Am deschis stăvilarul vorbelor nespuse
și al gândurilor nerostite
și am privit cum dispar în vâltoare.
Am lăsat tăcerea să curgă.
Am scuturat năvoadele speranței
de toate visele neîmplinite.
Cu aripi frînte, prea grele să zboare,
s-au înecat rând pe rând, în tăcere.
Am privit cum unul câte unul,
cuvinte și vise dispăreau încet,
strivite de buzele tale.
Am lăsat tăcerea să plângă.
Am ridicat fruntea și cu ochii la stele
am căutat răspuns întrebărilor tale.
Apoi, cu ele agățate de umeri,
am plecat lăsând în urmă tăcere.