã atâţia ani, cã fãrã Maya, viaţa noastrã ar fi fost lipsitã de multe clipe fericite.

            A crescut odatã cu copii şi aş spune cã, noi am învãţat sã convieţuim împreunã cu Maya şi sã-i dãm atenţie şi sã o iubim aşa cum ea, ne-a arãtat cã poate sã ne iubeascã şi sã ne ajute atunci când ne era rãu. Poate este greu de crezut, dar când îmi era rãu, Maya, venea şi se aşeza pe pieptul meu pânã când îmi reveneam. Cãldura trupului sãu, torsul uşurel care îmi rãsuna la ureche, mã fãcea pur şi simplu sã îmi revin. Nu trebuia sã o chem, venea singuricã la patul meu. La început soţul meu o dãdea la o parte, dar vãzând cã nu pleca şi rãmânea lângã pat, a trebuit sã cedeze şi sã o lase lângã mine. Astãzi, el este cel care o aduce langa mine, dacã îmi este rãu.

            Dar cel mai important pentru noi este faptul cã, Maya, a devenit cu timpul, un membru al familiei, la fel de important ca oricare dintre noi. Primeşte aceeaşi atenţie, aceeaşi dragoste şi mai ales toatã familia o rãsfaţã. Ne aşteaptã la uşã când ne întoarcem acasã, ne cheamã la joacã şi ne alintã cu lãbuţele, când ne aşezãm la televizor. Daca lipseşte cineva câtevã zile, Maya îl cautã prin casã şi plânge în pragul camerei, pânã când o luam în braţe şi o alintãm.

            Astãzi, Maya este prietena noastrã cea mai bunã, este partenerul nostru de joacã şi mai ales, este membru cu drepturi egale al familiei, fãrã de care nu putem sã ne închipuim viaţa noastrã.

            Vã invit sã o cunoaşteţi şi poate astfel, sã înţelegeţi de ce o iubim pe Maya.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: